Marele "Moromete" al cantecului teleormanean
Liviu Vasilica"Cand eram copil, lautarii erau pusi sa cante asa de tare, ca sarea lampa din cui"
E vremea vinului nou, a pastramei de oaie si a cantecelor de haiducie. Nici un glas nu rasuna la vremea asta in codrii desfrunziti ai Teleormanului ca cel al interpretului de muzica munteneasca, Liviu Vasilica din Alexandria. De profesie medic, descendent din bunici pe jumatate englezi (bunica lui, englezoaica pur-sange, s-a indragostit lulea de un taran frumos si instarit din Teleorman), putea sa devina orice, cu exceptia unui cantaret popular in opinci. Se pare insa ca radacina de "Moromete" a fost mai puternica decat celelalte altoiuri ereditare si patima pentru cantecul din Teleorman, de neindurat. O patima pe care Liviu Vasilica o muta si in cei ce-l asculta, iubitori ai muzicii populare, de la Dunare si pana in Muntii Gutai.Gogu, marele lautar "da di deal"
"Povestea mea incepe demult, pe la inceputul veacului, cand in satul nasterii mele, Plosca, traia un mare rapsod al Teleormanului, Gogu Ivascu, inregistrat pe cilindri de ceara chiar de marele folclorist Constantin Brailoiu. Gogu Ivascu a dus de tanar o viata de haiduc. Era sarac, iubea o fata mai bogata dintr-o comuna apropiata si s-a dus cu droaga - o carucioara trasa de un magar - si si-a furat iubita, ascunzand-o sub un brat de coceni. S-a dus cu ea in alt sat, departe, si cand s-a intors cu ea in Plosca ii facuse deja doi copii. Era un personaj pitoresc si ciudat in lumea conformista a satului. Seara, asezat pe prispa, batea ritmul intr-o toba de piele de vitel si canta cu voce de piept, ca haiducii, de rasuna tot satul. "I-auzi, frumos mai canta nebunul de Gogu!", ziceau oamenii si lasau lucrul, sa-l asculte. A murit pe la 92 de ani si a ramas cu femeia lui pana la adanci batranete. O poveste de dragoste ca a lor nu mai gasesti in ziua de astazi, asa cum nici codrii Teleormanului nu mai sunt, intregi si falnici ca altadata, si nici haiducii, care-i strabateau in galop, sub lumina lunii. Lumi si vremuri demult apuse, dar din ele vin cantecele mele. Pentru mine, Gogu Ivascu a fost prototipul taranului teleormanean. De la el am invatat primele mele piese. Il auzeam si eu seara cantand in satul "da di deal", unde statea el, ca noi stateam "da di vale". Tata era director la scoala, mama - profesoara, si-si doreau pentru mine sa ajung spiter, farmacist adica. Dar eu stateam cu orele pe langa maestrul meu, jumatate haiduc, jumatate rapsod, si-l iscodeam sa-mi mai cante, iarasi si iarasi. El canta si din timp in timp isi rasucea intr-o foita de ziar tutun maruntit si fuma. Fuma, si n-avea nici o problema cu vocea, chiar spunea: "Daca vocea sta intr-o tagara, nu e voce!".
Era foarte mandru de mine, eu am si vorbit de el mult, peste tot unde am ajuns, i-am multumit pentru toate cantecele pe care mi le-a dat si pentru tot ceea ce m-a invatat. Pana sa moara, a tot cantat. A murit acum vreo sase ani. Totdeauna, cand ma duceam pe la el, zicea ca nu mai stie nici un cantec, mi le-a zis pe toate, dar de fiecare data mai gaseam o multime! As vrea sa mai fac un album, si ajutorul lui, dac-ar mai fi trait, ar fi fost extraordinar! Si acum ii simt lipsa. Gogu Ivascu a tinut tare mult la mine si, dupa ce am devenit cunoscut, mereu imi spunea: "Tu canti mai adevarat decat mine!". Mie nici nu-mi place ce se spune despre mine, ca am inventat stilul "Liviu Vasilica". Nu-i adevarat! Maniera mea de interpretare nu-i deloc personala, asa se canta la noi, odata. Si am observat ca nu numai la noi se canta "de piept". De exemplu, desi reprezentam zone diametral opuse - Teleormanul si Tara Lapusului - intre mine si Grigore Lese exista niste asemanari, niste atingeri (mi-a spus un cercetator din America). Sa stiti ca strainii iubesc foarte mult folclorul romanesc si vin si cerceteaza - evrei, americani, chiar si nemti. De altfel, fara falsa modestie, pot sa spun ca eu sunt foarte iubit in Tara Lapusului, am foarte multi fani, primesc scrisori, sunt rugat sa trimit casete. Iarasi, foarte iubit sunt si in Ardeal. De ce? Nu stiu! Mi-a placut o lauda pe care mi-a facut-o un mot din Apuseni, imbracat in itari. Eram la un spectacol, la Alba-Iulia. Ma vede si macunoaste: "Sunteti domnu" Vasilica, doctorul de la Teleorman?". "Da",zic. "Io mi"s mot", zice, "si sa tii minte ca esti in rand cu noi!" Mare onoare mi-a facut! Cred ca minte cel care spune ca nu-i place sa fie laudat pentru ceea ce face, pentru cantecul sau. Unde se pune truda, ai nevoie si de confirmarea ca esti pe drumul cel bun, ca faci bine sau nu. Si publicul este cel mai drept judecator, nu cercetatorii sau specialistii. Eu chiar am facut bine ca nu m-am lasat indrumat de specialisti, unii chiar au vrut sa ma struneasca. Marioara Murarescu totdeauna era cu ochii pe mine, nu cumva sa ma stric, adica sa incep sa devin altul, sau Steluta Popa, de la Institutul de Folclor, sau cei din Radio. A fost foarte greu la inceputuri. Si graiul l-am pastrat, cred ca nici teleormanenii de astazi nu mai vorbesc asa cum cant eu."Morometii din Plosca
- D-le Liviu Vasilica, ce ne puteti spune despre teleormanenii de astazi, nepotii lui Moromete? Ce griji si ce bucurii mai au ei?
- Tare draga mi-e mie comuna asta, Plosca natala. Acolo, taranii din sat parca sunt si acum taranii copilariei mele. Cand am timp fug acolo. Trag la una dintre matusile mele, ca nu mai exista casa mea parinteasca, si cand le aud cum se striga: "Hai, ghia, vina!" sau cum vorbesc in expresii arhaice, parca-mi salta inima de bucurie, vorba lui Creanga. Parca imi incarc bateriile. O perioada de timp vorbesc ca ei, dupa ce vin de acolo. Seara, ne adunam, barbatii, la un pahar de vorba si facem "Poiana lui Iocan", vorbim politica. Si la mine in sat e plin de "Morometi". Da, vorbesc serios! Eu am ramas uimit cand am vazut ca un vecin de la Plosca, nici nu mai stiu cum il cheama, noi ii ziceam Marin Beleaua - asta era porecla lui (acolo toti au porecle) -, stia o multime de ziare si de reporteri si mereu le zicea celorlalti cu aerul unui atotstiitor: "Ba, ce le zice asta in <<Adevarul>>, ba ce le zice cutare la ziaru" cutare!". Cu timpul, mi-am dat seama ca Moromete a fost adevarat si ca ei, taranii mei, stiu sa citeasca printre randuri. Ba, mai mult: ei nu sunt dependenti de politica de la Bucuresti, isi fac ei politica lor. Taranul isi ia drumul lui, ca stie ca nu-l ajuta nimeni, isi face politica lui, singur. Si daca intri la el in casa, chiar daca e sarac, are un codru de paine sa-ti dea si-un pahar de vin, si casa e tot curata si are toale de premeneala, are tot ce-i trebuie si se intinde cat i-e plapuma, isi face universul lui, acolo. Si sa stiti ca teleormanenii sunt niste oameni speciali si datorita geografiei. Inconjurati numai de paduri, au fost asa, intr-un fel, stat in stat. Sa stiti ca turcii n-au intrat in padurea aia de frica, de-aia i-au zis "tele-orman", adica padurea nebuna. Si austriecii la fel! Acum, poa" sa vina, intra ca-n branza, ca nu mai sunt paduri, s-au taiat.Codrule, frunzele tale...
- Bine cu cantecele, ca altfel n-am fi stiut ca au existat in Romania paduri...
- Cantecele de demult, de cand era codrul codru, ma-nfioara si-acum cand le cant: "Lele, verde trei migdale,/ Codrule, frunzele tale,/ Stau in soare ca parale/ Si-ti dau la poale racoare./ Caut si eu de-un locsor,/ Ca sa m-asez binisor,/ Ca de tine mi-a fost dor./ Sa ma culc cu fata-n sus/ Si sa dorm, dormir-as dus!" . Cantecul teleormanean, ati vazut, are o linie melodica foarte simpla, dar atrage ascultatorul prin forma de adresare: "doda, neica, ba", cantaretul striga la tine, adica, sa-l asculti, te trage de maneca, e o forma extraordinara de a atrage atentia asupra lui, iar chiuitul acela ascutit cu care se termina uneori versurile e o explozie a unui sentiment, explozie de vitalitate, de traire. La inceputurile carierei mele, inregistrarile in Radio erau un chin: tuturor inginerilor de sunet le placea stilul meu, dar le sareau acele indicatoare cand incepeam eu sa chiui. Ei se speriau si-mi ziceau sa le fac semn pe text unde chiui, ca sa regleze aparatele. "Pai, eu chiui unde-mi vine, nu unde-mi faceti voi semn!" Era jale cand ma vedeau, la toti le cadea fata: "Aoleu, iar a venit nebunul ala!". Dar am rezistat si nu m-am lasat, n-am renuntat la stilul meu si bine am facut, pentru ca acele prime inregistrari au iesit atat de bune, ca se dau si acum pe post. La Plosca, in satul meu natal, am cunoscut in copilarie lautari vestiti, care cantau cum cant eu acum, cu voce de piept, tare, strigat. Cand eram mic, nu existau microfoane si lautarii erau selectati pentru o nunta astfel: erau inchisi intr-o camera si pusi sa cante atat de tare, pana sarea lampa din cui. Asa e cantecul in Teleorman, se canta strigat, de piept.?Si e firesc, daca ne gandim la relieful locurilor si lafaptul ca tot Teleormanul era, practic, plin de padure. Iar teleormaneanul nu canta ca sa-l auda mierla, ci ca sa-l auda si mandra din satul celalalt, de peste codru. E o explicatie hazlie, dar reala.
- Ati putea trai in alta parte decat acolo, in Alexandria?
- Am avut multe ocazii sa ma mut la Bucuresti. Multi artisti au venit in Capitala, dar au pierdut legatura cu adevarul, cu satul, nu mai sunt vii, devin niste fotografii. Orasul te dezradacineaza. Sigur, si eu traiesc in oras, fac acolo meseria de medic, dar abia astept sa ma intorc in sat la batranete, sa mor acolo, intre "morometii" mei. Imi plac taranii mei, imi plac copiii (daca am patru, va imaginati!), imi plac florile, imi plac animalele. Oricum, am treaba multa: dimineata sunt la cabinet, dupa-amiaza la Ansamblu, noaptea reconditionez costume populare. Cand cos, ascult inregistrarile sau fac repetitii: cant si cos. De curand, am reconditionat o gramada de costume, le-am dezorzonat, ca erau inzorzonate, erau costume vechi, foarte frumoase, pe care generatiile din urma au pus tot felul de paiete de plastic, iar eu le-am scos si le-am adus la forma lor initiala. Mi-aduc aminte ca si Ioana Radu (Dumnezeu s-o ierte!) mi-a admirat costumul. Am avut o intalnire cu ea odata, in Televiziune, si am simtit eu ca ma place. Ioana Radu nu te-ar fi laudat niciodata, era o profesionista in cantat, dar mie mi-a spus: "L-ai avut pe dracul in tine, ca, daca nu-l aveai, n-aveai de unde canta!". Eu nu stiu daca de dracul e vorba, sau de har de la Dumnezeu.Doctorul in opinci
- Va intreb la final ce trebuia sa va intreb la inceput: cum ati pornit cu cantecul in lume din satul dvs. din Teleorman?
- M-am nascut la inceputul lui iulie, in 1950, in casa bunicilor mei din Plosca. Desi bunicii erau oameni avuti, eu preferam sa stau tot timpul in mijlocul copiilor din sat, sa merg cu ei la pescuit, cu vitele la pascut, pe tapsanul de la marginea satului, unde ma tavaleam in joaca cu ceilalti copii, desi aveam in curte destula iarba si livada, si bent (iaz, mica crescatorie de peste). Mama imi spune ca aveam trei sau patru ani si ma entuziasmam asa de tare cand canta Maria Tanase la radio, ca tipam la ei sa faca liniste, puneam urechea pe aparat si ascultam nemiscat. Am avut chemare pentru folclor inca de mic. Inca din scoala primara, tata fiind directorul scolii din localitate, am inceput sa ma ocup de dansul popular, m-am inscris in formatia de acolo, mai tarziu, chiar din clasa a cincea, conduceam chiar eu echipa de dansuri. Pasii ii stiam de la horele din sat de la noi, unde eu cascam gura si eram nelipsit inca de la 4-5 ani (totdeauna am jucat ce se juca la noi in sat, dansul autentic, nestilizat). Mai tarziu, am facut echipe de dansuri si la liceu, am obtinut premii si acolo - vedeti, intai am fost atras de dans si apoi de cantec -, si in facultate, am luat premiul intai pe tara la etapa republicana a festivalurilor studentesti. Erau niste festivaluri extraordinare atunci, cu jurii grele, cu oameni grei. Sunt dansuri specifice Teleormanului, o imbinare foarte interesanta intre dansul ritual-arhaic si cel artistic, sunt dansuri mai elegante, mai ca leganatul spicelor, mai molcome, nu saltarete ca la olteni. Si chiar si in costumul popular liniile sunt mai dulci.
- V-ati scandalizat colegii cu portul si opincile dvs., "prea" originale pentru gustul lor.
- Intr-adevar, cand am debutat ca solist, la inceput produceam ilaritate la aparitiile mele pentru ca spargeam niste canoane. Paream caraghios, dar acum nimeni nu ma mai vrea fara costumul meu. Se purtau camasile cu paiete, cu flori multe pe piept, lucrate pe etamina, scurte sau fara poale, cu pantaloni stramti, pantofi cu toc italienesti, ciocate, cam asta era moda cantaretului de muzica populara. Si eu am aparut cu opinci, cu obiele. Am vrut sa le impun pentru ca mie mi s-au parut niste componente extraordinare ale costumului teleormanean, cu care noi trebuie sa ne mandrim, sa ne falim. Iar eu, numai cand sunt imbracat in costum traiesc cantecul cu adevarat. Atunci parca as savarsi un ritual.
- Ce le transmiteti celor care va iubesc, va asculta cantecele, vin la spectacolele dvs.?
- Ca medic, le urez sanatate, ca artist - sa ne asculte in liniste si pace cantecele si ca om le doresc prosperitate.Corina Pavel