Continuam, si in anul care a inceput, campania noastra de popularizare si pastrare a traditiei taranesti. Nu facem elogiul colibei, al plugului si al portului in opinci, ci reconsiderarea culturii arhaice a satelor noastre ca reper de identitate. Marile tari ale lumii, care si-au pierdut tiparele civilizatiei populare, investesc averi pentru a le reconstrui. Noi le avem, inca, la indemana. Nu exista urgenta mai mare decat aceea de a le pastra. Si, odata cu ele, si spiritul traditiei taranesti, bazat pe munca, cinste si credinta in Dumnezeu
Dreptul "de munte" si dreptul "de sare"
Daca va hotarati sa veniti vreodata in Vrancea si sa va petreceti un concediu de neuitat, ar trebui sa stiti cateva lucruri esentiale, care va vor oferi cheia de intelegere a locului si a personalitatii vrancenilor. In primul rand, credinta profund inradacinata in mintea si sufletul lor ca ei reprezinta "vechea Vrance a lui Stefan cel Mare". Vrancenii pastreaza si se mandresc cu aceasta legenda straveche. Nici un vrancean nu va accepta ca nu exista uricul din piele de vitel, dat lor de catre Stefan cel Mare, dovada a vredniciei strabune si a dreptului stramosesc.
Un alt lucru important de stiut este ca "mandra si stravechea Vrance" este precis delimitata de locuitorii ei prin doua atribute istorice: dreptul de munte si dreptul de sare. "Tot ce e de la Vidra incoace, spre apus, e Vrancea. Oricine traieste de la Vidra incoace si e de neam de aici, adica are drept de munte si mai primeste sare din Ocna de la Valea Sarii, acela se cheama ca e vrancean." Nu mai putin interesant este si obiceiul cel vechi al pamantului, care avea candva putere de lege: "Mireasa din aceasta tara a padurilor n-are dreptul sa bea apa din alte parti mai indepartate si nu-si poate astampara setea decat cu apa din Zabala, pe care stramosii o socoteau ca este izvorul sfant".
Daca te declari interesat de istoria tinutului sau, de care este atat de mandru, vranceanul, rezervat si distant la inceput, iti deschide usa sufletului, trage o cortina nevazuta si te invita sa te intorci cu el in timp si sa traiesti alaturi sute de ani de istorie, care fac din Vrancea una din cele mai conservatoare si mai arhaice regiuni din tara si chiar din Europa. Nu ai cum sa te plictisesti. Pentru ca au un fel viguros de exprimare, simplu, concis si expresiv, rezultat al unui dar exceptional de a spune foarte mult in cat mai putine cuvinte.
Cu o mandrie retinuta, vranceanul iti va vorbi despre ceea ce ii este lui foarte scump: cum s-a facut prima asezare a muntilor pe sate: fiecarui sat repartizandu-i-se de catre Marele Sfat al Vrancei partea de munte si de frunza, in functie de marimea si trebuintele sale. In Vrancea a supravietuit pana in 1948 tipul de sat arhaic, care este "devalmasie absoluta", adica "o forma de stapanire colectiva", un fenomen sociologic cu totul exceptional, in sensul ca el nu se mai regaseste la nivelul Romaniei, decat in Vrancea. Explicatia? Vrancea a ramas ca "insula de organizare sociala straveche", pastrandu-si nealterate "formele de viata traditionala", datorita faptului ca era "o tara de margine", "aproape complet izolata de marile drumuri de tranzit ale tarii", puternic aparata de munti si culmi de plai si, nu in ultimul rand, pentru ca Stefan cel Mare i-a last "o deplina autonomie locala".
Vrancea, a vrancenilor
Daca vrei sa-l intelegei insa cu adevarat pe vrancean, atunci va trebui sa ai rabdare si sa-l lasi sa-ti povesteasca despre razboiul cu Roznovanu. Poate ca nimic nu-ti va lamuri darzenia si mandria de a fi vrancean, ca aceasta batalie, inca foarte vie in constiinta lor, in care si-au dat adevarata masura a personalitatii.
Iata, pe scurt, despre ce e vorba. In 1801, domnul Moldovei, Alexandru Ipsilant, il rasplateste pe boierul Iordache Ruset, poreclit Roznovanul, pentru serviciile aduse, cu mosia Vrancea, care nu fusese data danie nimanui. Asa ca vrancenii s-au pomenit dintr-o data robi, chiar pe pamantul lor, ceea ce a starnit o revolta fara margini in toata Vrancea. In fata primejdiei, s-a facut sfat, dupa vechiul obicei, intre toate satele, iar hotararea s-a luat rapid, in unanimitate, pentru ca vrancenii vorbesc putin, dar cu miez: "Vrancea, a vrancenilor!".
Iata un slogan fericit ales, care i-a electrizat pe toti si i-a facut sa actioneze ca o singura fiinta, demonstrand ca in vremuri de restriste romanii stiu, totusi, sa se uneasca si sa actioneze extrem de eficient. Le-a incarcat cu energie bateriile, atunci cand plecau pe drumuri lungi si anevoioase, la procesul ce parea sa nu se mai sfarseasca, tinut la Inaltul Divan din Iasi. Cat credeti ca a durat batalia cu influentul Roznovanu? Un an, doi? Nu. Ce ziceti de 16 ani? Pentru ca abia la 15 iulie 1817, toate satele s-au adunat din nou la sfat, in mijlocul Vrancei, la Valea Sarei. De data asta, insa, pentru a-si sarbatori victoria definitiva! Inaltul Divan le da, in sfarsit, castig de cauza, recunoscand ca "Vrancea este razasie veche si nu loc domnesc, iar razasii vranceni au dreptul sa-si stapaneasca mosiile din cuprinsul Vrancii in toate hotarele lor din tot locul, cu deplina stapanire in pace si nesuparati de nimeni".
Scoala paianjenului si credinta in Dumnezeu
Asa stand lucrurile, mai poate fi mirat cineva de faptul ca atunci cand comunistii le-au luat muntii, vrancenii s-au rasculat din nou si s-au opus, asa cum au invatat de la stramosii lor, cu aceeasi darzenie si curaj, acelui rapt, care le spulbera existenta si rostul de pana acum? Se mai poate mira cineva de faptul ca inchisorile comuniste s-au umplut de vranceni, ca n-a fost nici o celula care sa nu fi avut macar un vrancean in ea? Foarte multi au supravietuit pentru ca i-a salvat credinta profunda in Dumnezeu si dorinta fierbinte de a se reintoarce acasa, in Vrancea lor, acolo unde s-au simtit, de cand se stiau, liberi. S-ar putea scrie o carte despre aceasta darzenie, dar si despre lipsa lor de ranchiuna si de resentiment pentru cei care i-au chinuit cu salbaticie. Au lasat dorinta de razbunare in seama luiDumnezeu si, cand stai de vorba cu ei si le vezi bunatatea si omenia, nici nu-ti trece prin minte ca, dincolo de lumina si zambetul de pe fetele lor, se ascund ani cumpliti de temnita comunista.
Dar iata ce povesteste batranul Ionascu din Tulnici, in varsta de peste 80 de ani: "Am facut 15 ani de inchisoare grea: am fost batut, schingiuit, obligat sa-mi mananc excrementele si tinut singur, izolat in celula, ani de zile. Cea mai periculoasa pedeapsa. Auzeam din cand in cand zgomotul infundat facut de corpul cuiva, aruncat in curtea interioara. <<Inca unul de-ai nostri a plecat dintre noi>>, ma gandeam. Doua lucruri m-au salvat: credinta in Dumnezeu si scoala paianjenului. Intr-o noapte, cand ma simteam la capatul puterilor, mi-a aparut Maica Domnului in vis si mi-a spus: <<Ioane, nu te pierde cu firea! Ai sa scapi de aici, ai sa te intorci acasa, la familia ta, si ai sa mori, de batranete, in patul tau>>. Si asa a fost. Acum imi cresc si nepotii. Al doilea lucru care m-a ajutat sa nu-mi pierd mintile a fost, cum v-am spus, scoala paianjenului. Aveam in celula un paianjen si il urmaream toata ziua, cum va uitati dvs. la televizor. Cum isi facea plasa, cum se ascundea si vana mustele si ma imbarbatam de unul singur: <<Mai, Ioane, nu fi prost! Astia din jur tes si ei o plasa in jurul tau - sa te simti cat mai singur si mai infricosat, sa-ti pierzi orice speranta ca vei iesi viu de aici. Nu fi ca musca mica, pe care o inghite paianjenul. Fii ca musca mare, care-i sfasie plasa si scapa".
Tara Mioritei
S-ar putea ca in drumetiile dvs. prin munti sa ajungeti la un loc numit de batrani Titeraia sauTocau de la Dealu Negru, unde "a crescut muschi de culoare galbuie pe bolovani si n-are iarba, n-are nimic altceva. Mergi ca pe puf. Hectare intregi nu gasesti iarba, nici sa te scobesti in masele".
Fiecare vede diferit acest loc: barbatii - ca "un covor galben, o scoarta alba si galbena"; "ca matasea galbena si zici ca-i cum ii galbenusul oului". Femeile, spirit prin excelenta asociativ, iti vorbesc de plapuma pietrei, datatoare de "caldura" pentru sutele de chiuri sau tiuri incremenite de veacuri in aerul tare al inaltimilor: "Uite ce plapina pietri are tiu asta!". Vine astfel spre noi o metafora rezultata dintr-o rara gingasie, specifica sufletului feminin, care vibreaza discret la frumusetile coloristice ale peisajului montan.
De la batranul cioban Soare din Paulesti am aflat ca Fundu Izvoarelor Putnei (in numar de aproape 20, aflate la 10-20 de metri unele de altele) purta pe vremuri un nume cu aroma eminesciana, anume Murmuru Apelor. "Daca stai sa le asculti, ele clocotesc toate."
Pentru Toma Ion din Poiana, un baci batran cu plete albe pana la umeri, care si-a petrecut toata viata pe muntii Musa si Vetrila, coamele lor si-au dezvaluit o alta fateta a frumusetii lor: "Astea-s zarile muntilor - de la Furu la Giurgiu sunt tot zari de munti. De la apusul soarelui, primavara, ramane lumina intre nord si apus pe zarea muntelui. Ramane o lumina alba-galbuie. Eu dormeam la aripa oilor, pe Musa, si era o liniste adanca, nici frunzele nu se miscau, si zarea de lumina era si noaptea. Eu nu-mi pot explica cum stancile acelea de pe culmile muntilor pastrau si noaptea acel brau de lumina, da era asa de frumos, ca-mi dadeau lacrimile si ziceam: <<Numai tu, Doamne, ai facut privilistea asta>>!". Coplesit de emotie, doar cu Dumnezeu alaturi, intr-o comuniune profunda, batranul baci Il regaseste pe Dumnezeu in frumusetea coplesitoare a locurilor din jur si-I multumeste din suflet pentru ce ii este dat sa traiasca acolo, printre vrancenii lui.
Fotografii de Emanuel Tanjala