Un cui in cap
Incet, dar sigur, viata din puscariile Romaniei isi croieste fagasul dupa tiparele lumii libere. Puscariasii isi gasesc de lucru, confectioneaza custi si colivii, organizeaza trupe de teatru, scriu la gazeta inchisorii, picteaza, frecventeaza bibliotecile. Foarte la moda in inchisori este indeletnicirea de tamplar. A fi tamplar nu inseamna sa fabrici taburete sau dulapuri. Moda, nu chiar noua, consta in a-ti bate cuie in cap. Puscariasii isi infig, de regula, cuie in frunte, uneori la fel de dese ca si cerceii din urechile sau nasurile amatorilor de rap sau de motociclete. Operatia nu e din cale afara de grea, nici prea dureroasa. In multe puscarii exista specialisti care, fara cunostinte medicale, sunt capabili sa bata un cui in cutia craniana fara sa-i afecteze continutul. Efectul este garantat. La internarea care rupe monotonia vietii in puscarie, se adauga si o oarecare celebritate locala.
Un oarecare Costel, inchis in penitenciarul pentru minori si tineri din Craiova, si-a infipt un cui in frunte. A fost nevoie de cativa medici pentru a extrage fierul de cinci centimetri. Costel zice ca a recurs la acest gest pentru a-si alina durerea pentru pierderea unuia dintre frati. Comandantii inchisorii afirma insa ca din prima zi de inchisoare Costel s-a automutilat de nenumarate ori, pentru a-si cladi faima de tip dur, care nu se teme de nimic. Ca intotdeauna, adevarul e la mijloc. Costel voia o viata mai buna care, pentru el, se reducea la mutarea intr-o alta celula. A obtinut doar cateva zile de carcera.
Pentru a le scoate din cap gandurile de automutilare si pentru a-i face mai buni pe locatari, conducerea unui penitenciar bucurestean ofera spectacole de teatru. Detinutii si politistii interpreteaza piese cu masti. Personajele cele mai populare sunt agresorul, victima, politistul, ingerul. Cel care interpreteaza rolul agresorului este tentat sa-si foloseasca forta. Atunci piesa se intrerupe si agresorul trebuie sa faca destainuiri complete in legatura cu intentiile pe care le-a avut. Initiativa apartine unor organizatii americane care vor astfel sa-i vindece pe detinuti de pasiunile care i-au impins in inchisoare.
Poate suntem nedrepti si nu avem rabdare, insa deocamdata nu s-a observat vreo ameliorare a starii de spirit din inchisori. Nici o piesa, chiar daca are drept personaje un politist si un inger, nu-l convinge pe puscarias sa nu-si mai bata cuie in frunte. Sau poate ca tocmai situatia de a pune fata in fata victima cu agresorul si politistul cu ingerul ii face pe puscariasi sa participe la joaca din penitenciar fara ca in viata de zi cu zi sa aplice concluziile pline de cumsecadenie ale politistilor si ingerilor mascati. Si aici viata bate arta!
Pe de alta parte, cum stim cu totii prea bine, si viata unor oameni liberi e la fel de lipsita de speranta ca a detinutilor. Ocaziile pe care ni le ofera starea de spirit sau conditiile de viata din orase ne dau suficiente motive sa ne infigem zilnic cate un cui in frunte. Cand vezi, de pilda, ca numarul de divorturi il depaseste pe cel al casatoriilor, iar numarul avorturilor din ultimii zece ani depaseste populatia unui oras mare sau a unui stat mic, cand vezi ca sute de personaje ale vietii publice, acuzate si dovedite ca au infaptuit infractiuni de care se sperie gandul, umbla in libertate, fara ca cineva sa indrazneasca sa-i atinga cu vreo floare, incepi sa te intrebi, pana la urma, unde se termina inchisoarea si unde incepe libertatea. Asa stand lucrurile, n-ar trebui sa ne miram prea tare daca intr-o buna zi vom intalni pe strada oameni inarmati cu ciocane si cu cuie, gata sa si le infiga in cap. La cate capete de lemn sunt in tara asta, operatiunea n-ar fi prea dureroasa si nici paguba prea mare. In schimb, industria de cuie ar cunoaste un avant de toata frumusetea.N.C. Munteanu