Despre intimitatea "scrisa" a unei mari povesti de iubire, cu editorul cartii - Lidia Ciocoiu, director al Editurii Polirom din Iasi
Intr-o zi ca oricare alta a anului 2000, Lidia Ciocoiu, o tanara in varsta de 26 de ani, priveste, fara a avea curaj sa le-atinga, niste scrisori vechi si ingalbenite de vremi. Mangaiate, parca, de lumina argintie care se cerne in feresti, epistolele poarta caligrafii si culori diferite, un filigran rafinat in negru si violet. Cand domoale, cand expansive, literele astern pe hartie un tumult sufletesc, perceptibil chiar si fara lectura scrisorilor. Fara nici o-ndoiala, e vorba despre o poveste de dragoste, si anume, nu o poveste oarecare, ci nemuritoarea iubire dintre Mihai Eminescu si Veronica lui. Cei doi mari indragostiti ai literaturii romane care s-au iubit parca mereu sub semnul mortii, transformandu-si sufletele in scrum. Chiar si numai pentru privilegiul de a contempla si atinge scrisorile ingalbenite de vreme ale lui Mihai Eminescu, Lidia Ciocoiu, directoarea Editurii Polirom din Iasi, face parte din categoria invingatorilor.
"Cartile sunt ca oamenii"
- Doamna Lidia Ciocoiu, pe data de 15 iunie 2000, a avut loc la Bucuresti, la Uniunea Scriitorilor, lansarea unui volum care cuprinde un numar impresionant de scrisori, necunoscute pana acum, semnate de Mihai Eminescu si Veronica Micle. Avand in vedere ca ati fost redactorul acestei editii, v-as intreba, chiar de la inceputul interviului nostru, prin ce a iesit aceasta carte din rutina muncii la o editura?
- Dintre toti cititorii unei carti, redactorul ei are, fara indoiala, un statut privilegiat. Nu e putin lucru sa vezi o carte nascandu-se, sa devii martorul unei intimitati aparte, pe care trebuie sa o protejezi si, incet-incet, sa o sublimezi intre cele doua coperte ale cartii tiparite, ultima metamorfoza a manuscrisului initial. Cartile seamana foarte mult cu oamenii. Sunt, de fapt, un semn a tot ce poate sa fie la un moment dat mai bun in ei. Fiecare carte este de fapt un om, iar mie imi place enorm sa cunosc oameni. Ca sa fii un redactor bun, nu e de-ajuns sa te intereseze cartile, trebuie sa te intereseze oamenii si sa nu uiti nici macar o clipa ca paginile din fata ta, carora vrei sa le dai forma de carte, au fost scrise de si pentru oameni. Sigur, cu scrisorile lui Eminescu si ale Veronicai lucrurile au stat oarecum altfel, ei si le-au scris unul altuia, iar noi am hotarat, o suta si ceva de ani dupa moartea lor, ca oamenii trebuie sa afle de ele, ca sa inteleaga mai deplin tocmai ceea ce stim sigur ca Eminescu a vrut sa scrie pentru oameni, adica poezia, proza lui. Fiind insa vorba despre manuscrise atat de vechi, de pretioase si despre un om si o iubire atat de mari, intalnirea cu textul a fost o intamplare minunata, cum de foarte putine ori avem parte intr-o viata.
- Christina Zarifopol-Illias, care a ingrijit si prefata volumului, ne vorbea despre emotia covarsitoare pe care a trait-o atunci cand a trimis manuscrisele. Credeti ca exista oameni alesi de asemenea sanse? Ati avut vreodata unele intuitii, presimtiri ca veti vedea odata si-odata asemenea raritati?
- Acum, dupa ce "minunea" s-a intamplat, ar fi mult prea usor sa gasesc in trecut intuitie si prevestiri. Vor fi fost si acestea As gasi mai curand niste "antecedente" din scurta mea cariera: colocviile Eminescu in facultate, apoi cooptarea mea in colectivul Dictionarului limbajului poetic eminescian, la Catedra Eminescu, in Iasi, alegerea temei de doctorat, cand toata lumea imi spunea sa iau ceva din Eminescu si eu ziceam: "Nu, nu cred ca se mai poate scrie ceva nou despre el", faptul ca exact in urma cu un an am fost redactorul unei superbe editii din poezia lui Eminescu - nu stiu. Sunt, insa, in jurul acestei carti atatea intamplari pline de sens, incat am inceput si eu sa cred ca n-au fost deloc intamplatoare. Stiu, este foarte comod sa spui "pura coincidenta", dar nu cumva aceasta zicere incearca, in alt fel decat suntem noi obisnuiti, sa adauge un rost, poate ca tocmai cel mai profund, vietii noastre?
Cerneala violeta - doliul nobil al Veronicai
- Ati putea sa ne relatati clipa aceea cand ati deschis, cand ati vazut pentru prima data manuscrisul?
- A trecut, iata, aproape un an de atunci, dar, ciudat, parca abia acum pot cu adevarat sa vorbesc despre asta. Si chiar ma bucur din tot sufletul ca-mi dati prilejul s-o fac. Sunt bucurii pe care parca e pacat sa le tii numai pentru tine, nu-i asa? Stiam ca materialul urma sa ajunga dintr-o zi intr-alta la editura, insa emotia ma asteptam sa fie mai temperata. Imi aduc aminte - si coincidenta asta nu m-a lasat multa vreme in pace - cu o seara inainte de "ziua cea mare", am luat-o spre casa pe stradutele de la Pogor in sus. Sotul meu se opreste o clipa si-mi citeste: "In aceasta casa au locuit intre 18 si ceva - 18 si ceva, sotii Stefan si Veronica Micle". Era un bun moment sa-i spun ce se pregateste la Polirom, dar, pur si simplu, nu stiam cum s-o fac. Mai era si o teama, o superstitie de-a mea, cum ca, daca vorbesc, se risipeste vraja, nu se mai implineste visul. A doua zi dimineata, Silviu Lupescu, directorul editurii, imi intinde un dosar cu coperte galbene pe care scria "Me 1879". Atat. Extraordinar! Inauntru erau scrisorile lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle din anul 1879. Douazeci si noua de ani, atat de tanara fusese candva mana care le-a scris, iar cuvintele care-mi stateau mie acum in fata aveau 121 de ani! Catava vreme am privit pagina scrisa ca pe o imagine, o pictura ciudata, fara sa incerc sa citesc ceva, privind doar in forma literelor ca intr-o oglinda, pana cand de acolo a inceput sa se vada un chip de om. Si, pana la ultimul dosar, "Me 1883", eu am stat de vorba cu acel chip care, poate vedea oricine citeste scrisorile acestea, nu seamana mai deloc cu fotografia de prin manuale! Prima scrisoare avea in ea mai multe sensuri si semne in masura sa socheze. Dincolo de scrisul poetului - atat de frumos - care umplea pagina cu siruri marunte, am observat ca in coltul din stanga sus - asa, ca in dreptul inimii - este o monograma, o pecete care innobileaza totul cu mister. Pe a doua fila, sunt doua notite apartinand Veronicai Micle: "Intaia scrisoare dupa moartea sotului meu" - in stanga jos - si "10 august 79" - pe mijloc, sus. De ce, m-am intrebat, acest semn al mortii, rau prevestitor, chiar de la inceput? Tot un semn al mortii era si cerneala violeta, pentruca aceasta culoare e si una de doliu De-a lungul manuscrisului, adaugirile cu cerneala violeta facute de Veronica Micle m-au atras intr-un mod cu totul aparte. Asa ca nu m-am putut opri de la o suma de scenarii si ipoteze, din pacate, imposibil de verificat: ce anume a facut-o sa le dateze ea exact, uneori chiar corectandu-l pe autorul lor de drept, dandu-le o cronologie nu doar mai precisa decat o stabilise poetul, ci si, dincolo de reperele temporale, o cronologie de suflet, ca intr-o incercare de retraire a unor clipe importante: "Intaia scrisoare dupa moartea sotului meu", "eram certati. Luna iulie", "dupa ce ne-am impacat, in Bucuresti, la 23 decembrie 1881" etc. etc. Dar cand sa fi facut Veronica toate aceste insemnari? La scurt timp dupa despartire sau mult mai tarziu, pana a se hotari sa se sinucida, la putin timp dupa moartea lui Eminescu, de parca ar fi avut de implinit o datorie?! Cred ca cerneala aceasta violeta a Veronicai va trebui sa devina un fel de simbol al ei. Si cate n-ar fi de spus despre o asemenea culoare! Eu cred ca in ea o putem regasi pe Veronica foarte aproape de ce a fost cu adevarat. E si o culoare de doliu (nobil), cum spuneam, parca anuntand astfel sfarsitul, e si una a cochetariei, iar Veronica stia foarte bine cat si cum sa fie cocheta, e o culoare indecisa, oscilanta, cum a fost si iubirea lor.
- Vad ca, intr-adevar, cerneala violeta a Veronicai v-a impresionat foarte mult. De ce? Doar pentru ca amintea de moarte?
- Nu, nu numai de asta. Mi s-a parut absolut extraordinara intalnirea celor doua scrisuri, al poetului - in negru, si al ei - in violet, pe aceeasi pagina. Era de fapt intalnirea dintre doi oameni care s-au iubit, parca mereu sub semnul mortii, asa cum si-au si scris. In negru si violet, pe fondul palid al hartiei, aceasta corespondenta este de fapt un tablou tragic. Violetul este, se stie, ultima dintre culorile curcubeului, ultima din cele sapte culori in care se poate descompune lumina soarelui. Ea corespunde notei muzicale do, prima si ultima a gamei, si, dintre zilele saptamanii, duminicii. In vise, violetul inseamna spirit de sacrificiu - pe care-l aflam din plin la Veronica - si putere de dedublare. Or, ce a fost iubirea lor, daca nu sfasiere in doua a sufletului? Si, pentru ca am spus de vise, v-as putea povesti cum intr-o dimineata am venit intr-o fuga la editura, sa aflu cat mai repede daca iese la tipar violetul Veronicai. Pentru ca eu visasem ceva foarte ciudat, ca eram in vacanta si stateam intr-o casa cu etaj, de unde le scriam celor de la editura cu cerneala violeta a Veronicai Si chiar au fost ceva probleme cu violetul, in tipar, dar s-au rezolvat toate, cartea a iesit minunat, a avut o stea norocoasa aici, la Iasi.
"A plans scriind-o..."
- V-a tentat, in tot acest timp - cand ati citit si recitit scrisorile -, sa faceti o "grafologie" privind textul eminescian? Sa incercati sa-i ghiciti poetului personalitatea?
- Scrisul este ca palma omului. Eu sunt sigura ca felul in care rotunjim sau ascutim literele, urcam sau coboram sirurile spune ceva despre noi. Si e atat de pacat ca tot mai putini sunt aceia care mai scriu de mana. Pe mine m-a uimit ca, de la scrisorile din 1879 la cele din 1883, forma literelor poetului s-a schimbat mult, pagina devine neclara, apar cuvinte nu intotdeauna terminate sau taiate nervos, litere frante, toate acestea vestind deznodamantul tragic, ruptura mai intai mentala si apoi fizica de lume. Chipul acela despre care va vorbeam mai inainte a imbatranit nefiresc in numai patru ani, iar scrisorile marturisesc mai bine decat orice oglinda, decat orice fotografie, aceastaimbatranire. Cat priveste castigurile citirii unui manuscris, stiu ca, inainte de orice, este extraordinara intalnirea necenzurata cu exact ceea ce a scris Eminescu, cu un text adica, pe care nu a mai intervenit nimeni, unde nu sunt greseli de tipar, doar greselile autorului, de natura sa ti-l apropie si mai mult. In fata unui manuscris, legatura scriitor-cititor devine una cu mult mai sincera decat atunci cand e vorba despre un text tiparit. Paginile originale spun ceva in plus, sunt ca un univers. De aceea, am pastrat in volumul nostru orice urma care exista in originale. Astfel, se pot vedea si urmele ramase pe hartie dupa cum a fost indoita pagina, si marginile pe alocuri roase de timp. Este si o scrisoare cu totul cutremuratoare, din 1882, pe care Veronica a adaugat: "Din luna lui iunie 1882. A plans scriind-o". Si chiar se vad urme de lacrimi, iar cateva cuvinte nu se mai pot citi, pentru ca peste ele a plans Eminescu. Eu nu sunt numaidecat o sentimentala, dar e imposibil sa nu te cutremure sa vezi o hartie cu urmele lacrimilor cuiva Astazi, majoritatea autorilor vin la editura cu textele scrise pe calculator, cativa mai folosesc clasica masina de scris si numai foarte putini aduc manuscrise propriu-zise, adica ceva scris de mana. Pe de-o parte, ma uit cu invidie in urma la vremea cand cartile se faceau culegandu-se litera cu litera. De cate ori deschid o carte din acestea simt parca din paginile ei mai multa caldura, sinceritate. Pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc avantajele aduse si in editarea de carte, de calculator. Numai ca magia se pierde. Dar iata ca avem acum sansa uriasa de a privi peste o suta de pagini scrise in urma cu un secol si mai bine de Eminescu. Si ele devin tot mai pline de magie, pe masura ce trece timpul, iar noi si cei de dupa noi incepem a privi scrisul de mana ca pe o apucatura ciudata. E bine ca macar raman cateva carti care sa ne aduca aminte ca odata existau hartie de scris cu monograma, cerneala neagra sau violeta, penite si chiar si oameni care sa planga peste ceea ce scriau, lacrimile risipind sensul cuvintelor, dar facand sa creasca magia. Si iarasi e bine ca aceste scrisori nestiute au iesit la lumina in anul 2000 si in anul Eminescu, nelasand secolul si mileniul sa se sfarseasca fara un ultim semn din partea poetului.
Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit, corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle, Editura Polirom, Iasi.