Cristi Minculescu"Important este ca rasaritul soarelui sa te
gaseasca mergand pe drumul cel bun"
"Buna seara, prieteni! Buna seara!" Indiferent daca te afli intr-un club prafuit cu 50 de locuri sau intr-o sala cu 5000 de oameni, cuvintele acestea, rostite cu o voce de tunet, iti garanteaza ca vei asista la un concert fulminant, la o explozie de trairi si emotii, pentru ca pe scena se afla Iris, trupa care, la 23 de ani de la infiintare, a devenit o garantie a succesului, o mare formatie profesionista a muzicii romanesti. Un singur lucru se compara cu energia si pasiunea cu care cei patru rockeri canta de atatia ani: dragostea publicului de toate varstele pentru Iris. Iar in fata, la microfon, se afla Cristi Minculescu, cea mai titrata voce a rock-ului romanesc, un artist cu o daruire fenomenala, cu o traire scenica de zile mari. Cristi Minculescu - omul - nu se deosebeste de artistul care arunca salile in aer. E tot un suvoi de energie, de sensibilitate si vitalitate. Nici un moft, nici un gest de persoana importanta. Iti strange mana cu putere, de parca te-ar cunoaste de-o viata, si-ti zice simplu: "Sa nu ne mai domnim atata, spune-mi Cristi".Fericire si covoare de flori
- "Athenaeum", spectacolul vostru de la sfarsitul lui octombrie, a fost un triumf rasunator, intregit de curand cu lansarea unui dublu album. Cum te simti cand se incheie atat de reusit o "misiune"? Cu ce sentimente pornesti spre casa dupa ce ai adus in delir publicul, dupa ce cateva mii de oameni v-au aclamat si v-au cantat melodiile, aratandu-si dragostea fata de Iris?
- Dupa concert, am totdeauna o senzatie de plutire si-mi pare ca totul a durat prea putin. Iar daca am reusit sa facem si publicul fericit, traim cu totii o bucurie nemaiintalnita, ce nu se poate compara cu nici un alt sentiment omenesc. Comunicarea e o mare implinire, indiferent daca se intampla in viata de toate zilele sau in muzica. La fel simtim la toate concertele, insa "Athenaeum" a fost ceva special, am trait o emotie aparte, de altfel, la sfarsit am incins o hora si am inceput sa sarim ca sportivii dupa o mare victorie. Comunicarea cu publicul este, inca din 1977 - de cand a luat fiinta aceasta trupa, principala preocupare a Iris-ului. Nu suntem decat supusii Mariei sale Publicul.
- Si cum Maria sa are nevoie de voi prin toate colturile tarii, sunteti mai mereu pe drumuri. Cum rezistati unui astfel de ritm, cum reusiti, mereu proaspeti, sa transformati orice concert intr-un tur de forta?
- Cand ne-am inhamat la munca aceasta, am stiut foarte bine ce inseamna si nu ne vom plange niciodata, chiar daca plecam pe canicula, cand toti sunt la berici si la gratare pe malul raului, sau de Craciun, cand ar trebui sa fim in mijlocul familiei. Avem, ce-i drept, peste tot prieteni, dar stii cum e,"nicaieri nu-i ca acasa". Cand sunt in turneu, ma gandesc acasa, iar cand sunt acasa, de-abia astept sa pornesc la drum. Oricat de obositor ar fi, chiar daca azi canti la Galati si maine la Timisoara, in momentul in care urci pe scena uiti de toate, te incarca la loc publicul, e ca un val de energie ce se ridica din sala si te izbeste din plin. Am cantat in cluburi, in sali de sport, in teatre, in camine culturale, pe stadioane arhipline cu Cenaclul "Flacara". Inainte, aveam peste 180 de concerte pe an. Prin "86 - "87, am facut un turneu pe Valea Jiului, n-am ratat nimic - Anina, Uricani, Lupeni. Am colindat toata tara, am cantat si in comuna Pui, din judetul Hunedoara, intr-un camin cultural plin ochi de oameni de toate varstele. Daca am gasi un sponsor puternic, as vrea sa luam iarasi tara la metru patrat. Tin minte ca am avut un concert la colonia Raul Mare - Retezat, la baraci, si la intoarcere ni s-a stricat masina. Trebuia sa cantam la Hateg, am ajuns la 12 noaptea, dar lumea ne astepta. Am inceput concertul la doua dimineata, peste cateva ore oamenii mergeau la serviciu, dar n-a plecat unul din sala, iar atmosfera a fost exceptionala. Sau anul asta, pe 5 august, la Radauti, la sfarsitul concertului a trebuit sa ne retragem spre tobe, spre Nelu, ca sa nu calcam pe covorul de 10 cm de flori pe care le aruncau spectatorii. In asemenea momente, crezi ca se mai gandeste cineva la oboseala, la distante, la raceala sau la altceva?
- Ce se afla in spatele acestui succes, cum se creeaza aceasta magie de pe scena?
- Daca spune cineva ca este magie, noi suntem mai mult decat incantati, dar altfel, nu-i nici unsecret, mosule, e bucurie in stare pura si ceva transpiratie. Inainte de "Athenaeum", am avut doua saptamani de foc. Numai cu Johnny Raducanu, pentru cele doua piese in concert, am repetat cate trei-patru ore pe zi. In 50 de ore, alaturi de Johnny, care pe 1 decembrie a implinit 70 de ani, inveti cat intr-o viata intreaga, este o poezie de om. O onoare, un privilegiu a fost pentru noi si colaborarea cu doamna Felicia Filip, regina Traviatei, o castigatoare a premiilor Mozart, o soprana care de obicei canta fara microfon. Acestia-s oameni atinsi de Dumnezeu, iar doamna Felicia nu este doar o mare soprana, ci si un om deosebit care stie, in toiul repetitiilor la sange, sa spuna o vorba buna: "Lasati, baieti, ca o sa iasa bine!" - care inseamna mult. Dar sa revin la intrebarea ta. Nu am reteta, secretul succesului. Nu alerg, nu fac fitness, nu prea imi protejez gatul, nu iau vitamine, nu imi dozez in vreun fel energia, nu am studii de canto, de dictie. Cant asa cum imi vine mie mai bine, asa cum am inceput pe la chefuri, cu prietenii, cand distractia maxima era sa ma puna sa cant, o data cu banda de magnetofon, piesele trupelor rock la moda in anii "60-"70.Bunica si cozonacul impuns cu pana de gasca
"Imi placea mie Elvis, cand eram mic, dar nici prin gand nu-mi trecea sa ajung pe scena. Daca ma intrebai ce vreau sa ma fac cand voi fi mare, ziceam: <<Pensionar, ca bunicu">>. Bunicii din partea tatalui se trag din zona Slatinei, iar cei din partea mamei - din Craiova, stirpe veche, rude la a nu stiu cata mana cu Gabrovenii. Eu m-am nascut in Pitesti, am trecut prin Valcea si, dupa cum ne purta serviciul tatalui meu - inginer la Constructii - am ajuns la Craiova, unde am ramas 14 ani si unde mi-a placut cel mai mult. Oltenii sunt cei mai fierbinti oameni din tara si au un umor teribil, o autoironie cum nu mai gasesti in alt loc. Un personaj cu totul aparte al copilariei mele a fost bunica din partea mamei, de care ma lega, in ciuda diferentei de varsta, o relatie afectiva cu totul speciala. Cu ea mergeam la inceput la meciurile de fotbal ale <<Universitatii>>, cu ea descopeream parfumul sarbatorilor de Pasti si de Craciun, al cozonacului pe care-l impungeam cu pana de gasca, sa vedem daca s-a copt. In jurul ei se strangea de sarbatori, la Craiova, tot clanul, asta insemnand vreo 40 de rude. Si tot ea, saracuta, ne acoperea toate nazbatiile pe care le faceam cu vara-miu, Mugurel. Jucam fotbal toata ziua, mai daramam bradul deCraciun, afara spargeam geamuri, urlau vecinii. Mergeam la pescuit, la un lac in afara orasului, Geormanea, uitam sa mai venim acasa, ne intorceam dupa doua-trei zile, o gaseam, saraca, alba ca varul, credea ca ne-am inecat. Prietenii mei din copilarie, cu care mergeam la pescuit sau saream gardurile la meciurile <<Universitatii>> (Ce senzatie, sa canti astazi pe stadionul echipei tale favorite, sa fii aclamat in locul in care, cu ani in urma, iti ovationai idolii!), colegii de armata, raspanditi prin tara, vin acum la concertele Iris-ului cu copiii pe umeri. Este emotionant, mai ales ca nu s-au schimbat deloc, au ramas aceiasi nastrusnici. Au venit cu totii la <<Athenaeum>>, prietenii din copilarie, a venit mama, a venit nepotelul meu de 7 ani, Alexandru, care stie cu ochii inchisi versurile cantecelor noastre, mi-au venit copiii din Germania. Familia inseamna enorm pentru mine, de aici porneste echilibrul meu, dar si prestatiile scenice, oricat de diferite ar parea cele doua aspecte. E momentul sa spun ca Rodica, sotia mea, inseamna totul pentru mine. Ne-am cunoscut in "78, era in anul Ii cand am intrat eu la facultate, la Constructii, si pentru mine a contat mult ca ne-am cunoscut inainte de a ma apuca de cantat. Avem doi copii gemeni, Madalina si Florin, care sunt acum studenti (in strainatate), Mada la Koln, la Limbi Straine, iar Florinel la Munchen, isi da masteratul in Management si Pr. Sa-ti mai spun ca mi-e dor de ei de innebunesc? Dar eu si Rodi stim ca aceasta asteptare lunga se incheie fericit de fiecare data cand ne vedem si de-abia astept sarbatorile ca sa fim din nou impreuna. Parintii mei mi-au oferit tot, mai mult nici n-as fi vrut. Le multumesc din inima pentru asta si imi place sa cred ca si eu sunt un parinte bun, in primul rand un prieten, care nu le-a impus nimic copiilor sai, ci i-a indemnat sa isi aleaga ce le face placere, ce ii atrage cu adevarat.""<<Pastreaza-ti visul!>>, asta e dictonul meu"
- Alaturi de muzica si de concerte explozive, un alt atu al Iris-ului il constituie versurile scrise in mare parte de tine. Deseori, in ele se regaseste notiunea de "vis" si trebuie sa te intreb: dupa 20 de ani de scena, de succese, consideri ca ti-ai dus la indeplinire visele, ti le-ai realizat?
- Mi-e greu sa iti raspund acum. Poate dupa mai multi ani, cand nu voi mai canta, ne vom intalni si voi sti sa-ti spun. Cuvantul asta ma duce cu gandul la ceva intangibil si, chiar daca nu sunt un idealist, cred ca e bine in viata sa te legi de ceva, sa crezi in ceva. "Pastreaza-ti visul!", asta e dictonul meu. Visul este ceva intre menire si destin. Este ca intr-un cantec al lui David Coverdale, imaginea imi apare foarte clara. Te afli la o rascruce de drumuri, la apusul soarelui. Important este sa iti alegi drumul bun si rasaritul soarelui sa te gaseasca mergand pe el. Daca ma uit in urma, vad clar rascrucea mea de patru drumuri si recunosc ca am fost ajutat sa aleg drumul, n-am ajuns unde sunt numai prin puterile mele. Eram student la Hidrotehnica si cantam in trupa Harap Alb, dar tot ca la petreceri, din joaca. Nu-i vazusem niciodata pe Iris, eu mergeam la concertele Phoenix, Sfinx, Rosu si Negru, dar stiam de ei, pentru ca vazusem pe strada tricouri cu numele trupei. Aveau nevoie de basist, iar Anton Hasias m-a luat cu el cand s-a dus la probe si mi-au dat si mie o sansa, ca solist vocal. Era iarna lui 1980, chiar de Sfantul Ion, era ziua lui Nelu Dumitrescu. A doua zi am inceput repetitiile si pe 15 februarie am avut primul concert cu Iris. Tin minteca, venit de la Craiova, vorbeam cu perfectul simplu, si baietii din trupa, bucuresteni, faceau tot timpul glume pe seama mea. M-am lasat de facultate ca sa ma dedic 100% Iris-ului. Oricum, n-ar fi iesit un inginer din mine, nu-mi plac stiintele exacte, m-as fi indreptat spre istorie, spre gazetarie sau spre sport. Si acum o mai intreb pe mama: "Ei, cum era daca ramaneam in facultate?". Acum nu-i mai pare rau, dar atunci a fost deranj mare in familie.
- "Aruncata de doua ori/ Si rotita de sapte ori/ Asa arata viata mea"... Asa sa fie oare?
- Versurile pieselor Iris nu sunt o generalizare a trairilor, a gandurilor mele, eu caut sa ma pun in locul ascultatorului. Am incercat aici sa fac o paralela cu viata cotidiana a romanului, care seamana cu o cursa nebuna, ce nu duce nicaieri, o permanenta neliniste, legata de saracie, de instabilitate financiara, de suspiciune. E ca la E.K.G., o linie ce penduleaza permanent intre emotii, bucurii, suparari. Poate asta e si motivul pentru care imi pare ca oamenii s-au schimbat dupa "89, au devenit mai pragmatici, mai reci. Nu dau eu lectii de moralitate, dar observ si incerc sa trag, prin unele cantece, un semnal de alarma in ceea ce priveste depersonalizarea individului, pietrificarea relatiilor umane, transformarea viciilor in virtuti si invers. Eu stiu ca am de pierdut, dar nu regret ca imi arat sufletul asa cum este si ca sunt ca o carte deschisa.
- Am intrat in decembrie si in curand se vor implini 11 ani de la Revolutia din "89 cand, alaturi de multi alti tineri, a fost ucis si unul din fanii devotati ai vostri. Crezi ca au avut un sens aceste jertfe? Cum vezi lucrurile, se va incheia vreodata lancezeala asta romaneasca, avem sperante, crezi ca ne va merge si noua mai bine ca popor?
- In 1989, aceea era conjunctura. S-a intamplat in celelalte tari, trebuia sa se intample si la noi. Moartea lui Mihai Gatlan si a celorlalti a insemnat o jertfa pe altarul democratiei. Momentul actual este dificil datorita disparitiei oricaror repere de conduita morala si a nivelului scazut de trai. Foarte multe depind de economie, iar tranzitia trebuie dusa pana la capat, pentru a se ajunge la acea relaxare economica care sa ne aduca inapoi zambetul pe buze tuturor. Chiar daca vorbeam de pericolul depersonalizarii, cred ca vom ramane la fel de romantici, de sufletisti, de inteligenti, un popor cu mare incredere in Dumnezeu, care se gandeste intotdeauna ca exista cineva acolo sus care ne protejeaza si ne ajuta. Si mai cred ca lumina aceea de care avem nevoie va aparea, incet-incet, din negura.Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)