Prima ninsoare
Am copilarit in casa bunicii mele din Maramures. Casa era asezata la marginea padurii. Nu ma desparteau de primii copaci decat o carare lutoasa, vesnic umeda, si apa rece a Vaii Albe. Langa usa de la intrarea in casa era un geam. Nu prea mare. Iar sub geam - un scaun greu de lemn, cu spatar verde. Acolo, mai ales toamna si iarna, era locul meu. De pe scaunul acela ma uitam la copaci ceasuri intregi si nu-mi aduc aminte sa ma fi plictisit vreodata, pentru ca padurea se schimba mereu, in fiecare clipa e tot alta.
Nimic nu-mi placea insa mai mult decat asteptarea primei ninsori. Cam cu doua-trei zile inainte sa cada primii fulgi, se lasau nori grei, vinetii, jos de tot peste copaci. Erau asa de grei, ca se auzea pana in casa trosnetul crengilor apasate. Iara cand se facea liniste-liniste, cand nu se mai auzea nimic dinspre padure, atunci stiam ca nu mai am mult de asteptat.
Si, intr-adevar, nu mai era mult, caci dintr-o data, aerul parca se inmuia si apoi apareau si primii fulgi, speriati, usor manati de vant dinspre poala padurii.
Intr-un an, prima ninsoare mi-a adus insa o mare bucurie, atat de mare, incat si acuma, de cate ori ninge pentru intaia oara, mi-aduc aminte cu drag de ziua aceea din copilarie.
S-a intamplat sa fie ziua de Mos Craciun. Cand m-am trezit dimineata, in locul sosonilor mei gauriti am dat cu ochii de o strasnica pereche de bocanci din piele groasa. Pareau cam butucanosi, baietesti chiar, semanau cu bocancii pe care-i purtau soldatii. Dar aveau doua catarame, doua minuni ce straluceau in lumina clara a diminetii.
O, Doamne, ce frumusete, ce bucurie! Mi s-a oprit respiratia cand i-am vazut. Am incremenit, caci era cu mult mai mult decat indraznisem eu sa sper. Mos Craciun a fost grozav atunci! Atat de mare mi-a fost bucuria, incat in noaptea urmatoare m-am trezit, m-am incaltat cu bocancii noi si m-am culcat iar, asa incaltata.
Cu bocancii aceia as fi putut traversa toata lumea. Ma stiau toate drumurile, toate dealurile, toate poienile. Cu caciula trasa pe ochi, cu paltonul albastru cam scurt la maneci, cu manusile roscate si cu bocancii care erau cu vreo doua numere mai mari, eram ca un general in fata unor armate. Si-asa ma si purtam.
Nimeni nu ma putea intrece. Sa fi fost nametii cat casa, si tot nu ma inspaimantam. Ma duceau bocancii mei oriunde si nici un drum nu mi se parea greu, de netrecut. Am purtat bocancii aceia cativa ani la rand. Pielea lor s-a mai inmuiat. Nu mai erau asa tepeni ca la inceput. Dar cu cat se scorojea mai tare pielea pe la incheieturi, cu atata mi-erau mai dragi. Nu erau ei, oare, martorii tacuti ai drumurilor mele, ai expeditiilor zilnice de la marginea padurii? Nu ma insoteau ei, tovarasi credinciosi, in cautarea urmelor de salbaticiuni? Nu ei ma purtau atunci cand fugeam tot mai des de-acasa?
Au trecut multi, multi ani de-atunci. Nu stiu pe unde mai sunt bocancii mei. La ultima mea trecere prin casa copilariei, am descoperit cu uimire paltonul albastru agatat de-o grinda afumata din pod. Bocancii insa nu erau prin ungherele intunecoase.
Si au mai trecut alti ani. Copiii mei, liceeni, studenti de-acum, rad ironic la povestile mele cu Mos Craciun. Pentru ei, Mos Nicolae si Mos Craciun ar trebui sa sara, poate, din ecranul televizorului ori din cine stie ce site de pe Internet.
Ce le poate spune lor padurea mea peste care norii se-nghesuie inainte de ninsoare? Ce stiu ei despre fereastra din casa bunicii? Stiu ei, oare, ca acolo, din ochiul acela de lumina, a inceput lumea copilariei mele?
Ar putea ei, oare, intelege, daca le-as spune, ca uneori, tot mai des in ultima vreme, drumurile zilnice mi se par prea grele, adevarate obstacole, greu de depasit?
Ar putea ei, oare, intelege ca mi-e tare dor de zapezile de altadata si ca mi-e tot mai dor de o dimineata linistita, in care lumina diafana a primei ninsori sa se opreasca pe cataramele stralucitoare ale unor bocanci baietesti? Ar putea, oare?!
Cozonacii de Craciun
Lucrurile se-ntamplau cam asa: buna isi pregatea cu o seara inainte covata, faina si lemnele. A doua zi se scula devreme tare. Era inca noapte afara cand ea facea focul in cuptor si arunca cenusa veche pe cararea catre casa, ca sa nu alunece pe gheata cu tavile de aluat. Apoi intra in casa o data cu aerul inghetat care ajungea pana la mine, oricat ma ascundeam in varful patului, sub duna uriasa, umpluta cu pene de gasca. Buna se spala bine pe maini, isi punea surta mare de lucru si facea plamadeala. Se misca prin bucatarie "ca pe ata", nici o miscare in plus, nici una mai putin. Lumina galbuie scapata de sub abajurul dantelat al lampii ii rotunjea capul acoperit cu naframa si o facea mai tanara si mai vesela decat era ea de obicei.
O pandeam de dupa coltul pernei cum cernea faina cu sita mare de lemn si imi placea sa vad mormanele albe si grele de faina ce se asezau ca niste dealuri de zapezi in covata. De fiecare data cand facea cozonacii de Craciun imi spunea si povestea lui Iisus. Si-n fiecare an povestea incepea la fel.
"Maicuta Domnului, Maria, se ducea cu Iosif prin campia de piatra a Iudeei. Trebuia sa se inscrie in acte, la Ierusalim, unde s-a nascut. Si ea se ducea, sarmana, cand pe jos, cand calare pe magar, pe drumul acela pietros si fara copaci, fara un petic de umbra. Cale lunga si obositoare, drum greu si anevoios. Si Iosif tinea magarusul de legatura de la gat si-l obliga asa sa mearga potrivit, nici mai tare, nici mai incet, numai bine ca sa nu se rupa de ceilalti cu care au pornit la drum. Ca n-au fost singuri, au fost mai multi care se duceau catre Ierusalim."
Buna framanta din ce in ce mai repede aluatul alb. Parca se lupta cu el, parca era furioasa pe cineva. Si covata se legana dintr-o parte in alta a mesei si masa scartaia de cate ori buna isi afunda mainile in aluat. Eu eram tot in pat, sub duna, unde era cald, cald, si ma gandeam la drumul acela facut de Maicuta Domnului. Poate ca au plecat de dimineata, cand lumina soarelui era inca zgarcita, ori poate ca inca nici nu se ridicasera umbrele reci ale noptii cand Maria s-a infasurat in pelerina de drum. Si drumul...
Pasii marunti ai magarilor loveau pietrele albe ce se rostogoleau usor prin iarba uscata de la marginea cararii. Si-n urma lor se ridica un praf galbui ce se aseza peste hainele lor ca o pojghita, ca o platosa, cu atat mai groasa, cu cat drumul ramanea tot mai lung inapoi, in spate. Poate ca asa a fost.
"Si Maicuta sfanta mergea greu, ca i-a venit sorocul sa nasca si nimeni n-o ajuta, si nimeni n-o primea in casa. Atunci ea s-a adapostit intr-un grajd, caci s-a pornit un vant mare. Grajdul acela era al unui om batran si rau tare la suflet, pe care il chema Craciun. Si Maicuta, saraca, se muncea acolo in grajdul lui Craciun, printre animale. Vai! Vai! Saraca! Vantul de-afara nu mai contenea, suiera pe la colturile grajdului si strecura pe sub usa graunte galben-cenusii de nisip."
Buna, aplecata peste covata, spunea mai departe povestea si framanta de-acuma usor aluatul care era aproape gata, caci se desprindea bine de pe mainile ei si de pe covata.
Nu mai ascultam povestea, stiam ce urmeaza, stiam ca atunci cand vantul a fost mai mare si vuietul de afara mai inspaimantator, atunci s-a facut brusc tacere. Nu se mai auzeau nici macar grauntele de nisip alunecand pe usa grajdului. Si-atunci, in tacerea aceea, s-a nascut Pruncul Sfant Iisus. Si mai stiam, tot de la buna, care povestea acuma singura, fara sa vada ca n-o mai ascult, mai stiam ca atunci cand Pruncul a iesit in lume s-au aprins pe cer stelele pentru intaia data si din norii nemiscati, incremeniti de asteptare, au inceput sa cada stelute mici, argintii, care au acoperit campia de piatra cu un puf stralucitor. Asta s-a intamplat cu siguranta, pentru ca Iisus, copilasul, si-a ridicat manutele catre cer si bunul Dumnezeu l-a vazut si s-a bucurat. Buna sedea acum pe lada de lemne. Aluatul din covata se odihnea si crestea rotund, acoperit cu stergarul gros de canepa; eu, intre perne, beam ceai."Uite asa L-a luat Maicuta pe Pruncut si L-a infasat, uite asa!", zicea buna cand punea pe masa prima bucata de aluat. Il netezea cu drag si-l mai framanta un pic, il mai aranja si-i dadea forma lunguiata de cozonac. Si, dupa ce-l punea in tava, cu o pana inmuiata in galbenus il ungea cu grija peste tot. "Si L-a infasat in scutecele si-n petelcute albe ca pana de porumbel. Si-atunci s-a auzit cum sunau cerurile de cantece care parca veneau de deasupra norilor. Si toata lumea se uita mirata si asteptau toti ca sa le spuna cineva de unde vine atata sarbatoare. Si-atunci au venit si craii, mandru imbracati."
In fiecare an povestea se oprea la sosirea crailor. Buna se incurca mereu cand le descria costumele. Nu mai tinea minte daca Baltazar era cu mantie rosie ori daca Melchior avea coroana de aur pe cap. Iar pe-al treilea nici nu mai stia cum il cheama. Ba-mi spunea ca au venit din India, ba ca din Persia, ba ca din Babilonia. Cred ca nici n-a stiut prea bine vreodata, desi vorbea de darurile crailor pentru micul Iisus ca si cum ar fi fost si ea de fata. "Doamne, ce haine bogate, ce de inele, ce de stofe si bani, si cizme rosii, arcuite la varf, si blanite moi pe gaturile tepene de drum... si ochii stralucitori de bucuria sosirii, mai stralucitori ca steaua care i-a calauzit zile in sir prin desertul rece..."
De fapt, de cate ori ajungea cu povestea aici, cozonacii erau deja dospiti si trebuia sa fie dusi in cuptorul incins. Trebuia sa ma scol din pat, sa-i tin usa deschisa ca sa poata trece cu toate tavile insirate pe brate. Si, asa cum se-ntampla in fiecare an de Ajun, pe usa larg deschisa veneau dinspre padure, o data cu aerul inghetat al diminetii, cativa fulgi spulberati de vant. Si cand cozonacii erau gata si umpleau masa, era deja sarbatoare. Cine sa mai aiba vreme de povesti?Otilia Teposu