Cand Mos Craciun a devenit Mos Gerila

Marius Petrescu
Ziua cea mai lunga

Pentru cei mai multi dintre noi, primul Craciun ramane o clipa legendara, ingropata in adancul sufletului si aureolata de ceata diafana a melancoliei. Pentru mine, sirul amintirilor debuteaza abrupt, chiar in ziua de 24 decembrie, pe la pranz, cand tata a fost eliberat din inchisoare. Era in 1956, de Ajunul Craciunului. Avusese "norocul" unei detentii relativ scurte, pentru "tainuirea delictului de uneltire impotriva ordinei de drept" si scapase cu ocazia ultimei amnistieri salvatoare din acea perioada. Putin mai tarziu, a inceput un nou val de arestari dupa contrarevolutia din Ungaria vecina. Fara sa am habar de toate acestea, caci inca nu implinisem trei ani pe atunci, eu ma jucam cu un trenulet de lemn in mijlocul sufrageriei, cand am auzit-o pe mama izbucnind in plans. Acele hohote mi-au ramas in memorie pentru totdeauna... M-am trezit luat in brate si strans puternic la piept, desi nu stiam nici macar cine este barbatul tras la fata, slabit si palid, cu ochii in lacrimi. In scurt timp, intreaga familie s-a adunat in jurul nostru. Toti vorbeau aprins, iar eu nu intelegeam mai nimic. In cele din urma, am inceput sa pricep, totusi, ca barbatul care continua sa ma tina in brate era chiar tatal meu si fusese arestat cand aveam doar doua luni. Sub semnul acestei emotii coplesitoare incep amintirile mele, dar inca nu-mi puteam inchipui ce surpriza de proportii ma asteapta tocmai in acel Ajun de Craciun, care avea sa ramana "ziua cea mai lunga" din intreaga mea viata!

Melancolia unei fotografii miscate...

Nici nu se lasase bine intunericul, ca am aflat vestea cea mare: tata si mama hotarasera sa plecam in centru, pentru a vedea "Pomul de iarna", cum se numea pe atunci, instalat in Piata Palatului, unde se amenaja, de cativa ani, un fel de "orasel al copiilor". Am pornit pe jos intr-o plimbare ce mi se parea fara sfarsit. Ningea rar, iar eu descopeream un oras bantuit de stafii! Spre sfarsitul fiecarui an - cand se apropia data de 30 decembrie, care fusese proclamata Ziua Republicii Populare Romane, dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai - pe fatadele cladirilor din marile piete si scuaruri ale Bucurestiului apareau portretele uriase ale unor personaje barboase, pe care eu le priveam, pentru intaia oara, cu o inexplicabila teama. Numele lor erau rostite cu dispret de parintii mei: Marx, Engels si Lenin - cei trei dumnezei de-o clipa... Peste tot fluturau mai multe steaguri rosii decat drapele tricolore. La radio, ca si la difuzoarele montate prin oras, nu se auzeau colinde - interzise pe atunci - ci marsuri zgomotoase. Pantecoaseletramvaie "Thompson", vopsite in rosu si alb, circulau printre ruine, ramase necuratate in multe locuri de pe vremea bombardamentelor din timpul razboiului, desi trecusera zece ani de la incheierea acestuia. In Piata Teatrului National, langa cladirea Telefoanelor, asteptau trasuri cu coviltirul tras si birjarii asezati pe capre, exact ca in anii cand impunatoarea constructie a Teatrului nu fusese distrusa de bombe, lasand in loc o groapa de gunoaie. Vechile taxiuri ale epocii interbelice, masini americane de tip Dodge, Ford, Chrysler sau Chevrolet treceau prin fata pe la Capsa - care se numea acum Restaurantul "Bucuresti" - si ocoleau pe langa Cercul Militar ruina unei cladiri ce fusese Palatul Cartea Romaneasca. De altfel, in toate conversatiile parintilor mei, marile bulevarde si magazine nu-si schimbasera denumirile din Bucurestiul interbelic. Magheru si Ana Ipatescu se numeau tot Bratianu si Lascar Catargiu. Magazinul "Victoria", cu vitrinele luminate feeric, unde tata a vrut sa ne oprim ca sa-mi cumpere un ursulet, lasandu-ma pe mine sa aleg din mormanele uriase de jucarii, era numit "Lafayette", iar magazinul "Romarta", prin fata caruia am trecut, in apropiere de biserica Kretzulescu, se numea tot "Dragomir Niculescu", chiar daca isi schimbase firma. Desi strazile erau invadate de oameni cu haine saracacioase, mai vedeai cupluri varstnice, imbracate cu blanuri si taioare elegante. Femeile mai purtau cizme din piele, marca "Bally", iar barbatii isi acopereau frizura data cu briantina cu palarii "Eden", ce se gasisera de vanzare in magazinele particulare pana in primii ani de dupa razboi. Am deschis ochii in aceasta lume crepusculara, peste care se asezase, ca intr-o fotografie miscata, epoca proletariatului urban. In casa de pe strada Cameliei, fosta strada Francmasona, langa Gara de Nord, de unde plecasem in aceasta plimbare de neuitat, locuiam cu bunicii din partea tatalui, dupa evacuarea familiei noastre dintr-un apartament de pe Calea Dorobanti. Acolo se vorbea frantuzeste, se ascundeau "cocoseii" de aur sub clapele pianinei si se faceau sedinte de spiritism cu doctorul Alexandru Manicatide, cu dirijorul Constantin Silvestri si cu astrologul Armand Constantinescu - autor al faimoasei carti "Cer si Destin", cel care la nasterea mea a facut un "studiu de influenta astrala", adica horoscopul vietii, pe care il mai pastrez pana in ziua de azi, fiindca s-a adeverit integral... In fiecare an, cand recapitulez aceasta seara de Ajun, imi amintesc ca in acea perioada tulbure fiecare bucurie reprezenta pseudonimul unei tristeti. Tata se intorsese din inchisoare, dar mama pierduse casa; bunicul matern scapase de la Canal, putin mai devreme, dar bunicul din partea tatalui - a carui redingota de Inalt Functionar la Curtea de Casatie o mai port si astazi, la ocazii - murise de "inima rea"; venea Craciunul, dar nu faceam brad in casa, fiindca nu stiam daca vom avea ce manca de pe o zi pe alta. Aceasta enigma dramatica depindea de norocul vanzarii unor bijuterii la Talcioc. Asa se face ca nu vazusem niciodata un pom de Craciun pana atunci!

La capatul amintirilor

De cate ori pornesc cu mintea in cautarea timpului pierdut, capatul tuturor amintirilor mele este strajuit de un brad urias, cu stea rosie, in cinci colturi, asezata in varful ce parea sa ajunga pana in cer... Intreaga copilarie a generatiei mele pierdute este luminata de acest "Pom de Iarna" ireal, asezat in Piata Palatului, chiar pe locul fostei statui ecvestre a Regelui Carol I, dupa ce monumentala sculptura a lui Mestrovici fusese data la topit. Pe fatada Fundatiilor Regale atarna un portret al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de dimensiunile unui dinozaur antediluvian. L-am intrebat pe tata daca acela era cumva Dumnezeu. Imi amintesc cum a privit in jur, atent sa nu-i auda cineva raspunsul: "Dumnezeu nu poarta sapca muncitoreasca!". Apoi am trecut de niste bariere si am intrat in "oraselul" propriu-zis, care se intindea pana in dreptul parcului din fata Atheneului. Peste tot misunau copii, insotiti de parinti sau bunici. Era o veselie de nedescris, ce nu se regasea pe chipul parintilor mei. Eu nu-mi puteam dezlipi ochii de pe uriasul brad, impodobit cu globuri si ghirlande. Totul era luminat feeric... Parca intrasem in alta lume! M-am dat in leagane si pe tobogan, dupa care am descoperit primul "Om de zapada" din viata mea. Il priveam uluit, fiind convins ca este viu. Tin minte perfect ca am exclamat: "Salut, Mos Craciun!". O voce straina m-a corectat: "Nu se mai numeste Mos Craciun. E ..." Inainte de-a intoarce capul, l-am privit pe cel care imi vorbise, facandu-mi semn ca Mos Gerila e in alta parte. Langa mine statea un militian mustacios, ce parea mai inalt decat "Omul de zapada". Invatasem de la mama sa ma feresc de militieni, asa incat m-am retras cativa pasi, putin speriat. Tata m-a luat de mana, fara nici un cuvant, dupa care ne-am indreptat spre "adevaratul Mos Gerila", ce impartea copiilor vata pe bat. Cand am gustat-o, m-am convins ca Mos Gerila este la fel de bun ca Mos Craciun, dar i-am intrebat pe parinti de ce si-a schimbat numele. Am auzit-o pe mama oftand: "O sa-ti spun cand ai sa fii mare". Dupa aproape douazeci de ani aveam sa inteleg de ce Mos Craciun se numea altfel, ca si majoritatea bulevardelor si magazinelor din Bucuresti. Dar imaginea acelui "Pom de iarna" feeric m-a urmarit intreaga viata, ca o promisiune pe care o mai astept inca si acum din partea lui Dumnezeu!

In loc de epilog... ("Ultimul Craciun")

De fiecare data, iarna, in apropiereaa sarbatorilor, imi retraiesc existenta, dand timpul inapoi pana la acel Ajun de Craciun legendar. Dar amintirea acelei clipe pare sensibil schimbata in fiecare an, caci nostalgia creste o data cu departarea. De aceea, la fiecare Craciun adresez o intrebare retorica propriilor mele melancolii incurabile: "Viitorul oare ce trecut imi va harazi?". Pana cand "ultimul Craciun" va deveni "cel de pe urma"...