Povesti de la marginea padurii
Dupa lemne
S-a strecurat mai intai usurel, din scorbura in care dormea. Apoi, a trecut unduindu-se pe langa tufele de alun de la marginea poienii si a alunecat pe cararea care iesea la podul de peste parau. De-acolo se auzeau voci de barbati si acolo voia sa ajunga si ea; glasuri vesele, de oameni care au terminat lucrul si acum, cu carele pline de lemne, se-ndreapta spre case.
Ii urmarea, zi de zi, furisandu-se in spatele lor, lipindu-se de copaci, atunci cand unii se uitau pesteumar, sa vada de unde vine fosnetul acela ciudat, ce-i insotea de la o vreme la intoarcerea catre casa. Daca vreunul s-ar fi uitat mai bine inapoi, ar fi vazut cum pletele ei, involburate de vant, incolacite pe langa trunchiurile groase ale copacilor, pipaie parca aerul jilavit de primele brume ale toamnei. Dar cine sa se uite inapoi, caci drumul intra pe panta grea de care numai cu mare indemanare si stapanire barbateasca puteau scapa.
S-a furisat pe langa stejarii batrani si atunci i-a vazut: erau trei si erau tineri toti, flacai neinsurati inca. Pe unul dintre ei il stia bine. De multe ori il urmarise pana la marginea padurii, petrecandu-l cu ochii pana ce trecea Valea Alba. De-atatea ori ar fi vrut sa se repeada si sa-i atinga spinarea puternica si mainile mari cu care ridica trunchiurile ca pe niste surcele!
Era frumos si vanjos. Ii cunostea si vocea, care parca tot mereu canta a bucurie. Cand il auzea printre copaci, nu-si mai afla hodina cate doua-trei zile. Astazi, insa, s-a hotarat. Nu-l va mai pierde pe flacaul inalt si blond, care avea mereu in coltul gurii un ras de stapan multumit.
Carausii isi vedeau de drum, fiecare pe langa carul lui. Era ceva distanta intre unul si altul, tocmai ca sa poata cobori panta in siguranta si sa nu se incalece caii si rotile. Cand au ajuns aproape de albia raului, s-a uitat de-a lungul drumului peste padurea batrana si si-a facut socoteala. Atunci, s-a pornit vantul. Mai intai au inceput sa tremure frunzele si freamatul lor a crescut intr-un suierat care se transforma intr-un vaier prelung. Parca toata padurea se chinuia sa rasufle, sa scape de o mare greutate care o sufoca. Iarba, florile, copacii, se-ndoiau sub o durere nemasurata. Nu era inca seara, dar o negura groasa a umplut valea. Atata a asteptat si ea: ca cei trei barbati sa nu vada umbra ei mare, care se latea pe carare, prinzandu-i in puterile ei.
Putini dintre oamenii ce plecau dupa lemne, in padure, scapasera in ultima vreme nevatamati de umbra asta si de inclestarea cu ea. Si tot mai putini erau cei care mai aveau curajul sa plece singuri la drum. Unii rataceau zile in sir, printre copaci, fara sa mai stie drumul spre sat, altii urcau si coborau panta de sute de ori, pana cand ramaneau istoviti, cazuti la marginea drumului. Nici unul n-a mai stiut insa sa povesteasca ce li s-a intamplat. Numai cand umbrele serii se lasau peste sat, parca intra o groaza mare in ei si ochii mariti de spaima spuneau mai mult decat gura ce ramanea inclestata.
Cei trei isi vedeau inca de drum. Nu mai vorbeau acum, fiecare era atent la carul lui, la pripoana cu care infranau rotile din spate, ca sa nu coboare prea repede. Daca scapau de panta asta, puteau zice ca-s acasa. Drumul mai facea un singur ocol scurt, ajungea la pod, iar de acolo se vedeau deja primele case din sat.
Mai intai, au auzit fasaitul acela nelamurit si suspinul prelung care parca venea din mijlocul padurii. Apoi, s-a dezlegat dintr-o data vantul nebun si invartosat, inaltat spre cer ca o tromba, care i-a luat pe sus, cu care si lemne cu tot, i-a purtat peste padure si peste vai.
De departe, nu se vedeau decat niste nori grosi care umpleau valea si urcau cu furie, bolborosind, coama dealului. Numai ei, flacaii cei mandri si in putere, se uitau ingroziti cum carele lor se desprind din incheieturi si zboara pe langa caii innebuniti, ce nu se mai puteau opri din nechezat. Lemnele se pravaleau peste coamele lor, in care vantul incolacise ierburi si frunze, iara rotile rupte se-nvarteau prin aer, mergand spre nicaieri.
Dimineata, cand oamenii din sat au pornit in cautarea lor, peste padure mai plutea inca, zdrentuita, opacla fumurie. I-au gasit pe toti trei, zdrobiti de grohotisul de langa cariera, grumazul lor purta urme insangerate de dinti, fetele le erau zgariate, urme de pasi muieresti se-mpleticeau in jurul trupurilor cazute. Bruma groasa care sticlea in parul lor ravasit acoperea si iarba si copacii batrani. Oamenii au pornit pe urmele care se ascundeau dupa copaci si au vazut cum ceata alburie se ridica, dintr-o data, peste padure. Padurea era incremenita. Nu se auzea nici un ciripit, nu trosnea nici o creanga, frunzisul neclintit purta inca spaima noptii trecute.
Ea se strecura acum tiptil de la un copac la altul si parul ei plin de frunze se-ncolacea dragastos pe langa crengile intepenite de aerul rece al diminetii. Se-ntorcea multumita in scorbura ei intunecata. Nu mai era Muma Padurii. Dupa o noapte ca asta, cine i-ar mai fi stat in cale? Era cu o mie de ani mai tanara, era numai o copila, o fetiscana alergand pe dealurile inrosite de toamna. Era Fata Padurii...Lada
A facut-o bunicul bunicului, Toader cel batran, intr-o vara tarzie. Nu i-au trebuit mai mult de sapte zile ca s-o inchege. A lucrat-o cu drag, ca era lemnul moale si uscat. Si, dupa ce-a incheiat-o la colturi in coada de randunica, asa ca sa nu se desfaca nici intr-o suta de ani, i-a mesterit intr-o dupa-amiaza un sertar, o ascunzatoare, pentru ca mireasa de-acuma si nevasta de mai tarziu sa-si poata tine acolo banii ori alte nimicuri muieresti.
Lada a fost gata la timp, urcata in caruta si dusa acasa dupa ce s-au uscat florile desenate pe capac si pe laturi. A fost asezata in camera mare, la loc de cinste. A doua zi, mireasa si-a pus acolo cu grija zestrea. Mai intai, jos de tot, toalele mai groase, catrintele si postavurile, apoi un strat de busuioc. Dupa aceea, impaturate cu grija, asternuturile cu coltunei si stergarele cu cipca, iar la urma, camasile cele bune cu inflorituri.
In ziua nuntii, lada a calatorit, alaturi de mireasa si de druste, in caruta trasa de sase cai albi. Scoasa afara din casa, in lumina plina de august, culorile pareau mai aprinse si florile pictate mai vii. Parca si ea, lada, se bucura de bucuria miresei si a celorlalti.
A trecut si nunta. In gospodaria cea noua lada a stat in camera de oaspeti ani buni. In fiecare vara, nevasta scotea in cate o zi calduroasa toate hainele la aer. Seara, le punea inapoi, mangaindu-le si asezandu-le cu grija, pe fiecare la locul stiut. Intre cutele lor punea si acuma busuioc uscat si levantica. Le imbraca mai rar, din ce in ce mai rar, caci avea tot mai putine sarbatori.
Dupa o vreme, dupa zeci de ani, in lada n-au mai ramas decat hainele pe care ea si le pregatise pentru ultimul drum. Camasa cu flori, vesta cu bumbi de sticla albastra, fusta creata si naframa neagra cu pupitei.
Dupa ce a murit ea, Florica, lada a ramas pustie o vreme. A luat-o apoi o cumnata si a bagat faina in ea, malai sau tarate, cand, cum. Atunci, lada a fost mutata din casa intr-o magazie. Iar cei care au scos-o afara din casa buna i-au rupt capacul. Toader cel tanar l-a prins intr-o margine de fier ca o panglica de metal, asa cum sunt doagele de la butoaie. Acolo, in magazie, intre greble, sape, roti si terezii dezmembrate, am gasit-o eu, incarcata de praf si de paianjeni. Stapanii cei tineri s-au bucurat ca am luat-o si ca le-am facut loc in sura pentru alte unelte. Oricum, nu mai aveau ce face cu ea. Am dus-o acasa, am spalat-o si am lustruit-o. I-am inlocuit un picior si am reparat sertarul pentru comori. Si-ntr-o seara tarzie de vara, am pus-o in camera mea. I-am facut loc aproape de soba, sub geamul care da spre padurea de fagi.
In prima toamna, am pus in ea buruienile de ceai culese de-a lungul verii. In anii care au urmat, tot asa, o umpleam la sfarsitul verii cu flori uscate, radacini, frunze si scoarta de salcie. Ieri am curatat-o bine, am sters-o, am maturat florile imprastiate prin colturi si-am pregatit-o pentru inca o toamna.
Am inchis-o si mi-am lipit obrazul de capacul cel lustruit. Cu toti anii scursi de cand o facuse batranul Toader, lada mirosea inca a rumegus. Mirosul delicat de busuioc, aroma dulceaga de cereale, miresmele amare ale ierburilor uscate, racoarea si umezeala magaziilor intunecate, toate intrasera pe vecie, in lemnul moale, de tei. Cu obrazul lipit de ea, anii copilariei se intorceau iar la mine, invaluindu-ma in parfumul lor. Un fir de bucurie, impletit cu un fir de amar, ma legau de lada batrana, imbrancindu-ma, usurel, spre trecut. De-abia acum simt ca lada e a mea. Cred ca a venit vremea sa-mi pun si eu la asteptare hainele cele bune. In ragazul care a mai ramas, trebuie sa se umple si ele de mirosul de viata uscata si scuturata, ca firele de levantica si busuioc. Lada sta cuminte si asteapta sub geamul care se deschide catre padure. Dimineata, aude cantecul vesel al pasarilor, la amiaza, torsul moale al frunzelor starnite de vant, iar seara se petrece minunea: mirosuri amare, arome suave si miresme salbatice imi inunda odaia, ademenindu-ma, chemandu-ma intre ele, pana cand voi uita drumul intoarcerii inapoi.Otilia Teposu