Craciun in America
Dona Rosu
"Sunt iarasi copil. In noaptea de colinde stau la geam si ascult"
Cu Dona Rosu am fost colega la Radio in anii tineretii noastre comune. Am fost cucerita, in scurta vreme, de frumusetea ei, de sensibilitatea ei, de sufletul ei generos, de firea ei de poeta. Reporter de Radio la inceput, inzestrata cu un har deosebit al observatiei, izvorat din obarsia ei nobila de "taranca de la Fierbinti" - de care era si este foarte mandra - dupa ce a apucat sa publice mai multe carti in tara, Dona a fost obligata sa paraseasca, pe neasteptate, Romania. In toiul unei ierni teribile din anii "70, ea a plecat la miezul noptii in America, impreuna cu sotul ei, arheologul si istoricul de inalt profesionalism, Lucian Rosu, aflat in pericol de moarte. Necunoscand din limba engleza decat cuvintele "Yes" si "No", Dona a traversat Oceanul avand alaturi un muribund caruia i s-a facut, in ultima clipa, la Detroit, un transplant renal. Lucian Rosu a fost un bolnav "model". El a constituit "una din reusitele miraculoase ale operatiilor de transplant renal" care se practicau atunci in Statele Unite. Si-astfel, cu timpul, el si-a putut relua munca "in specialitate", ba chiar a si devenit, in 1987, profesor la Departamentul de Istorie al Western Michigan University. Functie pe care a indeplinit-o cu stralucire pana la moartea lui neasteptata, survenita in 1998. La randul ei, Dona Rosu - absolventa a Universitatii Bucuresti - este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania. Intre timp, a publicat mai multe carti (originale si traduceri) in America. Este titulara unui Master of Arts in engleza, obtinut in 1989 la Western Michigan University. Este, de asemenea, membra a Academiei Poetilor Americani (The Academy of American Poets - S.U.A.). De curand i-a aparut in Romania, si anume la Editura "Dali", talmacirea superbei carti a lui W.D. Snodgrass, "Cardinalul", insotita de un interviu cu faimosul laureat al Premiului Pulitzer - in 1990.
- Draga mea Dona, suntem din nou in prag de Craciun, pe care eu il sarbatoresc cu cainele si pisicile mele acasa, in Bucuresti, iar tu, in indepartata America. Cand te gandesti la Craciunurile de altadata, ce-ti vine in gand mai intai? Colindele?
- Da! Colindele. Sigur ca nu am aici prilejul sa ascult colindele pe care le ascultam in copilaria mea la Fierbinti si care imi suna si astazi in auz ca niste coruri din ceruri. Dar avem colinde romanesti pe dischete sau Cd-uri. Si incepem sa le ascultam de pe la jumatatea lui decembrie. Cele mai frumoase dintre ele sunt cele cantate de maicutele de la Manastirea Ortodoxa Romana din Michigan.
- Fiindca ai adus vorba de Fierbinti, satul tau natal... Pastrezi amintirea vreunui Craciun petrecut acolo?
- N-as putea sa spun ca pastrez amintirea unui Craciun anume. Dar am vie in minte toata atmosfera care invaluia familia noastra de Craciun. Mirosul de cozonac, casa primenita cu stergare de borangic pe pereti, noi, copiii, pregatindu-ne sa mergem cu cantarea, fetele cu fetele, si baietii cu baietii. Si imaginea mamei mele, imbracata cu scurteica de matase cafenie, bordata cu vulpi aurii, pe care o scotea din lada mai ales in zilele de Craciun. Si glasul tatalui meu, cantandu-ne cu prietenii colinde la geam. Dar amintirea aceasta, nemuritoare pentru sufletul meu, am transformat-o intr-un mic poem, pe care l-am publicat intr-o carte. Cu toate ca telefonul o sa te coste cam scump, ti-l citesc:
"Sunt iarasi copil, in noaptea de colinde, stau la geam si ascult. Ca si atunci, cuvintele ajung la mine fara sens, doar glasul parintelui meu se detaseaza din corul de voci pe langa care auzul meu de copil a trecut. Il prind ca aburul si ca raza venita iluzoriu in palmele mele, ma concentrez asupra clipei si clipa se dilata, cuprinde nesperat copilaria mea, adolescenta mea si tineretea mea, vegheate in mica, dulcea, cea mai frumoasa geografie a curtii casei parintesti. Erau ultimii cantareti, el si prietenii lui, iar ceata lor era un omagiu pe care oamenii varstnici, cu casele lor de copii, il aduceau celor dragi. Oricat m-as stradui acum sa-mi amintesc sensul acelui mic colind pe care ei il cantau neschimbat o singura noapte pe an in toata viata lor de barbati, cuvintele raman ratacite in universul imaterial al amintirii mele. Doar glasul tatalui meu persista neinchipuit de barbatesc si de tandru. Canta pentru mama si noi, si sufletul meu de copil asculta lipit de fereastra. E prea tarziu acum sa-l mai aud aievea, iar glasul lui vine azi de departe, din secrete si nevazute amvonuri. Eu izbutesc sa-l prind incet si ireal, si din oceanul lung al drumurilor mele ma-ntorc urmandu-l ca pe-o stea in noaptea de colinde, si ma opresc o clipa sa-l ascult, copil cu sufletul lipit de geam."
- Si acum descrie-mi, te rog, o zi sau o noapte de Craciun in casa voastra din Kalamazoo.
- Am sa aleg un Craciun fericit. Craciunul din 1993, cand eram bucurosi, fiindca eram cu totii la un loc: Lucian, sotul meu, si Antonio, ginerele nostru, sotul fiicei noastre, Luciana. Lucian si Antonio au murit intre timp. Acum suntem doar noi doua, mama si fiica, si copiii-nepotii mei, Antonio (18 ani) - student in anul I la Western Michigan University si Lucian (16 ani) - elev in penultimul an la liceu. Asadar, eram in "93. Cumparasem o casa mai mare, care sa ne cuprinda pe toti, si s-a intamplat ca actele de cumparare s-au semnat doar cu doua zile inainte de Craciun, asa ca ne-am mutat in Ajun. Seara, eram cu totii in casa, cred chiar ca ne asezaseram sa ne tragem rasuflarea dupa ce impachetaseram, carasem, despachetaseram. Si, in fine, reasezaseram, si ne faceam planul cum si unde sa punem pomul sa nu vada copiii, cine sa fie Mos Craciun si cat timp ne mai ramane pentru sarmale si cozonaci pentru a doua zi. Si cum stam toti patru adultii - Lucian, Antonio, Luciana si eu - am auzit la geam un colind. In prima clipa, fiecare dintre noi a crezut ca i se pare. Am tacut cu totii, am ascultat, si era un colind! Un colind romanesc la geamul nostru din Kalamazoo! Cred ca Lucian a realizat primul ce anume era. In anii studentiei noastre, studentii mergeau in grupuri sa-i colinde pe profesori. Am asteptat sa se termine cantecul, si Lucian a iesit sa-i pofteasca in casa pe colindatori. Erau doi studenti romani de la universitatea noastra, cu sotiile lor: Florin Curta, care isi facea doctoratul in istorie cu sotul meu, si care astazi e profesor la o universitate din Florida, si Ovidiu Toader, care isi facea un master in inginerie, iar astazi lucreaza la Universitatea din Ann Arbor. Nu ni se paruse. La geamul nostru din Kalamazoo venisera colindatorii. Era cu atat mai de mirare, cu cat Kalamazoo, un oras de marime medie, cu o populatie de aproximativ 235.000 de locuitori, intre care aproape 30.000 sunt studenti, are doar cateva familii de romani.
- Craciunul ne face pe toti mai sentimentali. Cum petrec romanii aflati in America aceasta sarbatoare miraculoasa?
- Cand romanii pleaca din Romania cu doua valize de om, cele doua valize sunt burdusite cu greutate materiala si cu greutate imateriala. Strecurate de-a valma printre obiecte, se afla fel de fel de amintiri, imagini, senzatii si sentimente, regrete, sperante, temeri si prejudecati: amintirea invatatorului din clasa intai primara, amintirea primei iubiri, o poveste care te lega de un obiect din casa si pe care n-ai mai avut loc sa-l pui printre bagaje, istorisiri de familie si crampeie din viata prietenilor, drumul pe care il faceai de acasa la lucru, regretul ca n-ai apucat sa mai mergi o data in Bucegi si speranta ca, indata ce strangi niste bani, te-ntorci acolo pentru o vacanta, aroma de sarbatoare petrecuta in familie, haosul care se starnea cand vorbeam toti odata, si cate si mai cate amestecate printre obiecte, care ies la iveala cand nici nu mai stii ca sunt acolo. Intre ele toate, se afla atmosfera de Craciun care sta cuminte tot timpul anului, se incarca de dulceata a tot felul de nostalgii, si pe la inceputul lui decembrie incepe sa iasa la iveala din valize, cu toate aromele, imaginile si obiceiurile care se pastreaza acolo cu voia sau fara voia ta. Pana cand si copiii, alaturi de bagajelul lor material - jucaria preferata sau haina cea mai moale si mai calduroasa primita cadou de la o matusa la plecare - poarta si ei, fara sa stie, acest al doilea bagaj, cel imaterial, din care scot din cand in cand, spre mirarea adultilor, tot felul de mici vrajitorii. Una dintre plimbarile mele cu nepotii mei, cand erau mici, era pe un drum in care intalneam o librarie. Era aproape de casa noastra si de campusul studentesc. Intram in librarie - era popasul la care nici unul dintre noi nu obiecta - ei se opreau la reviste si eu - la carti, si cand fiecare simtea ca e destul, ieseam si ne continuam plimbarea. Odata, la cativa pasi de la iesirea din librarie, Antonio (avea 8 ani si ceva) s-a oprit brusc si ne-a atras atentia, mie si lui Lucian, fratele lui care avea aproape sapte ani, sa vedem si noi ceea ce vedea el: isi inaltase ochii si cauta ceva, cu toata expresia fetei, deasupra copacilor si a stalpilor de lumini si telefoane; facea eforturi vizibile sa prinda din aer un miros, un gest asemanator animalutelor mici care adulmeca ceva imperceptibil, si a zis: "Vedeti, miroase ca la Fierbinti!". Si intr-adevar, mirosea ca la Fierbinti, iarna, in zilele cand se apropia Craciunul si aerul se umplea cu miros de foc de lemne, paie, ragalii si coceni de porumb si tot ce mai putea sa arda si sa emane caldura. Venea Craciunul, ne aflam in fata unei cofetarii cu miros de lamaie si vanilie, pesemne cineva in apropiere facuse foc cu lemne la semineu, si totul la un loc a readus pentru o clipa aromele Craciunului de la Fierbinti.Silvia Kerim
(Interviu preluat prin telefon)