Raman case pustiite si coasele ruginite
Peste satul meu din Muntii Apuseni cad frunze ruginii de toamna. Cate un vant rece le aduce de la padure, risipindu-le peste tot. Sunt case, curti, unde frunzele se aseaza in voie si raman acolo nemiscate, pentru ca nu mai are cine le matura. Multe gospodarii sunt pustii, deoarece batranii au plecat pe un drum fara intoarcere, iar tinerii au luat drumul pribegiei spre alte locuri mai darnice.
Asa au fost si vecinii mei, oameni gospodari, cu mare dragoste de pamant, de animale. De-a lungul anilor, i-am vazut muncind din greu, pentru a-si creste fetele, a le da la scoli, pana au ajuns sa-si gaseasca locuri de munca la oras. Dar timpul a trecut, vecinii mei purtau tot mai greu urma timpului trecut: puterile erau mai slabe, iar tamplele mai ninse.
Dar, Doamne, ce mult munceau! Toate animalele din batatura lor erau mangaiate, alintate: vacile,gainile, cainele si pisica.
Dar au venit zile grele pentru vecinii mei: s-au imbolnavit. Prin luna aprilie, a plecat pe drumul fara intoarcere vecina, iar in urma ei s-a asezat peste batatura o jale grea. Au plecat din batatura vacile, gainile. Vecinul nostru a ramas singur. Ce lacrimi grele am vazut in ochii lui, cand m-a chemat sa-mi arate grajdul gol, in care mai pastrase doar clopotele vitelor. Ele nu aveau insa sa mai sune vreodata. Spunea ca vai de casa unde nu se aude cocos cantand si caine latrand.
Din cand in cand, vecinul era dus la spital de fetele lui, iar cainele a fost dat unui om de la marginea satului. Intr-o seara de vineri, vecinul s-a-ntors acasa, dar in batatura lui n-a mai gasit decat pisica.
Doamne, ce plans dureros l-a apucat. Si-a privit grajdul, coasa ruginita si-a plecat hohotind spre pat.
Peste cateva ore, a aflat tot satul, prin sunetul clopotului de la biserica, ca vecinul meu si-a incheiat socotelile cu lumea aceasta.
In ziua inmormantarii, de dimineata, am vazut dand tarcoale curtii, cainele. Cum a stiut el sa vina la acest eveniment? A intrat incetisor in fostul lui cotet, si-a asezat botul pe labe si a asistat tacut la tot ce a urmat. Dupa inmormantare, cauta mereu in toate partile, privind nedumerit.
Si toti au plecat, in afara de biata pisica, stapana trista a ograzii pustii. Ea merge si-acuma la cimitir, se roteste, cauta, cauta ceva, o voce care nu-i mai raspunde. Si asa face mereu, de o luna de zile.
Intamplarea aceasta a parasirii bataturii vecinului meu se repeta de multe ori in satul acesta, unde raman case parasite si coasele ruginite.
Si cad frunze, si cad mereu, pana intr-o zi, cand fulgii mari vor acoperi toate vaile si culmile Muntilor Apuseni.
Doamne, daca puritatea albului zapezii ar aduce cu el si ceva bun pentru aceste minunate locuri aflate pe Ariesul Mic, pentru a face viata motilor mai usoara, pentru ca aceste locuri de vis sa nu ramana pustii!
Cu stima,Inv. Minerva Toader
loc. Tarsa, com. Avram Iancu, jud. Alba
Bata
Vantul aducea de dupa Dealul Badulesii, toamna in sat. Adunata pe langa casa, Bata incepea sa-mi spuna povesti. Eram pe atunci o fetita nedata la scoala si pe ea mi-o amintesc asa cum a fost mereu. Pe cap purta baris negru, innodat in crestetul capului, cu mandria unei regine ce-si poarta coroana cu diamante. Camasa alba, cu maneci largi si poale lungi. Din betelia valnicului isi sumetea camasa si-i facea san. Acolo, in sanul camesei, purta Bata batista cu amintiri. Am aflat povestea ei adevarata intr-o zi de primavara, cand framanta bradosii pentru ziua celor 44 de mucenici. De cu seara, cernea faina in capistere si o punea in casa, pe soba, sa fie uscata si calda a doua zi, cand se apuca de framantat. Ca sa o ajut, tineam de capatul capisterii, ca sa framante coca bine, sa fie bradosii pufosi si buni. Cat framanta, Bata se jelea. Se jelea si framanta. Un singur nume intelegeam: Stanica, copilul ei. Imi era mila de ea si, ca sa nu mai planga, o rugam sa-mi spuna o poveste adevarata. Si povestea, si eu ascultam. A ramas vaduva cu patru copii mici, la 28 de ani. Si era tare saraca, si nu avea de nici unele. Muncea cu ziua pe la cei avuti din sat, iar seara se intorcea cu un ciurel de faina sau malai, strans legat in sort. Cativa codri de paine ii tinea stransi, la piept, ca pe niste decoratii de eroi. Asa si-a hranit si a crescut copiii. Ranile palmelor si le vindeca mangaind crestetul micutilor ei. A trecut timpul, copiii au crescut mari. Au venit vremuri grele, dar mai rau, a venit razboiul. Cei doi baieti au plecat de langa ea. Dupa sapte ani, unul din ei s-a intors. Dar viata avea sa-i raneasca inima pentru totdeauna. Departe de ea si de tara, intr-un amurg vinetiu de iarna, cel de-al doilea fecior, sergentul Roman Stan platea cu viata lui, aparandu-si subordonatii. L-au gasit sub geana padurii, cu privirea in cer, acoperit de mantaua zapezii, proaspat ninse. Luase cu el cuvinte nerostite, speranta si ziua de maine. In locul baiatului, Bata a primit un petec de hartie, pe care nu a stiut niciodata sa il citeasca, si o mana de pamant de la mormantul lui. Acestea erau amintirile Batei, ce le tinea legate cu sfintenie in batista. Ziua le tinea in san, iar seara le punea sub capataiul de la cap. A plecat cu ele dincolo de timp.
Cand framanta bradosii, Bata isi dorea cu ardoare un fir de miere, sa-i unga, si nuca pisata, sa-i tavaleasca prin ea, dar era saraca si ii ungea cu apa indulcita cu zahar. Dupa ce framanta, eu, cu picioarele in opincile tatalui meu, dam fuga pe vale, la Calmatui, sa aduc trestie, sa orneze Bata cu ea bradosii. In trestia de pe mal imi piteam copilaria...
Luna si stelele cerului si-au scuturat cu vremea argintul in parul meu. A venit randul meu sa framant bradosi. Framant si jelesc. Framant si imi amintesc. In jalea mea, strig numele dragi mie: Pauna, Tudora, Traian. Ce pacat ca n-a trait Bata sa vada cata miere am adus si cata nuca am pisat! Cu picioarele in ghete frumoase, de piele, am mers pe malul Calmatuiului, sa iau trestie pentru ornat bradosii. Dar acolo am aflat ca trestia si copilaria mea, satule de atata asteptare, plecasera in lume, dupa mine, sa ma caute. Malul Calmatuiului ramasese pustiu...Iosif Gica
str. Soveja nr. 68, bl. O1, sc. B, et. 7, ap. 68, Constanta
Privirea mamei
Prin multe incercari a trecut mama mea cea curajoasa, desi n-a trait decat 53 de ani. Ca sa enumar doar cateva dintre ele, e de-ajuns sa amintesc refugiul din Basarabia (1940), unde tatal meu fusese functionar la Cfr - si risipirea gospodariei adunata in cei 20 de ani cat traiseram acolo - apoi, razboiul cu urmarile lui dureroase: cumplita foamete a anilor 1946-1948, cand mama a suportat cu stoicism pierderea unei fiice in floarea varstei (ca urmare a indelungatei infometari). Cumpliti au fost anii aceia de seceta, cand, peste toate, trebuia sa platim si datoriile de razboi catre Rusia! Cativa ani, nimeni dintre noi n-a fost niciodata satul - insa mama a suferit cel mai mult!
Una, insa, dintre aceste incercari - pricinuita de mine - m-a determinat sa-i aduc, cu smerenia cuvenita, un cald si respectuos elogiu acum, cand de la moartea sa se implinesc 50 de ani.
Eram arestata (politic) de cateva luni, timp in care ai mei n-au putut afla nimic de soarta mea. Intr-o zi, luandu-si inima-n dinti, mama s-a prezentat la autoritatile de atunci si a spus ca nu pleaca pana nu ma vede macar o clipa - sa stie ca traiesc! Prin insistenta - sau, poate, prin disperare - a reusit sa-l convinga pe anchetator sa ma aduca in fata ei; dar cu conditia sa nu scoata nici o vorba. La fel am fost si eu atentionata: ca n-am voie sa scot nici o soapta!
Am intrat in biroul anchetatorului cu spaima ca nu cumva mama sa fi fost la randul ei arestata, dar in clipa in care ni s-au "imbratisat" privirile, un calm desavarsit a pus stapanire pe sufletele noastre care au vibrat impreuna, ca intr-o veritabila "clipa astrala". Conform dispozitiei, nu ne-am spus nici un cuvant, dar unda aceea in care sufletele ni s-au intalnit a fost atat de plina, incat a spus mai mult decat o suta de cuvinte. La cateva minute, a scos doua-trei bucati de anafura si a cerut voie sa mi le lase pe masa. Atat i-a trebuit anchetatorului - de parca anafura ar fi fost o bomba infernala! Enervat peste masura (probabil si tacerea noastra il iritase), s-a dezlantuit ca o fiara si i-a spus urland: "Da! Cred ca dumneata ai invatat-o cu credinta: rugaciuni, anafura, post! Dar sa stii ca toate astea n-or sa-i foloseasca la nimic: noi tot o impuscam... o impuscam... o impuscam!". Racnea de se cutremura cladirea! O clipa m-am temut de reactia mamei - si iarasi privirile ni s-au incrucisat, privirile acelea de neuitat! Dar curajoasa mea mama a raspuns: "Faceti cum credeti! Dar daca o s-o impuscati, am sa-mi spun ca era un baiat si mi-a murit pe front si ca e si el, acum, un erou al neamului!". Calmul mamei a dezlantuit si mai tare fiara din sufletul anchetatorului. Injurand si bruscand-o a impins-o pe trepte, iar pe mine m-a expediat din nou in beciul cu sobolani.
Insa in invalmaseala, in lupta cu noi, privirile noastre s-au mai intalnit o data, transmitandu-ne, ca un fluid reciproc, caldura, curaj, darzenie - poate, chiar, cutezanta! E greu, poate imposibil, sa descrii in cuvinte cat de multe poate exprima o privire de mama! In amintirea acelor magice clipe, scutur o roua de lacrimi pe icoana chipului mamei mele!Liana Nedelcu Stan
Hipodrom, bl. H3, ap. 27, Braila
Corespondenta din CanadaHalloween -
o sarbatoare pentru bucuria copiilor
In zilele noastre, obiceiul Halloween-ului a devenit o zi de bucurie, in primul rand pentru copii, dar si pentru maturi, care le prilejuiesc acestora inca o sarbatoare pe an, in afara de Pasti si Craciun.
Istoricul acestei sarbatori se pierde in negura timpului. Celtii organizau un festival, in preajma Anului Nou, care se tinea la 1 noiembrie, numit Samhain. Samhainul este considerat astazi predecesorul contemporan al Halloween-ului.
Initial, aceasta sarbatoare era un fel de cult al mortilor, asociat cu credinta ca, in seara zilei de 31 octombrie, spiritele bune sau rele haladuiesc pe toate coclaurile. Din aceasta pricina, oamenii trebuie sa fie pregatiti sa le intampine: in primul rand, sa-si puna la adapost animalele, care trebuiau sa fie aduse din camp, de asemenea recolta, si sa iasa in calea spiritelor.
In Japonia, se organizeaza un adevarat festival dedicat spiritelor ancestrale, preparandu-se mancaruri speciale. In unele locuri, oamenii pun in calea spiritelor vase incarcate cu fructe diverse. In tarile in care Biserica Catolica exercita o mare influenta, Halloween-ul este asociat cu "All Saints" ori cu All Souls" Day" (Ziua tuturor sfintilor). In Mexic, in tarile Americii Latine, ziua de 31 octombrie este: "Day of Dead-El Dias de los Muertos" (Ziua Mortilor). Exista si la noi o asemenea zi, a pomenirilor si a pomenilor pentru morti.
Aceasta zi, desi nu are caracterul unei sarbatori oficiale, se serbeaza pe intreg continentul Americii de Nord si Sud, in China, Japonia, Canada si in tarile cu influenta catolica. Avand si reminiscentesatanice, in unele tari se fac focuri uriase si taranii inconjoara satul cu faclii in mana, pentru a alunga spiritele rele.
Ce a mai ramas din traditie? In fiecare casa, la ferestre, strajuieste un bostan galben, cu o lumanare aprinsa in interior, care simbolizeaza spiritul unui copil ingropat in pamant, avand fata vesela si luminata, in acest fel aratand ca-si bate joc de toti spiridusii. Dar sarbatoarea care marca schimbarea anului la 31 octombrie a ramas in traditia populara si poarta numele de Halloween, prilej pentru copii de a strabate strazile oraselor, pe la casele oamenilor, spunand tare, ca gazda sa auda, oriunde s-ar afla: "Trick Or Treat!" (un fel de "Ne dati ori nu ne dati!").
Daca gazda nu ofera nimic "colindatorilor", se poate astepta la o festa. In trecut, acestea erau acte de nesabuinta, acum sunt simple glume nevinovate. Casa neluminata nu trebuie vizitata.
In cea mai mare parte insa, gospodarii, imbracati si ei in haine vesele sau grotesti, mascati, ies, in calea celor care au venit in pragul casei lor, cu dulciuri, jucarii si fructe exotice si se arata doritori sa intretina discutii vii cu cei care le-au onorat casa.
Seara zilei de 31 octombrie este deosebita si mult asteptata de copii. Ei vin acasa impovarati de sacose, chiar de saci cu dulciuri, saptamani intregi indeletnicindu-se cu dezambalatul bomboanelor sau al ciocolatelor. Obiceiul cu taierea pe fata unui bostan a unui chip omenesc, introducerea in interior a unei lumanari aprinse se mai practica de catre copii in unele sate de la noi. Sarbatoarea si-a pierdut insa semnificatiile frecvente in folclorul altor popoare.Constantin Clisu - 9115-81 Ave, T6 C Ow 9 Edmonton, Alberta, Canada
"Eu imi imaginez viata ca un munte"
Anii - Padure
La baza unui munte se afla aproape intotdeauna o apa si un drum. Incepi sa urci si vezi padurea falnica de foioase, cu frunze cazatoare, mai putin rezistente la vanturile de la mijlocul muntelui. Dar ce le pasa? La primavara, vor inverzi din nou.
Apoi, incep padurile mari de brazi, cu cetina lor vesnic verde, rezistente si intelepte, aidoma celor trecuti de prima lor tinerete, si care rad, parca, de suratele lor, foioase si zvapaiate, "vulnerabile" la venirea iernii.
Rasinoasele - mai intelepte, mai imperturbabile - nu-si mai daruiesc coroana foliara pamantului toamnei, ci se conserva pentru ele, se autoconserva si, aidoma vietii noastre de dupa maturitate, au energie din ce in ce mai putina de risipit.
Foioasele, "tinerelele", isi permit sa-si arunce an de an frunzisul in vant: asta, pentru ca sunt sigure ca vine ea primavara si verdele crud. (Nu stiu daca ati vazut vreodata pamantul din cele doua feluri de paduri. Uitati-va mai atent si nu cred ca veti uita prea curand bogatia semintelor germinate din padurile de foioase si nici saracia pamantului "acru", din umbra padurilor de brad.)
In varful muntelui, sunt pajistile alpine, date parca de Dumnezeu pentru a te odihni dupa suisul greu al Anilor-Padure. Aceasta e odihna de dinaintea Marii Calatorii in Imparatia Cerurilor.Carmen-Mirela Paval (ing. silvic)
C.P. 1, O. P. 166, Buzau