Craciunul ar trebui sa fie pentru orice bun crestin in primul rand o sarbatoare de familie a impacarii si intelegerii, bucurandu-te de caldura si linistea pe care ti-o pot da numai cei dragi. Sarbatorim Nasterea Mantuitorului pentru a simti ca nu suntem singuri pe lume si sufletul nu ne e pustiu. Dar destui ani, poate prea multi, cand viata mea de familie era vraiste, Craciunul a insemnat pentru mine ceva ravasitor, sfasiat intre ceea ce mi-as fi dorit sa fie si ceea ce era de fapt. Imi amintesc un astfel de Craciun, cand fiica mea, ce frecventa o "Kindergarten", a cantat "O, Tannenbaum" cu vocea aceea atat de dulce si ingereasca a copiilor, apoi celelalte au fost inghitite iarasi de cenusiu.
In opinia mea, Craciunul este o sarbatoare atat de mare si de complexa a Crestinitatii, incat nu poate fi izolata de un context general, de o atmosfera generala. Nu poti fi pe deplin fericit cu familia ta, inchizand usa casei tale si uitand brusc ce se intampla afara, cum arata strazile, orasele si satele tarii tale si mai ales cat de nefericiti si napastuiti sunt milioane de semeni ai tai, facand si ei parte din neamul, din poporul tau.
Nu voi putea uita niciodata atmosfera sumbra a ultimilor ani de "domnie" ceausista, cum nu voi uita niciodata semiclandestinitatea in care erau nevoiti sa sarbatoreasca atatia romani Craciunul. Si chiar daca "presiunea" celor ce vor sa-l invie pe "Conducator" ca pe un erou national devine tot mai puternica, el va ramane pentru mine un Anticrist.
Mi-a ramas inca de atunci in suflet un fel de bucurie trista, cand se apropie Craciunul si nu stiu daca voi putea vreodata sa o inlocuiesc cu o bucurie deplina. Altfel, multumesc lui Dumnezeu, tot de destui ani imi petrec Craciunul in familie, la soacra mea din Dumbraveni, judetul Sibiu. Un oras care are inca zone superbe, dar, o spun cu regret, deja prea "tiganizat", dupa plecarea sasilor. O "chestie" pe care am mai atins-o in cartile mele si care li s-a parut unora, timp de decenii, minora pentru societatea romaneasca. Dar iata ca ea se tot umfla si nimeni nu-si prea bate capul sa inceapa sa o ia in serios, in spiritul unei societati europene mature.
Acest Craciun 2000 gaseste Romania in starea pe care o stim si care e "pictata" in fel si chip de cine vrei si cine nu vrei. Daca cu clasa politica lucrurile par mai clare (cea mai mare parte a romanilor declarand ca o detesta, dar iata ca ea merge inainte, impetuoasa, fara sa-i pese de "murmure" si injuraturi), neputand fi inlocuita peste noapte, si nici macar innobilata componenta ei (exceptiile fiind prea putine), marea mea deceptie o constituie, si nu de ieri, de azi, ci inca din "90, asa-zisa elita intelectuala romaneasca, astfel autointitulata si chiar "autoinscaunata". De la ea se asteapta atat de mult si a dat atat de putin.
Nici o proiectie majora asupra societatii si a "lumii" romanesti, nici o idee inalta de descatusare a energiilor pozitive ale poporului roman, nici o intelegere superioara a ceea ce se intampla cu acest popor. Doar dispret si dezgust ("poporul nu-i merita"), simpozioane nationale, barfa "superioara", colocvii internationale, idei colportate - ce n-au nici o legatura cu societatea romaneasca, simpozioane citate cu nemiluita, necunoasterea uneori scandaloasa a realitatilor romanesti, colocvii, lipsa unei minime viziuni asupra problemelor tarii, ineptii, confuzii, trufie, fandoseli si... de la capat. N-au reusit decat sa se apropie de caricatura unei inalte birocratii politice si intelectuale europene. Senzatia mea este, de multa vreme, ca adevarata elita intelectuala romaneasca e inca marginalizata si nu are posibilitatea sa se exprime.
Intrarea in 2001, deci intr-un nou secol si un nou mileniu, va aduce poate si o noua viziune si o noua conceptie asupra romanismului, incaput pe mana unor escroci politici de mahala si pe care unii l-ar dori terminat inca inainte de a-si exprima adevarata vigoare si creativitate.
Destinul european al Romaniei trebuie sa fie in primul rand un destin romanesc. Dar chiar destinul Europei ar trebui sa ne ingrijoreze, lasat doar pe mana altora, noi considerandu-ne, iarasi si iarasi, "prea mici" pentru probleme asa de mari. Bine-ar fi sa terminam odata pentru totdeauna cu slugarniciile si umilintele, cu complexele de tot felul, de la cele de inferioritate la cele de superioritate.
Proiecte pentru 2001 am destule, dar vom vedea ce se va alege de ele. Important e sa fim sanatosi si sa putem munci pentru a ne castiga cinstit existenta si pentru a vedea aceasta mult prea hulita tara incepand sa-si dea adevarata masura a puterii ei.