O cheama Maria si L-a nascut pe Iisus
</b><b>Miracolul intruparii
Undeva, la marginea lumii, in micul catun Matarya din indepartatul Egipt, se afla cel mai batran sicomor de pe pamant. Cu trunchiul aproape putrezit, cu crengile negre si incovoiate ca niste gheare, se reazama istovit si uitat de vreme in cateva carje de lemn. Ici-colo, pe cate un varf de ram, tasnesc miraculos doua, trei frunze sub care se agita vesel pasarele minuscule, cat un miez de nuca. Alaturi, pe o tablita, sta scris in toate limbile pamantului ca acesta e copacul sub care s-a odihnit Sfanta Fecioara Maria cu Pruncul in brate. Nu ai voie sa te apropii si, cu atat mai putin, sa-i rupi vreo frunza. E ca o relicva, urma unui miracol divin. Singurul tau drept e sa privesti si sa iei aminte.
Toate cate se spun in Evanghelii sunt adevarate. Nasterea lui Iisus e un triumf suprem al vietii. Nasterea fondatoare a sperantei, a mantuirii. Chiar daca adesea uitam, suntem contemporani cu Hristos.Maria
Ingenuncheata, cu crestetul plecat si mainile impreunate spre cer, Maria se roaga, desenand cu trupul ei feciorelnic un delicat semn de intrebare. Se roaga in duh, fara cuvinte. Nu cere nimic pentru sine. Mai degraba asteapta, pregatindu-se pentru o intalnire inca neanuntata. Fie mie dupa voia Ta. Nevazut, Duhul lui Dumnezeu lucreaza. Oceane de liniste si lumina inunda incaperea.
Camera e saracacioasa, dar curata. Un pat si o usa. Un geam mic, urcat spre tavan, ca o lucarna, si jos - pardoseala de granit rosu, spre a pastra cat mai intreaga racoarea peste zi.
E o camera simpla de ascet, de esenian ravnitor, asa cum se pare ca au fost parintii ei, Ioachim si Ana. Esenieni, deci. Niste calugari fara manastire. Postitori si drepti. Cautau in toate mantuirea si traiau asteptandu-L pe Mesia, dedicandu-se suferintelor umane. Credeau in "puterea cuvantului", cercetauleacurile bolilor in plante si, nu intamplator poate, le iesise vestea pretutindeni in tara ca erau "facatori de minuni".
Pe lespedea de granit, Maria nu-si mai simte genunchii. Pare ca pluteste. Undeva, in adancul sufletului, bucuria se amesteca nedeslusit cu o neliniste intrebatoare: "Cine sunt eu sa-L primesc pe Domnul Dumnezeul meu?". E un copil. Nu a implinit inca 18 ani, dar stie sa astepte, asa cum a fost invatata la Templu de catre batranele evlavioase, inchinata fiind lui Dumnezeu de catre parintii ei, Ioachim si Ana - cei doi batrani singuri si fara urmasi, carora ingerul Gavril le vestise nasterea unei fiice. Avea trei ani cand parintii au dus-o la Templu si cand, vazand-o, arhiereul Zaharia s-a cutremurat, zicand: "Marie, binecuvantat-a Dumnezeu numele tau in toate neamurile!". La trei ani l-a cunoscut pe Dumnezeu si va ramane in casa Domnului alti doisprezece. Aleasa dintre alesi, trebuia sa se pregateasca. Potirul omenesc trebuia sfintit, pentru a primi trupul si sangele Mantuitorului, vrerea Celui de Sus si plinirea Cuvantului.Iosif
Afara, in Nazaretul Galileii, strazile sunt aproape pustii. In crucea zilei, la sfarsit de martie, soarele arde puternic, neiertator. Casele sunt mici, albe si dreptunghiulare, fara acoperis, cu usi si ferestre cioplite de-a dreptul in piatra.
Pe strazile inguste, care urca si coboara lin sau in trepte, putini trecatori, incaltati dupa moda locului cu sandale cu tefillin, se grabesc spre treburile lor marunte, invesmantati in largile lor cearsafuri racoroase de in. Pasesc nepasatori pe langa casa teslarului Iosif. In smerenia lui, urmasul regelui David ramane nestiut. "Avraam l-a nascut pe Isaac, Isaac l-a nascut pe Iacob, Iacob l-a nascut pe Iuda si pe fratii lui (...) Obed l-a nascut pe Iesse, Iesse l-a nascut pe regele David, regele David l-a nascut pe Solomon din femeia lui Uria (...) Toate acestea fac, asadar, paisprezece generatii de la Avraam la David, paisprezece generatii de la David pana la stramutarea in Babilon si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt tot paisprezece generatii."Ingerul
Maria se roaga si mai intens. Ochii ei negri sunt transfigurati de bucurie. Tasnirea de lumina a marelui Arhanghel Gavril i-a ramas ca o ninsoare solara pe suvitele parului negru ca abanosul. Duhul pogorat asupra ei o invesmanteaza ca pe o regina. Cuvintele Ingerului, Bunavestirea, s-au intrupat. "Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei! Nu te teme, Marie, ca iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema." Atunci, Maria a zis catre Inger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?". Si raspunzand, Ingerul a zis: "Duhul Sfant va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri (...) Ca iata, Elisabeta, ruda ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta". Si a zis Maria: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau". Potirul a fost sfintit. Primindu-L pe Dumnezeu, s-a indumnezeit si ea. Scoica cea trecatoare si vremelnica zamislea perla cea mai de pret. Daca ar fi refuzat, s-ar fi prabusit totul: istoria, intreaga umanitate.*
In camera cea saracacioasa, Maria e singura. De altfel, nu are pe nimeni. Parintii i-au murit pe cand avea 16 ani si rudele au logodit-o cu batranul Iosif, facand-o sa se mute din Ierusalimul natal in Nazaret. O casatorie alba, menita sa-i pastreze juramantul fecioriei din Templu. Iosif, logodnicul si pazitorulneintinarii ei trupesti, locuieste in alta parte. Batran si innegurat, se gandeste sa se desparta de ea in ascuns, sa-i dea act de parasire. De fapt, ezita. Nici el nu stie ce se cuvine mai bine sa faca. De felul sau e bland, cuvios, pasnic si intelegator, dar gandul rusinii, barfele rautacioase ale vecinilor ii otravesc linistea. Adoarme greu, rasucindu-se in asternutul sarac, neprimitor. Mai mult vegheaza aparitia zorilor cand, brusc, un inger de lumina apare in mijlocul incaperii, glasuind cu glas de tunet: "Iosife, fiu al lui David, nu-ti fie teama sa iei la tine pe Maria, sotia ta, caci ceea ce a zamislit in ea vine de la Duhul Sfant. Ea va naste fiu, iar tu ii vei da numele de Iisus, caci el va mantui poporul sau de pacatele lui".
Cuvintele au forta, cutremurand peretii grei de piatra ai incaperii. E mai mult decat o porunca. E chiar implinirea profetiei: "Iata, fecioara va naste fiu si-i vor pune numele de Emanuel, adica: Dumnezeu este cu noi". In inima si cugetul lui Iosif se asterne linistea si impacarea. Chivotul pamantesc al mantuirii era pregatit.Calatoria
Drumul de la Nazaret in Iudeea e lung si plin de ocolisuri. Calare pe asin, Maria priveste ostenita pamantul chinuit si nisipos din zare. Stanci si desert. Coline de maslini batrani, cioturosi, singuratici. Maria se lasa in voia asinului si a lui Dumnezeu. Cararile pustiului sunt ratacitoare si pline de primejdii. Vaile ingradite de chiparosi, palcurile de terebentini si palmieri apar ca un miracol vizual, ca o victorie ostenitoare a vietii. Intelept, asinul ocoleste satele, ostile zanganitoare ale lui Irod. Suntem in vremea Cezarului August, a tetrarhului Galileii, Irod, si a recensamantului imperial, adus la indeplinire de Quirinius, guvernatorul Siriei.
Maria nu intelege prea bine rostul acestui drum. Se supune doar poruncii Cezarului, inscriindu-se pe listele Bethleemului, in Iudeea - orasul lui David si al sotului ei, Iosif. Drumul e tot mai greu, mai chinuitor. Patru zile de mers neintrerupt, trecand prin Tabor, Samaria, muntii Ebal, Betel, Rama, Ierusalim. Urcusuri si vaioage. Pietre si stanci. Grupuri izolate de case cioplite de-a dreptul in fibra muntelui si palcuri de palmieri. E ca decorul icoanelor bizantine. Nimic frumos, nimic atragator in colorit; doar o simplitate severa si dramatica. Arar si fara veste, in cale apar turme de asini cu spinarileimpovarate de cosuri si paturi, turme de oi care pasc nu se stie ce.
Tinutul Iudeei se deseneaza nervos si grabnic in zare. Urcand printre stanci, Maria se inalta parca spre Dumnezeu. Nimeni - nici Moise, nici Ilie - nu a vorbit cu Dumnezeu in campie. Trebuie sa te cateri, sa te ridici de la pamant pentru a-I auzi vorbele.
Prin despicatura muntelui, prin trecatoarea El Kalil, zareste deja Bethleemul. Orasul - o turma citadina de cateva case - este asezat pe un platou intins. In stanga, in vale, nesfarsita si vesela campie a Kedronului, ce se pierde departe, pana in Muntii Moabului. In dreapta, cateva coline golase, sterpe, inegale, si alaturi - o padure deasa de maslini. Dupa patru zile de mers necontenit, Bethleemul pare un liman de salvare. Alaturi de asin, pasind ca pe spini, Iosif se grabeste. Cand si cand, obrazul neted si rotund al Mariei se crispeaza de durere. Tinand asinul de capastru, Iosif cauta in dreapta si-n stanga un loc de mas. Nimeni nu-l ia in seama. Nimeni nu-l poate gazdui, mai ales ca femeia sta sa nasca. Micul oras a devenit neincapator. E plin de pelerini, de lume aleasa, de bogatasi sositi sa plineasca vrerea Cezarului."Acesta este fiul meu!"
S-a intunecat deja. Prin ferestrele luminate vesel de lumanari se aud sunete de chimval si de petrecere. Femei inalte si subtiri, drapate peste cap si peste trup cu fasii colorate, danseaza atatate de bautura. Cei cu bani stiu sa se distreze. Vinul galgaie in cupe si muzica nu are astampar nici o clipa. Cui ii pasa de doi pelerini saraci? Murmurul intretaiat de suferinta al Mariei il face pe Iosif sa alerge, sa bata disperat la cateva porti. Nici la hanul din marginea orasului nu mai este loc. Ultima speranta se prabuseste. Frigul innoptarii isi arata deja coltii sticlosi, si vantul sufla nebuneste in rafale. Hangiul se grabeste sa ferece poarta, dar o slujnica batrana si milostiva apuca sa-i arate lui Iosif, prin semne tacute, staulul de vite. De fapt, e o grota tesita si adanca, cu paie pe jos si iesle. E cald inauntru si e bine. Miroase a iarba si a lapte proaspat muls. Clatinandu-se, Maria isi aduna ultimele forte. Ostiri nesfarsite de ingeri, heruvimicu aripi multe, serafimi cu ochi multi - toti vegheaza intrarea, cu sabiile lor de foc. Maria a ajuns la capat. Sosise ceasul. Un strigat ascutit, intens, tasnit printre buzele crispate, trezeste din amorteala vitele de povara, care intorc capul alene, bland si uimit totodata, si brusc, trompetele ingeresti incep a suna. "Iata fecioara va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel." Asupra Bethleemului se lasa o tacere mai grea si mai nepatrunsa ca lespedea granitului. Toate stihiile firii amutesc ca retezate si o lumina orbitoare, de zapada nepamanteana, strapunge noaptea. Cocosii prind a striga. Muntii dau sunet si copacii murmura cantece de leagan. Cerurile se deschid, lasand sa razbata pana jos imnuri de slava si preamarire. "Acesta este Fiul meu."
Un inger se arata unor pastori din partea locului, vorbindu-le: "Nu va temeti, caci iata, va binevestesc bucurie mare, ca s-a nascut astazi, in cetatea lui David, Mesia care este Hristos". Asa trebuia sa se implineasca Scripturile: Stapanul lumii sa se nasca in saracie si tot cei saraci si obiditi sa I se inchine primii. Pastorii ajung la staul deopotriva cu magii plini de catifeluri si brocarturi scumpe, urmand mersulstelei celei stralucitoare din Chaldeea, de pe malurile Caspicei, pe spinari de camile, de-a lungul Tigrului si Eufratului, de-a lungul pustiului Nomazilor si a Marii Moarte, cu daruri bogate, imparatesti: cu aur, tamaie si smirna. In fata Pruncului Iisus se cunosc prima oara - care e Melhior, care e Balthazar sau Gaspar - tacuti si cu gandurile rasfrante inlauntru, caci ei stiu taina cea mare, nasterea Imparatului lumii. Invesmantati cu semnele puterii lor de preoti si astrologi ai lui Zoroastru si ai Imperiului Achemenizilor, magii se inchina cu fruntea pana la pamant in fata Adevarului, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, neamestecat si nedespartit. Apoi, instiintati in vis sa nu se mai intoarca la Irod, se vor inapoia in tara lor pe alta cale. O lume se incheia. Istoria putea sa inceapa. Magia - cunoastere prin ghicitura si stele - se retragea in fata Adevarului intrupat. In ieslea Bethleemului se savarsise Taina Tainelor. Mantuirea si speranta acestei lumi nu se putea naste altcumva decat in saracie si suferinta. Ca bobul de grau care trebuie sa moara pentru a da din nou rod bogat.Sorin Preda
Colinde
La BethleemLa Bethleem, colo jos
Cerul arde luminos
Preacurata naste
Astazi pe Hristos.Naste-n ieslea oilor
Pe-Imparatul tuturor
Preacurata sta
Si plange-ncetisor.N-are scutec de-nfasat,
Nici hainute de-mbracat
Preacurata
Pentru Fiul de-Imparat.Nu mai plange, Maica mea,
Nu mai plange, Maica mea,
Scutecele noi ti-om da,
Preacurata,
Pruncul Sfant a-L infasa.
Preot Ion PopescuBiserica Icoanei din Bucuresti"Fie ca ultimul Craciun din acest mileniu sa ne gaseasca pe toti daruind"
Craciunul e aproape. Cu zvon de colinde, bate la portile cam intunecate ale romanului, aducand vestea cea minunata. Dincolo de griji si necazuri, ultimul Craciun al mileniului ne ofera darul cel mai de pret: speranta. Suntem pregatiti pentru aceasta mare sarbatoare? Ii intelegem oare indemnul de dragoste si mila pentru cei napastuiti? Impreuna cu parintele Ion Popescu, parohul Bisericii Icoanei din Bucuresti, incercam a deslusi adancimile spirituale ale acestui moment. Implinirea a 2000 de ani de crestinism obliga la un scurt si energic examen de constiinta. Prin ce anume ne consideram crestini? Suntem cu adevarat pregatiti sa-L primim pe Hristos in casele noastre? Oricat am incerca sa amanam raspunsul, salvarea noastra tot de la El ne vine."Suntem in urma la doua mari capitole: n-am invatat sa iertam si sa iubim"
- Parinte Ion Popescu, cumpana dintre milenii ne indeamna la o severa recapitulare. Unde suntem noi acum? Cat ne-am apropiat, cat ne-am departat de Dumnezeu in acesti 2000 de ani?
- Rasfranti in oglinda timpului, asa cum suntem acum, nu parem nici mai buni, nici mai rai ca inainte. Nu e bine. S-ar fi cuvenit un anume progres spiritual. Priviti la mersul inainte pe care omenirea il face in toate domeniile. Sunt niste salturi fantastice, ametitoare. Spiritual insa, am ramas pe loc. Sincer vorbind, intram in noul mileniu cu tema nefacuta. Ne consideram crestini, dar nu respectam cu adevarat cuvantul lui Hristos. Punem accent pe forma si neglijam grabiti continutul. Pregatim cu fast si lux sarbatoarea Craciunului, dar neglijam camara sufletului, care ramane pe mai departe necuratita si neprimitoare. Suntem in urma la doua mari capitole: n-am invatat sa iertam si sa iubim. Cerem si chiar pretindem de la altii, in loc sa ne intrebam ce facem noi. Ma intreb cum am pierdut fericirea de a ierta. De ce inabusim acest sentiment minunat? A ierta este o bucurie, o haina dumnezeiasca. S-ar cuveni sa o imbracam in fiecare zi. Din pacate, nu numai ca nu o punem pe noi, dar ii deturnam sensul, uitand ca nu iertam pacatul, ci omul, faptuitorul pacatului. Sa ierti este o mare lectie crestina. Doar asa incepi sa iubesti.
- E foarte greu sa-ti iubesti dusmanul...
- Am sa va raspund cu o intrebare: oare Dumnezeu nu da ploaie si soare pentru toti? Oare El nu incalzeste si gunoaiele? Suna banal, dar soarele nu poate fi intuneric. Un adevarat crestin nu poate uri. Numai asa te vei apropia de Dumnezeu. La ce altceva ar folosi, de pilda, postul? A te opri doar de la mancare e prea putin si nefolositor. In realitate, postul e un moment de infranare si de milostenie deopotriva. Prisosul pe care il obtii trebuie sa-l dai altuia. Milostenia e poarta imparateasca a dragostei. Una fara alta nu se poate. Daca ar veni Hristos intrebandu-ne ce am facut pentru El, multi s-ar grabi sa raspunda: "Am postit, Doamne". Iar El, suparat, ne-ar spune: "Cum ai postit, cand ai amarat si ai facut nedreptate fratelui tau?". E bine sa nu ne jucam cu vorbele. Nimeni nu-L poate minti pe Dumnezeu."Foarte multi tineri duc o viata ingereasca. Traiesc virtuti crestine inalte"
- Parinte, unde gresim? Ce ne lipseste ca sa fim cu adevarat crestini?
- Multi sunt crestini de traditie. Am mostenit credinta si credem ca acest lucru e suficient. Adeseori, respectam botezul si sarbatorile formal. In realitate, crestinul adevarat trebuie sa traiasca in inima lui indemnul Mantuitorului: "Iubiti-va unii pe altii, precum si eu v-am iubit pe voi". Lupta e grea si presupune multe ispite. Pentru a le invinge, nu e obligatoriu sa fii calugar si isihast, sa fugi de lume. Dimpotriva - mult mai important e sa ramai in aceasta lume, dar sa incerci sa faci lumina in tine. Sa te curatesti sufleteste. Numai asa vei lumina si pe cei din jur, devenind indemn si model pentru altii. Sa luam pilda de la Hristos, care nu a urat lumea si nici nu a fugit de ea. A fost la nunti, a intrat in casele vamesilor si desfranatilor. A intrat aducand lumina. Sa nu fim ipocriti. Sa nu negam fanatic valorile materiale, ci sa le acceptam, facand selectie, urmand cumpatarea si calea de mijloc. Si in cel mai rau om exista o sclipirede bunatate. Totul e sa o descoperim si sa-i marim stralucirea. Salvand pe aproapele, ne salvam si pe noi. La randul nostru, e necesar sa crestem duhovniceste, treptat si continuu.In acest domeniu nu exista retete. Fiecare boala isi are leacul sau bine individualizat. Iata de ce ai nevoie de doctor, de duhovnic. Nu e cu putinta sa ajungem intr-o singura zi la sfintenie. Riscam sa cadem si mai jos. Nesfarsitul suis catre Dumnezeu se face urcand scara. Prima treapta este spovedania. Sa recunosti boala sufleteasca de care suferi. Aceasta recunoastere este inceputul luptei. Ca sa ajungi curat ca lacrima, trebuie sa te pocaiesti. Sprijinit de duhovnic, incepi transformarea interioara, intrebandu-te de la o spovedanie la alta: "Am facut un progres cat de mic sau nu?". Chiar daca se intampla sa mai cazi, te ridici. Forta credintei sta in aceasta continua reluare a luptei. Nu victoria de moment asupra pacatului trebuie sa ne intereseze, ci finalul. Sa privim totul din perspectiva mantuirii. E marea taina si marele dar care ni s-a facut. Constat cu bucurie la spovedanie ca sunt foarte multi tineri care duc o viata ingereasca, care plang pentru un pacat, fie el cat de mic. Traiesc virtuti crestine inalte si asta mi se pare a fi o raza de speranta a natiei noastre."Exemplul iubirii nu se predica, ci se aplica"
- Parinte, n-ar trebui ca Biserica sa fie mai prezenta in viata noastra de zi cu zi? Cine sa ne indrume? Cine sa ne dea exemplu de milostenie pentru cei saraci si bolnavi?
- Niciodata Biserica nu a facut statistici. Cine a incercat sa numere cate pomeni si parastase se fac aici? Cine a trambitat milostenia, cazurile acelor batrani carora chiar noi, cei de la Icoanei, le-am dus mancarea cu sufertasul? Exemplul iubirii nu se predica, ci se aplica. Faptele sunt masura noastra, si nu vorbele. Altcumva, e mult loc de bine, si Biserica ar trebui sa fie misionara, sa se apropie mai mult de enoriasi, sa-i viziteze pentru a le cunoaste necazurile, oferindu-le ceea ce le lipseste cel mai mult astazi: afectiune si intarire sufleteasca.
Oamenii Bisericii nu pot sa stea cu mainile incrucisate acum, cand, in afara lipsurilor de tot felul, ne pandeste un mare pericol - cel al faramitarii religioase. Nici politicienii si nici ierarhii Bisericii nu par a sesiza dimensiunile acestui fenomen. In tara exista o mare propaganda a sectelor. Reactia noastra e vecina cu resemnarea. Ceva trebuie facut. Nu ajunge sa ne laudam ca ne-am nascut crestini, ca am rezistat in credinta noastra turcilor si popoarelor migratoare. Marea lupta si provocarea mileniului Iii va fi pe plan religios. Miza e uriasa. Pierzandu-ne radacinile, pierdem adevarul si, o data cu el, pe noi insine."Nu e nevoie de un efort titanic pentru a spori binele si bucuria"
- Mileniul Iii ne gaseste pe noi, romanii, intr-un moment de mari incercari. Chiar credeti ca vom iesi vreodata din aceasta fundatura a istoriei?
- E multa suferinta in jur, dar ea e creata si artificial. Exageram si prea mult ne plangem de mila. Intr-adevar, ti se rupe inima sa vezi un copil cu un singur caiet liniat in 5, pentru 5 materii. Dar mai importanta decat saracia este dorinta copilului de a invata, inteligenta si indarjirea lui de a face ceva in viata. Inseamna ca ai pe cine ajuta, ca milostenia ta va da roade candva. Constat ca saracia a devenit pentru multi o scuza oferita tuturor slabiciunilor si pacatelor personale. Pana intr-un punct, saracia e ovirtute. Am intalnit oameni saraci, dar demni. Cine sufera cu adevarat nu-si descopera pe strada ranile. Important e sa fim crestini si sa nu trecem indiferenti unii pe langa altii. Nu e nevoie de un efort titanic pentru a spori binele si bucuria. Imi amintesc cu mare emotie cum la spovedanie un tanar si-a luat canon sa se roage pentru fiecare om pe care l-ar fi intalnit in drum. Chiar si gandul e fapta. Trebuie sa cugetam mai mult la miracolul produs in ieslea de la Bethleem. Hristos a venit pentru cei simpli si oropsiti. Tot oamenii simpli, ciobanii, au venit primii sa I se inchine. Dragostea nu se invesmanteaza in aur si brocarturi scumpe. Sa nu pierdem nadejdea. Unde e suferinta mai mare, si ajutorul e pe masura. La biserica unde slujesc am vazut numeroase vindecari savarsite prin credinta fiecaruia si ajutorul Icoanei Maicii Domnului, cea facatoare de minuni. Eu nu ma impresionez prea usor si nu sunt de acord cu cei care vin la icoana ca la un birou de prestari servicii, dar multe cazuri m-au lasat fara grai. Mare este puterea lui Dumnezeu. Sa ne intarim sufleteste si sa urmam la randul nostru exemplul milosteniei. N-am sa uit niciodata indemnul marelui nostru duhovnic, parintele Papacioc: "In mana intinsa a fratelui nostru nu trebuie sa vedem neaparat ca trebuie sa punem ceva. El intinde palma ca sa-ti dea, nu ca sa-ti ceara". Vrea sa-ti dea mantuirea, calea care duce la ea. Fie ca ultimul Craciun din acest mileniu sa ne gaseasca pe toti daruind.Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala