Pasii Apostolului Andrei, in DobrogeaApe, paduri, izvoare, locuri unde s-au intamplat si se intampla minuni
"Colo pe grindei
Crang de alunei
Val de artarei
Sfanta Manastire
Loc de tainuire
Se piteste-n tei
Casa lui Andrei
La schitul din tei
Crucea lui Andrei
Cine ca-mi venea
Si descaleca?
Venea Decebal
Calare pe-un cal
La schitul din tei
Crucea lui Andrei
Traian ca venea
La slujba statea..."
(Balada din sudul Dobrogei)
La Manastirea "Pestera Sfantului Apostol Andrei" din Dobrogea nu sunt duhovnici renumiti, nici "biserici monument", nici icoane facatoare de minuni. Oamenii se inchina la Pestera insasi,cu toate cele dinauntrul ei. Pestera face minuni in fiecare ungher, prin fiecare aschie de piatra, spre peretii ei se indreapta de doua milenii incoace toate dorintele crestinilor din acest colt de lume si de prin alte parti. Motivul e lesne de inteles: aici, in aceasta grota din sudul Dobrogei, a trait vreme de 20 de ani insusi Apostolul Andrei, "Cel dintai chemat", ucenicul lui Hristos, sfantul supranumit pe buna dreptate Apostolul Romanilor. Aici, oamenii se inchina la o simpla pestera ca la o icoana veche de doua mii de ani.Drumul izvoarelor de leac
Calatoream de cateva ceasuri prin podisurile arse din sudul Dobrogei, cautand pestera Sfantului Apostol Andrei cand, pe neasteptate, peste platourile nesfarsite acoperite cu ierburi salbaticite, au aparut dintr-o data paduri. O oaza de codri, ivita ca prin minune in pustiu. O padure bogata, nepangarita, ce parea sa fi fost lasata de Dumnezeu ca sa ascunda inauntru o mare minune, s-o fereasca de privirile pacatoase, sa-i dea sihastrie. In mod ciudat, localnicii se lauda ca aici este munte "cu serpentine", desi padurea e la fel de joasa ca si infinitele campuri ce o inconjoara. Le place sa-i spuna "muntele" poate sifiindca, din pricina cumplitei saracii in care traiesc, aproape nici unul n-a vazut vreodata un munte adevarat. Se pare insa ca tocmai locurile cele mai napastuite sunt si cele mai inalte, cele mai apropiate de Dumnezeu. De altfel, localnicii sunt convinsi ca pe pamantul Dobrogei padurile si izvoarele nu apar decat in locurile sfinte. Padurii de aici i se spune fie "padurea minunata", fie "padurea lui Eminescu". "Minunata" ii spuneau chiar si otomanii, care carau spre Istanbul carute intregi cu apa tamaduitoare, izvorata din codrul acesta. "A lui Eminescu", fiindca marele poet a gasit el insusi aici un izvor cu apa lina, care-i poarta numele, ba chiar se spune ca s-a inchinat la pestera Apostolului si ca a zabovit prin partea locului aproape jumatate de an.
Pe zeci de kilometri nu mai exista alt crang. Doar unul singur, departe, spre Dunare, in preajma Sfintei Manastiri a Derventului, primul loc din Dobrogea binecuvantat de pasii Sfantului Andrei. Acolo se afla Izvorul Tamaduirii, izvodit din varful toiagului Apostolului, izvor purtator de har, curgand doar dacapalmele muncite ale credinciosilor sunt impreunate in rugaciune, daca vreo babuta necajita ingenuncheaza in fata-i, cerandu-i ore in sir indurare. Si abia atunci izvorul incepe sa picure. Dupa doua-trei zile, cat a stat in cetatea Derventului, Sfantul Apostol Andrei s-a indreptat spre mare, presarandu-si drumul cu alte izvoare miraculoase, carora nimeni nu le mai poate tine astazi socoteala vindecarilor. Nici specialistii moderni nu reusesc sa le ghiceasca formula tainica - sunt izvoare cu apa lina, pura si dulce, vindecatoare - daca o bei cu credinta. Aici, in inima codrului de langa satul Ioan Corvin, sunt patru astfel de izvoare, asezate in forma de cruce. Dintr-o teava ruginita, se chinuie sa cada cativa stropi. Un taran saruta apa. Amana sa bea, poate de teama ca dorinta n-o sa-i fie ascultata. E locul unde Apostolul Andrei a poposit pentru a doua oara. A cazut in genunchi, a facut semnul crucii, cerandu-i lui Dumnezeu apa de botez, apa cu care sa increstineze noroadele pagane ale getilor. Deodata, din cele patru zari atinse cu toiagul, au tasnit patru izvoare navalnice, iar in mijlocul lor a crescut din pamant o mare cristelnita de piatra. Cele patru ape au ramas neschimbate si, dupa doua mii de ani, izvoarele inca se incapataneaza sa curga. Se aude doar clipocitul rar, sacadat, al picaturilor izbind pamantul gras. O bucurie, dar si o teama nelamurita ma incearca deodata in crangul aramiu, piscat de brumele toamnei. Cobor incet privirea ca spre o mare minune: de acolo, din ochiul de apa limpede ce s-a strans la picioarele mele, a inceput crestinismul in Romania.Nicodim, calugarul din copaci
Mergand cu fata spre rasarit, padurea se rareste intr-o poiana rotunda, unde a incaput o intreaga asezare manastireasca, impreuna cu toate acareturile ei. Chiar in mijloc e o biserica neterminata, nepazita de nimeni: mare, imbracata in schele, cu patru turle asezate in forma de cruce, inaltata cu truda si jertfa de 20 de monahi. Intreg asezamantul e un mare santier. Incepand cu parintele staret - protosinghelul Neofit, in varsta de 36 de ani -, toti vietuitorii Manastirii "Pestera Sfantului Apostol Andrei" sunt plecati cu treburi, la ascultari: unii la munca pamantului, altii robotind pe langa biserica, refractari la orice incercare de dialog. Tacere si munca. Au invatat sa munceasca in tacere inca de la primul lor staret, parintele Nicodim Dinca, venit aici de la Manastirea Sihastria in anul 1990, cu gandul de a scoate pestera din paragina. Gasesc un frate batran, pe nume Constantin Badea, care se indupleca totusi sa-mi povesteasca. Era la Dervent, cand l-a vazut prima data pe parintele Nicodim. De la Sihastria venise singur, ca un pustnic, doar cu traista si centura lui de calugarie, negasind aici decat pustietatea padurilor si grota cea sfanta. Multa vreme monahul a dormit in copaci, ca pasarile. Ziua pornea sa scoata cu palmele goalemolozul, paiele si balegarul din pestera - pe care comunistii o transformasera in staul de oi -, iar noptile, oamenii locului se minunau vazand cate o faclie umbland prin inaltimile ramurilor. Insa parintele Nicodim a fost, mai intai de toate, un bun meserias. A inceput manastirea folosindu-se de o roata dintata, pe care a facut-o el insusi sa se invarteasca, si cu care taia trunchiuri mari de copaci pentru case. Dupa trei ani, tot de la unealta asta i s-a tras si moartea: a cazut in roata dintata, care i-a despicat trupul in doua, ca pe un firav trunchi de copac. In timpul care a urmat, toti monahii care s-au perindat prin manastire au mostenit de la acest mare ctitor trasaturile unor mestesugari, mai mult decat ale unor ostasi intru Hristos. Datoria lor a fost mereu sa rezideasca, sa repare stricaciunile inaintasilor. Intr-adevar, fata de calugarii din sihastriile muntilor, cei de aici au o infatisare cu totul diferita: isi poarta capetele mereu descoperite, niciodata cu camilafce si val negru fluturand pe umeri, nici macar la sarbatorile cele mari: oameni voinici, dar rusinosi si smeriti, istoviti de muncile grele, cu sprancenele stufoase, mereu arcuite a dispret, cu narile umflate de vantul proaspat si tare al stepelor, cu chipul pamantiu si posomorat, ca de pe icoanele acelea primitive, pictate de tarani.
In stanga - o frumoasa bisericuta bizantina cu hramul "Acoperamantul Maicii Domnului", construita intr-un singur an, 1994, de calugarii manastirii si pictata in chip minunat. Singurul ramas sa supravegheze acest paraclis, chiliile si pestera este un frate tanar, pe nume Ioan. Peste tot, in jurul bisericii mari - unelte aruncate in neoranduiala, foi de placaj incropite de-a valma si, lucru curios, foarte multe clopote. Din loc in loc, prinse de cateva leaturi, la o palma deasupra tapsanelor, atarna clopote grele, asteptand sa fie inaltate in turle. Doar in cerdacul chiliilor, deasupra toacei lunguiete, sunt sapte astfel de clopote, clopote mari si mici, ca niste pere de arama.
Abia undeva in dreapta, varata in cel mai abrupt dintre povarnisuri, printre arborii rariti ai poienii, se intrezareste vestita grota in care s-a nevoit vreme de 20 de ani "Cel dintai chemat la Apostolie", locul care a ramas mereu in amintirea neamului romanesc sub un singur nume: "Pestera Sfantului Apostol Andrei".Scrisori catre Dumnezeu
Intru in racoarea pesterii, insotit doar de fratele Ioan. Deodata, totul se schimba: forfota din poiana ramane undeva in urma, din ce in ce mai departe, pana intr-un anumit punct, cand aerul devine moale, imbatator si linistea parca te apasa pe crestet, precum o falfaire de aripi sau o palma usoara. Sute de candele si lumanari palpaie din crapaturile peretilor, scurgandu-se pe piatra rece. Peretii devin de untdelemn, se preschimba in ceara uleioasa, cufundand icoanele si oamenii intr-o lumina galbuie, tremuranda si odihnitoare. Intr-adevar, pestera are intocmai forma unei biserici, un naos si un pronaos taiate in stanca, sfarsindu-se chiar in spatele panzei rosii ce ascunde altarul. Deasupra lui, prin piatra de granit cenusie, a fost sapat un tunel ce tasneste in sus, spre lumina, o turla lunga, strabatand grosimeadura a stancii, pana in padurea care o acopera. Intreaga pestera intruchipeaza perfectiunea unei forme de nava, a unei corabii subpamantene, o biserica ce navigheaza spre Dumnezeu.
La ora pranzului, putini credinciosi mai sunt inauntru. Doar o femeie sta acolo ingenuncheata de cateva ceasuri, cu fata aproape lipita de peretele ros si ud, bolborosind rugaciuni cu ochii deschisi, privind prin stanca galbuie ca printr-o fereastra. E de necrezut cate icoane au putut sa aduca oamenii aici. Zeci, sute de icoane, dintre care unele foarte vechi.
Stancaria galbuie are milioane de scobituri, despicaturi marunte, in care oamenii si-au varat lumestile lor rugaminti spre Dumnezeu. Mii de biletele, pomelnice rasucite in carnurile stancii. In piatra veche si putreda sunt adunate de ani de zile toate dorintele, toate sperantele unor suflete napastuite, de pelerini. Imi permit indiscretia sa citesc cateva ravase: oamenii se roaga de boli, de cununie, de deochi, de nefericirea copiilor. Unele sunt scrise pe larg, ca si scrisorile. Vad locuri in care peretii au fost scobiti adanc, cu unghiile. Gaurile acelea largi de la temelia pesterii sunt sapate cu degete de om. Fiecare a vrut sa aduca acasa, daca nu un bolovan, macar o farama, o singura aschie din piatra sfanta. Dintr-o erezie usor de inteles, pomelnicele nu sunt date preotilor. Sunt date zidurilor insesi.Dealul cu moaste
Fratele Ioan imi confirma banuiala cu o incuviintare din cap. Da, e adevarat, se intampla ceva bizar in pestera asta! Simti ca in unele locuri ti-e mai cald, in altele mai frig, chiar apucaturile ti se schimba, intr-o parte devii mai patimas, si intr-alta mai posomorat, uneori, nu stiu de ce, ma trezesc cu imagini din casa parinteasca, alteori as vrea sa plec, sa fug cat mai repede din pestera cu minuni ori poate cu blesteme. Neintelese jocuri de energii iradiaza haotic prin aerul tulbure al pesterii, parintele Ioan rade, spunandu-mi ca nu-s singurul care a simtit vreodata asa ceva. "Ma intreaba multi: . Eu le raspund: ." Tace, apoi fixandu-si privirea in boltile inalte ale pesterii, imi zice cu voce soptita: "Si apoi, va dati dvs. seama ca pe aici, peste tot, exista moaste?... Se spune ca pe la anul 1600 aici era o manastire mare, cu 183 de vietuitori. Deasupra pesterii era biserica din lemn, in care turcii i-au bagat pe toti monahii, au pus paie peste ei si le-au dat foc tuturor. De aceea, tot dealul e presarat cu moaste. Oamenii locului spun ca atunci, in locul mirosului de carne arsa, pana la Dunare s-a simtit o mireasma de flori...".Patul cu minuni
Si parca din toate acestea razbate un simtamant mult mai puternic, mai profund. Cel al dragostei crestine fata de piatra insasi, al unui atasament straniu fata de materie, fata de materia neinsufletita si cruda, o iubire cum numai la oamenii Dobrogei poti intalni. In satul Ioan Corvin traiesc si astazi batrani care sa-si aminteasca de avocatul Jandiru si minunea care s-a petrecut in anul 1942. Pestera cazuse de mult in uitarea poporului. Acestui avocat i s-au oprit caii pe dealul Urluia si, innoptand pe ogor, a visat ca in padurea "lui Eminescu", intr-o pestera, a trait un sfant mare, fara chip. Sfantul i s-a aratat in vis, poruncindu-i sa construiasca de unul singur o biserica in pestera. Avocatul a terminat-o tocmai in 1944, cand era in plin razboi. Apoi, o data cu venirea comunismului, lumea a uitat-o din nou. Totul a reinceput acum zece ani. Fratele Constantin Badea nu vorbeste din legende, toate minunile le-a vazut cu ochii lui,inca de pe vremea staretului Nicodim. Insista sa sedem chiar pe patul Apostolului, o lespede taiata in stanca acum aproape doua milenii. Parca nu ar avea indrazneala sa vorbeasca despre miracole atat de puternice, decat daca intram amandoi in firida aceea din stanga intrarii. Este, fara indoiala, locul din pestera in care se concentreaza toata acea amestecatura de energii, locul in care, spun calugarii, cateodata poti simti atingerea ingerilor. "Aici, chiar pe locul unde stam noi, Sfantul Apostol Andrei se odihnea cu cei dragi ai sai, tot aici isi povatuia ucenicii si-i tamaduia pe cei bolnavi. Cati pelerini n-au sosit din departari, numai ca sa doarma cateva nopti pe lespedea aceasta, numai s-o atinga! Acum cativa ani, un om paralizat din Bucuresti a venit aici, mai mult ca sa moara, doctorii nu-idadeau nici o sansa. L-au dat pe brate din masina si l-au asezat pe lespede, unde a dormit o noapte. Dupa trei sfinte masluri, a plecat - n-o sa credeti - pe picioarele lui. L-am vazut cum se indrepta dintr-o zi in alta, cum incepea sa-si miste capul, sa-si miste degetele..."
Si, tot ascultand minunile petrecute in pestera sfanta, incepi sa intelegi putin din indurerarea calugarului care le-a vazut, care a luat asupra-i toate napastele unui neam intreg de umiliti si obiditi. Miracolele povestite cresc intr-o adevarata simfonie a disperarii si Pestera Sfantului Andrei capata, incet, reverberatiile unui spatiu salvator si tainic, in care orice devine posibil. Fratele Constantin isi aminteste cum anul trecut au oprit in fata pesterii doua autocare cu handicapati, o cohorta de ologi, chinuindu-se sa-si manuiasca scaunele cu rotile ca sa poata ajunge in grota. "Dupa cateva zile, cat au stat inauntru, au inceput sa se ridice. Doamne, nu va inchipuiti! Oameni care aproape toata viata au fost neputinciosi, inerti, acum incepeau sa rada, sa spere, sa se roage. Spre toamna, la manastire a venit o scrisoare. O semnau toti handicapatii din cele doua autocare, spunand ca incepusera sa se vindece. Tot anul trecut a venit o profesoara din Bucuresti, care avea cancer la san. Avea chip de moarta, era numai o rana, ii simteai cangrena prin haine. Putine femei am vazut cu o atat de puternica credinta in Dumnezeu. Se agata de viata, se incapatana sa nu moara, se inchina in pestera, bea din izvoare, se spala mereu cu apa sfanta in locurile dureroase, nu s-a lasat biruita. Dupa aproape o saptamana, a plecat vindecata."
Afara s-a intunecat de-a binelea. Lumea mai trece o data prin pestera, inainte de-a intra in utrenia de la opt fara zece. Cativa calugari astern pe roca rece si umeda, chiar in fata lespezii sfinte, cateva saltele de paie. Fratele isi mai aminteste o ultima minune, poate cea mai tulburatoare dintre toate. Acum trei ani, in vremea staretului Sava, pe drumul ce vine din padure, calugarii au vazut urcand incet o caruta pe care nu o mana nimeni. S-au adunat cu totii si au oprit caii. Inauntru au vazut o batrana sarmana, speriata, care marturisea ca nu stie cum a ajuns aici. Era oarba din nastere. A ramas sapte zile la manastire. Nu manca decat anafura si bea doar agheasma, noptile dormea in grota, pana ce, in cea de-a sasea zi, parintele Sava a dus-o la izvoarele de botez ale Apostolului. "Eram acolo. Sobor de preoti, cu epitrahile de aur, coborase cu batrana prin desisul padurii. Parintele Sava ia cana cu apa, sta in genunchi, o binecuvanteaza, gusta din ea de trei ori, apoi i-o da batranei si-i spune: . Ne-am infricosat cu totii. Pe loc, dupa ce a gustat apa, femeia a deschis larg ochii, privindu-ne mirata. Era, cum sa va spun, privirea aceea buimacita a noului nascut. Si femeia a zis: . Padurea era primul loc pe care l-au vazut ochii ei."Bogdan Lupescu