"In sufletul si in constiinta ta, ramai roman
pentru tot restul vietii, oriunde te-ai afla"Interviu cu Mihai Popescu Stoenesti,
ziarist roman stabilit in BelgiaPlastician si fotograf amator, cu numeroase expozitii nationale si internationale, colaborator permanent la revistele culturale din anii "70 - "80, Mihai Popescu Stoenesti era o figura "de seama" a presei bucurestene dinainte de evenimentele anului 1989. Un om cu un destin implinit, ce parea sa nu aiba nici un fel de motive pentru a parasi Romania. Si totusi, lucrul acesta s-a intamplat. Mihai Popescu Stoenesti a emigrat in Belgia, impreuna cu familia sa. Despre motivele plecarii sale din tara si avatarurile vietii de emigrant, in interviul pe care va invitam sa-l cititi
Meseria cea mai periculoasa
- Ai parasit Romania in plina maturitate artistica. Desprinderea de tara n-a fost prea dureroasa?
- La inceput, acum un deceniu, mi-a parut sincer rau. Mi se parea ca nu ma voi vindeca niciodata de nostalgiile mele romanesti. Acum, nu mai regret nimic. In istorie, ca si in soarta fiecarui om, nu exista "daca"... Alternativele ii apartin numai lui Dumnezeu.
- Drumul revenirii in tara n-a fost insa abandonat. Te afli in Romania pentru a cincea oara. Ochiul tau de "paparazzo" vede oare schimbari?
- In ultimii cinci ani, am revenit anual acasa, deci sunt mai familiarizat decat alti emigranti cu decorul si cu oamenii. Lucrurile se afla pe calea cea buna, asta este evident. Pe mine nu ma pacalesc grevele "spontane", declaratiile opozitiei pedeseriste si sondajele manipulate. Marea problema ramane tot schimbarea mentalitatilor, starea de spirit a societatii civile, in general. Mai exact, moartea caprei vecinului. In societatea de consum ce s-a format - de bine, de rau - chiar si la noi, sunt invidiati cei care au reusit sa se imbogateasca, fie si atunci cand au facut-o in mod cinstit. E greu, de pilda, pentru vecinul tau de bloc, sa inteleaga ca tu esti un om instarit azi, in vreme ce el a saracit, desi nu a miscat nici un deget pentru a-si schimba statutul social. El nu poate pricepe in ruptul capului, de ce nu ati ramas "egali", daca libertatea castigata este egala pentru toti. Dupa Revolutie, acei care au reusit, au facut, de fapt, exact ceea ce stiau sa faca si inainte. Unii mai repede, altii mai bine... Daca ar fi inteles asta toti romanii, astazi eram departe, ca tara! Din pacate, Romania e prabusita in letargie. Toata lumea asteapta sa pice para coapta din pom.
- E momentul sa te intreb ce te-a facut sa emigrezi atat de intempestiv...
- Povestea mea seamana cu un episod dintr-un veritabil roman de aventuri. Nu mi-as fi inchipuit ca voi simti pe propria-mi piele faptul ca ziaristica este una dintre cele mai periculoase meserii din lume. Eram fotoreporter la "Romania libera", dar incepusem sa scriu si reportaje in ziar. Am participat cu mare emotie la fenomenul "Piata Universitatii" si l-am urmarit foarte atent, mai ales ca locuiam in apropiere. Cand au inceput tulburarile din 13 iunie 1990, am reusit sa surprind fotografic o crima petrecuta chiar sub ochii mei. Un tanar a fost impuscat la doi pasi de mine, cu un foc de arma tras din cladirea Ministerului de Interne. Puteam sa fiu eu in locul lui! Dar scapasem ca prin minune si aveam totul pe o pelicula fotografica... Am vorbit imediat de la un telefon public cu regretatul, astazi, Anton Uncu, anuntandu-i vestea. Fiindca editia de a doua zi era deja inchisa, el m-a chemat la ziar sa pregatim publicarea "bombei" de presa. Nu stiu "cine" a mai ascultat acea convorbire, insa pe data de 14 iunie, la pranz, cand ma aflam la Casa Scanteii si descopeream ca redactia noastra fusese devastata, 14 mineri, insotiti de doi civili, soseau la mine acasa, cerandu-le in modul cel mai amenintator, parintilor si sotiei mele, toate filmele, aparatele si fotografiile pe care le detineam. Au facut o perchezitie devastatoare, fara sa gaseasca nimic, pentru ca tot ceea ce cautau ei se afla in geanta mea de umar. Au plecat furiosi, amenintand ca vor reveni foarte curand. Cand m-am intors de la redactie si am descoperit ce se petrecuse, m-am speriat de-a binelea. Ne-am mutat - eu, sotia si fiul - in mare graba, la niste prieteni, in cartierul Drumul Taberei. In aceeasi seara, ne-am hotarat sa fugim din tara, aidoma miilor de romani care au luat calea exilului, chiar in zilele urmatoare. Pe 15 iunie, in timp ce eu m-am dus sa predau un comunicat de presa biroului Agentiei Reuters, sotia mea a incercat sa intre in Ambasada Americii, dar nu a reusit, fiindca era inconjurata de cordoane de "mineri". Atunci, in disperare de cauza, s-a repezit la Ambasada Belgiei, unde noi il cunosteam de cateva luni pe consul. Din fericire, ea a reusit sa intre acolo si a primit vizele pe loc. In felul acesta, a aflat ca ambasadele marilor tari occidentale hotarasera sa acorde vize, in regim de maxima urgenta, oricarui ziarist sau politician din opozitie si familiilor lor. Peste numai 48 de ore, ne urcam in trenul de Budapesta.
- Cum s-a produs contactul cu Occidentul? Nu erai singur in marea aventura, ci impreuna cu familia ta.
- De la Budapesta am plecat la Viena, la varul meu care fugise din tara cu cativa ani inainte. Am vorbit la telefon cu mai multi imigranti de pe vremea comunismului si am primit oferte de a ne stabili in mai multe locuri, pana dincolo de Ocean. Eram derutat. Sotia mea mai fusese in Belgia pentru scurt timp, in luna februarie, dupa Revolutie. Isi facuse cateva relatii cordiale acolo. Asa ne-am hotarat, aproape la intamplare, pentru micul regat din Benelux. Am plecat din Viena cu un Expres de noapte si am coborat pe peronul cunoscutei "Gare du Nord" din Bruxelles, a doua zi dimineata. Atunci mi-am amintit, fara sa vreau, de un film care rulase in Romania, pe la mijlocul anilor "80 - "Daca e marti, e Belgia". Intr-adevar, era 19 iunie 1990, era Belgia si era marti! Ploua subtire, ca la noi, toamna. Mi se parea frig, cu toate caabia incepuse vara. Vremea mohorata ne-a facut sa ne simtim si mai singuri. Aveam cateva sute de dolari, adunati in pripa, la plecare. Nu stiam ce se va intampla cu noi, de la o clipa la alta. Din tot ceea ce visaseram in primele luni de dupa Revolutie - schimbarea timpurilor, libertate, oportunitati de afaceri, gazete noi si multe alte nebunii - nu mai ramasese nimic. Ajunseseram niste anonimi desavarsiti intr-o tara necunoscuta... Abia acum imi dau seama cate mii de romani au trecut prin aceleasi stari, prin aceleasi situatii atunci. Dupa caderea lui Ceausescu insa, nu-mi trecuse prin minte nici macar o singura data sa fug din tara. Se intampla ceva de necrezut cu mine... Disperarea ma facea, totusi, sa actionez. Direct de la gara, m-am dus la redactia celui mai important ziar din Belgia, cotidianul "Le Soir", a carui adresa o cunosteam. Sotia mea stia franceza si a jucat rolul de translator. Am cerut sa vorbesc cu seful departamentului de Externe. I-am explicat cine sunt, de unde vin si cum am ajuns acolo. Cand a aflat ca am fotografii inedite din Romania, m-a trimis imediat la un centru de refugiati, pentru plasament, cum se spunea acolo, si mi-a cerut ca in maximum doua zile sa-i transmit un fax cu articolul scris de mine. Cu aceeasi ocazie, i-am lasat toate filmele sa le developeze in laboratorul lor, atragandu-i atentia asupra instantaneului in care surprinsesem crima din Bucuresti. Dupa exact trei zile, pe prima pagina a celui mai mare cotidian de limba franceza din Belgia, aparea fotografia pe care o cautasera "minerii" la mine acasa, cu o trimitere in cuprinsul ziarului, unde imi era publicat, pe cinci coloane, articolul despre evenimentele din capitala Romaniei! Asta a declansat o veritabila reactie in lant. Dupa stabilirea noastra temporara la Charleroi, am fost asaltati de ziare si posturi de televiziune nationale sau regionale.
- Cum sunt occidentalii, in general?
- Foarte creduli, deci usor de manipulat. Ei nu au invatat sa minta, ca noi, timp de 50 de ani. Cred tot ce le spune televiziunea si ce citesc in presa. Cand le castigi increderea, occidentalii devin si foarte generosi. Eu, de pilda, am primit 10.000 de franci belgieni pentru articolul si fotografia din "Le Soir". Pe strada, intr-o vitrina, vazusem un televizor Panasonic, cu diagonala mica, foarte frumos, care costa cu o mie de franci mai putin decat incasasem eu!Portretul diasporei romanesti
- Cum a fost adaptarea si cat a durat?
- Primele luni au fost cele mai grele. Desi noua lume in care traiam era spectaculoasa si atragatoare, ca sa nu spun de-a dreptul fascinanta, mai ales pentru noi - cei veniti din Est, ne simteam ciudat, ca tot romanul aflat printre straini. Cred ca noi am fost mai norocosi decat multi altii, fiindca ne-am facut nenumarati prieteni, destul de repede, ceea ce ne-a usurat adaptarea. Chiar si cand am ajuns someri, nu ne-a fost rusine sa practicam orice fel de meserii, fie si "la negru". In cele din urma, suficient de greu, dar cu rabdare si tenacitate, ne-am gasit locurile cuvenite in acea societate. Nimeni nu se simte acolo marginalizat, complexat, supus discriminarilor etnice sau rasiale. De aceea, eu, unul, nu mai pot intelege nationalismul.
- Informatiile legate de diaspora romaneasca din Europa sunt extrem de controversate. In calitate de membru al ei, ai putea sa o definesti?
- Spre deosebire de polonezi, cehi sau unguri, romanii sunt foarte dezbinati. Daca ma intrebi de ce, nu cred ca as fi in stare sa-ti raspund. Pe de o parte, emigrantii din Romania sunt teribil de suspiciosi. In fiecare membru nou venit intr-o comunitate locala ei vad un potential "securist" infiltrat, un "kaghebist", un spion. Pe de alta parte, romanii din exil sunt inca si mai orgoliosi, mai patetici decat cei de acasa. In fine, nu putini dintre ei au adus in Occident proastele obiceiuri balcanice, pe care nu le mai numesc acum. Exista si o categorie de exceptii fericite, nu prea numeroase, din pacate, care au reusit sa se adapteze si sa se disciplineze. Culmea ridicolului, multi dintre cei ramasi in tara ii considera, tocmai pe acestia, niste "dezertori" de la cauza romanismului! Daca un roman este bine integrat social si profesional intr-o tara occidentala asta reprezinta o nota buna pentru Romania, este chiar dovada ca acei romani educati, scoliti si civilizati nu-si fac de rusine tara de unde au plecat. La Paris, Londra sau Bruxelles nu e suficient sa mananci mititei ca sa fii un bun roman... Din acest punct de vedere, povestea cu "imaginea Romaniei" peste hotare, pilotata de guvernul de la Bucuresti, mi se pare cu totul eronata. Pentru tara noastra, cea mai buna "propaganda" o fac insisi romanii stabiliti in strainatate care au reusit sa-si gaseasca un serviciu bun, performant, deci sunt apreciati ca nivel profesional, care si-au aranjat o casa, si-au facut si prieteni straini in tara unde s-au stabilit, adica le arata occidentalilor in mijlocul carora traiesc adevarata imagine a poporului nostru european.
- Esti cetatean belgian. E legata aceasta intamplare de un anumit sentiment?
- Marile bucurii in viata le-am asteptat, de fiecare data, prea mult! Eu sunt un "fan" al Regelui Mihai si un suporter devotat al ideii de monarhie. Tocmai de aceea, in clipa cand mi s-a acordat cetatenia belgiana, m-a emotionat faptul ca, pe langa calitatea de cetatean roman, devin si cetateanul unui regat european, asa cum imi visasem si in Romania. Dar, pentru nici un roman "cu scaun la cap", cetatenia unui stat occidental nu reprezinta un scop in sine, ci doar o oportunitate, prin facilitatile sociale si profesionale pe care ti le acorda. In sufletul si in constiinta ta, ramai roman pentru tot restul vietii, oriunde te-ai afla pe lumea asta...Epilog, dupa un deceniu
Cat despre intoarcerea acasa, prima oara, a fost foarte placut! Regasirea cu prietenii, decorul familiar al Bucurestiului, "turneul" facut prin redactiile ziarelor, amintirile, nostalgiile... Cu toate ca m-am simtit extraordinar, nu regretam turnanta diferita a destinului meu. Abia cu ocazia celei de-a doua vizite mi s-a mai ascutit spiritul critic. Pusesem la cale un proiect turistic numit "Circuitul vinurilor romanesti", ma gandeam sa exportam in Belgia apa minerala din izvoarele noastre, in fine, faceam tot felul de planuri. Din nefericire, de-abia incepusem sa observ cu atentie amanuntele vietii cotidiene si sa cunosc adevaratele moravuri postrevolutionare! Am dat piept cu o birocratie infernala, m-a uluit coruptia generalizata, eram socat de lipsa de educatie a functionarilor publici, descopeream primele mormane de gunoaie, pe care nu le vazusem niciodata in orasul copilariei mele. Dintr-o data, vechiul "meu" Bucuresti devenea o insula pierduta in trecutul melancolic de care inca nu ma vindecasem. M-am intors in Belgia teribil de dezamagit. Parca plecam in al doilea exil, cu atat mai dureros decat primul, cu cat - de aceasta data - nu mai era fortat, ci liber consimtit! In cele din urma, m-am resemnat si a invins dorul de acasa. Am continuat sa vin periodic in Romania si, treptat, m-am bucurat sa constat ca lucrurile au inceput sa se indrepte.
- Existenta ta belgiana iti da o perspectiva mai larga asupra tarii. Cum se vede Romania privita dinspre Uniunea Europeana?
- Ca o tara aflata in Europa doar din punct de vedere geografic. Ti-o spun in perfecta cunostinta de cauza, fara sa exagerez. Nivelul economic, al mentalitatilor, educatia civica si publica sunt lamentabile, daca te uiti din Occident incoace. Totul depinde de noi insine pentru a fructifica sansa intrarii in Europa, insa tare mi-e teama ca largi paturi ale populatiei nu sunt pregatite sa faca acest pas in mod real. La noi,acum, se mai vaneaza "vrajitoare criptocomuniste", dar se iese in strada pentru a cere statului, ca unui "tatuc", rezolvarea tuturor problemelor. Romanii de acasa trebuie sa inteleaga ca au si obligatii, nu numai drepturi! Concluzia oricarui occidental atent este ca, daca Romania nu v-a face un efort substantial de adaptare la standardele europene, va ramane la coada carutei. Exemplul cel mai "nevinovat", adica fara conotatii politice, pe care il am la indemana, este catastrofa ecologica de aici. Taierea padurilor in mod barbar, doar de dragul profitului, retezarea frumosilor copaci de pe marginea soselelor, care au transformat Romania intr-o chelie de asfalt. Iata de ce singura salvare a acestei tari au ramas tinerii. Asa cum Moise i-a purtat pe evrei prin desert, timp de 40 de ani, pana a murit cel din urma care cunoscuse sclavia la faraoni, tot asa, pana nu va muri mentalitatea pagubos comunista, puternic inradacinata inca in mintea romanilor, nu vom ajunge la "Pamantul Fagaduintei Capitaliste". Romania este eterna, noi nu...Marius Petrescu
Fotografii de Emanuel Tanjala