Acasa

Redactia
Pe langa plopii fara noroc. Sunt un membru al filialei Federatiei Ecologiste din Valenii de Munte si simt nevoia sa ma adresez dvs., deoarece va citesc permanent si consider ca, printre alte lucruri foarte bune ce va caracterizeaza, este si faptul ca revista dvs. este o lidera de opinie cu mari valen...

Pe langa plopii fara noroc

Sunt un membru al filialei Federatiei Ecologiste din Valenii de Munte si simt nevoia sa ma adresez dvs., deoarece va citesc permanent si consider ca, printre alte lucruri foarte bune ce va caracterizeaza, este si faptul ca revista dvs. este o lidera de opinie cu mari valente educative in spatiul spiritual romanesc actual. Mi-as fi dorit ca scrisoarea mea sa fie suficient de convingatoare si sa-mi exprime sentimentele. Nu stiu daca am reusit, dar tin sa va urez numai bine si sanatate, dvs. si colaboratorilor.In ultimii ani, pe langa celelalte anomalii - ca sa nu spun de-a dreptul nenorociri - care s-au abatut asupra Romaniei, a fost si aceea a taierii masive si necontrolate a padurilor sau, in lipsa acestora, in orase, a copacilor de pe strazi si din parcuri.
Urmarile acestei barbarii au inceput deja sa se vada si se vor mai vedea pe termen lung de azi inainte: inundatii, alunecari de teren, zone secetoase cu temperaturi sufocante si, mai ales, pericolul "desertificarii" intr-o tara in care, de milenii, codrul a fost "fratele" romanului. Am simtit un gol sufletesc imens apropiindu-ma zilele trecute de curtea unei scoli pe langa care trec in fiecare dimineata de mai bine de 20 de ani. Am avut sentimentul unei schimbari in rau, al unei absente, al unui strigat de deznadejde consumat in neant. Am privit cu mai multa atentie peisajul familiar ochilor mei de atata vreme si am constatat cu spaima ca-n el aparuse o mare... absenta. Lipseau plopii care strajuiau curtea acestei scoli, de cand ma stiam, strabatand zona aceea a orasului, in drum spre slujba mea zilnica. Plopii inalti si falnici, care chemau cu fosnetul banutilor de aur ai frunzelor, in fiecare toamna, copiii la scoala. Plopii plantati candva, cu ani in urma, de un dascal inimos si gospodar, impreuna cu elevii sai, pe care-i invata sa pretuiasca frumusetea naturii la tot pasul. Acum, falosii copaci zaceau invinsi pe pamant, asteptand sa ia nu stiu ce drumuri, spre nu se stie ce interese, prin hotararea unei doamne directoare ramasa din vremuri mai vechi, dar perfect "adaptate" prezentului. Mi-am pus intrebarea: ce ratiuni ar putea sta la baza acestei actiuni devastatoare? Si n-am gasit nici una. Nici macar frigul iernii ce se aproprie, deoarece scoala are sobe cu gaze, care functioneaza. Mi-am amintit ironizatele "epoci" trecute, cand elevii, in frunte cueducatorii lor, plantau pomi si arbori in cadrul activitatilor patriotice.
A trecut prin mintea mea o lectie dintr-un manual mai vechi de Citire, in care se spunea legenda codrilor de la Intorsura Buzaului. O batrana vindecatoare, pe nume baba Runca, cerea drept plata pacientilor sai plantarea unui copac pe locurile sterpe din jur. Astfel s-au impadurit cativa munti, fiecare om salvat infratindu-se cu un arbore. Am privit cu tristete scoala ce parea o fiinta neajutorata si stinghera, fara perdeaua protectoare a plopilor inalti - care nu faceau rau nimanui - si vrabiutele gurese, nedumerite ca nu-si mai gaseau locurile de adapost.
M-am intrebat atunci ce educatie - din punct de vedere ecologic vorbind - primesc elevii in interiorul unei institutii conduse de oameni care coordoneaza cu atata usurinta asemenea actiuni de distrugere a naturii? Pentru ca, daca elevii nostri nu invata asemenea lucruri la scoala, unde si cand le mai pot invata?
Exista pe planeta tari care nu au fost daruite cu atata generozitate de Dumnezeu cu bogatii si frumuseti, dar care au ajuns la un grad de civilizatie si un trai avansate, punand accentul cuvenit pe educatie. Acolo este pretuit fiecare fir de iarba sau pom, iar saracia naturii este imbogatita prin munca oamenilor, cu eforturi mari. Noi, romanii, nu numai ca nu protejam si nu pretuim darul imens dat de Cel de Sus, dar si distrugem cu furie si inconstienta ce avem. Niciunde taierea fara rost a copacilor nu are scuza. Strabunii nostri cereau iertare padurii pentru orice imixtiune in universul ei, printr-un adevarat ceremonial. Dar intr-o scoala, aceasta fapta mi se pare de-a dreptul inadmisibila, incalificabila.
Ar mai avea sens sa intreb ce parere are Inspectoratul Scolar, alte foruri educative sau Primaria orasului?
Viitorul va supune la judecata asemenea fapte, prin forta consecintelor negative ce se prefigureaza. Ce pacat ca de la Marea Judecata a Tribunalului Verde vor lipsi chiar faptasii si vor plati cei care in prezent n-au nici o vina! Copiii nostri, suflete curate, carora se pare ca exista toate sansele sa le lasam mostenire un urias desert.Rodica Bratu
Valenii de Munte, jud. Prahova

Martinica

Undeva, la poalele Muntilor Bodoc, in Ardeal, exista un loc unde cerul este ascuns de arbori neasemuit de inalti - molizi si fagi - coloane solemne ale marelui palat vegetal, in care dau concerte maestrii din neamul pasaresc si zburda din creanga in creanga frumoase si nastrusnice veverite. Fire de soare se strecoara greu prin frunzisul bogat, schimband in perle lacrimile rasinii. Acolo, printre padurile fastuoase care alcatuiau frumusetea eterna a acelor mirifice locuri, se gasea un grup de cabanute unde veneau turisti, padurari, vanatori si ciobani, unii in trecere, altii zabovind mai mult. Indragostit, la randu-mi, de acel paradis vegetal, m-am hotarat sa pastoresc acea mica asezare, pentru un timp.
Asa am inceput la ultimul meu loc de munca. Dupa circa sapte ani ieseam la pensie, dar una dintre frumoasele amintiri din acele timpuri imi mai da tarcoale si azi, asemeni unei fantasme.
Intr-o iarna geroasa, la inceput de an, cred ca era prin luna lui Faurar, un padurar ce imi cunoscuse dragostea pentru animale, mi-a adus un puisor de urs neajutorat si infrigurat, ce abia mai dadea semne de viata. Fusese gasit in apropierea unei aglomerari de trunchiuri de brazi, la gura unei vizuini, de unde mama lui plecase fara intoarcere, secerata de un glont.
Astfel a inceput viata Martinicai (asa o botezasem, fiind fetita). Am incalzit-o intr-o perna electrica, am hranit-o cu lapte in care un inimos medic veterinar pusese fel de fel de vitamine intaritoare. Mai cu biscuiti, mai cu orez si cu paine, apoi cu diferite fructe si cu legume, Martinica a crescut. A crescut vazand cu ochii, devenind o placuta prezenta pentru turistii si oaspetii cabanelor de sub munti. Ii amenajasem, desigur, un fel de tarc, cu toate cele necesare unui trai pe masura, nelipsindu-i nici cateva jucarii. Timpul trecea, Martinica crestea. Desi era, in general, foarte sociabila, nu cred ca ar fi permis accesul altei persoane, in afara de mine, in tarculetul ei. Si astfel, legatura dintre om si animal devenise reala. Desigur, pui de urs crescuti de mici de om s-au mai vazut deseori si se vor mai vedea, numai ca, zic eu, ce s-a intamplat apoi cu Martinica, cred ca e mai putin obisnuit: in toamna acelui an, timp in care crescuse destul de mult, ajungand, cred eu, cam la 70-80 de kilograme, seful Ocolului Silvic din acea zona - care era, de fapt si de drept, proprietarul padurii si-al Martinicai - a venit si mi-a spus ca ar cam fi timpul sa fie dusa intr-un anume loc, unde putea creste in continuare, in libertate si in conditii cat mai aproape de habitatul ei. In sfarsit, cu durerea fireasca a unei asemenea despartiri, asezata intr-o ladita special construita si cu ajutorul unui autoturism de teren, ne-am luat ramas bun. Ma credeti ori nu, din ochisorii ei mici ca doua margele s-au prelins cateva picaturi de lacrimi. Despartirea a fost trista. I-am rugat atunci, ba i-am si... "cinstit" cum se cuvine, pe cei care au luat-o pe Martinica, sa o duca cat mai departe de locul in care a inceput "dragostea" noastra... E momentul sa precizez ca animalele - mai ales cele salbatice - seamana asa de bine intre ele, incat greu mai pot fi recunoscute. Martinica avea insa doua semne "particulare", unulnatural si unul... dobandit: cel cu care o inzestrase natura era un fel de "plastron", o pata albicioasa ce semana cu o "bavetica", asa cum se pune copiilor mici la gat, sa nu se murdareasca cand mananca, precum si o mica crestatura la urechiusa stanga, dobandita la vreo doua luni, cand s-a agatat involuntar de o bucata de sarma desprinsa din plasa cu care era imprejmuit "tarculetul" ei. Si a venit toamna tarzie, cand pasarile migratoare treceau pe deasupra padurii, auzindu-se doar falfaitul aripilor, strigatele gastelor salbatice sau al cocorilor, in drum spre tarile calde. Urmau apoi "glasurile cerbilor", boncaluitul lor zgomotos, produs de infruntarile coarnelor. A venit si iarna, cand zapezile erau necalcate, iar noaptea parea ca pe intinderile imaculate sclipesc mii de licurici. Cand gerul era mare, scoarta copacilor pocnea ca focurile de arma.
Intr-o asemenea iarna, dupa ce trecusera vreo cinci sau sase asemenea anotimpuri, pe cand mergeam asa, ca de obicei, prin padure, insotit de catelusele mele, ma trezesc pur si simplu in fata unei aparitii care, atunci, efectiv, m-a blocat. La circa 30 de metri in fata mea, printre fagii dezgoliti de frunze, o ursoaica mare, insotita de doi puisori, ma privea fix in ochi, in timp ce eu, cunoscand caracterul imprevizibil al unei ursoaice cu pui, ramasesem "stana de piatra", cuprins de panica, nestiind ce sa fac!
Doar cele doua cateluse continuau sa latre cu sarg, dar parca mai altfel, cu un timbru care aducea a orice, dar numai a teama nu. In clipa ce a urmat, si care mi se paruse o vesnicie, ursoaica aceea s-a ridicat in doua picioare si atunci am vazut ca pe piept, sub cap, avea o bavetica galbuie... Un timp a tras pe nari aerul ce venea dinspre mine, apoi s-a lasat pe cele patru labe, a mormait prietenos, s-a intors cu spatele si a plecat. Mi-a venit s-o strig, sa fug dupa ea si s-o mangai pe cap. Frica ma inlemnise insa asa de tare, incat n-am fost in stare sa mai fac nici un gest. Atunci ne-am vazut pentru ultima oara. Era Martinica! Venise, poate, sa le arate puilor locul in care crescuse sau poate i se facuse dor de tatal ei adoptiv, care o tinuse in brate, ingrijind-o ca pe un copil. In iarna urmatoare am plecat definitiv din acele locuri, pe care nici nu le-am mai vazut de atunci, si cred ca nici nu le voi mai vedea candva. Dar din cand in cand, ma credeti ori nu, o visez pe Martinica pe vremea cand era doar un ghemulet cafeniu de blanita, ghemuit langa pieptul meu.Nicolae Georgescu
str. Zorele, bl. 3, et. 1, ap. 8,
loc. Pucioasa, jud. Dambovita