"Formula As"
in judetul Vrancea
Acolo unde s-a nascut Miorita
Le multumim tuturor gazdelor noastre vrancene, care ne-au ajutat sa ne intoarcem acasa, cu mai multa lumina in suflet, decat cea daruita de toamna si de soarele de pe cer
"Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai"; cam asa ar trebui sa inceapa un reportaj despre Vrancea, tara de obarsie a Mioritei. Alecu Russo, descoperitorul baladei, a mers pe urmele ei la Soveja; eu am mers numai pana in comuna Colacu, locul de nastere al bunicilor mei dupa tata, dar tot un "rai": acela in care am copilarit.
Drumul serpuieste pe marginea Putnei, pe malul apei care curge amestecata cu soarele. Las in urma Priporul Mandrei, locul unde incep legendele Vrancei. Las in urma Lunca Colacului. Aici, cu multi ani in urma, raul ocolea pamanturile fertile, formand un cerc. Se spune ca foarte demult, un mare boier vrancean, care avea o fata frumoasa, a promis sa o dea de nevasta celui ce va schimba cursul apei. Multi s-au prins la-ncercare, dar numai un baiat frumos si puternic, din neamul Cherciu, a reusit. Acolo, in Balta Colacului, se afla un han la rascruce de drumuri, Hanul lui Tudorache Neagu, unde oamenii aflati in drumetie pe vale se opreau sa-si adape caii in apa limpede a Putnei. Aproape, pe Caraboi, se afla o pasune, unde ciobanii isi inaltau stanele si unde gaseai totdeauna o mamaliguta fierbinte, cu branza de burduf si lapte fiert la ceaun. Vremea baladelor a trecut, dar frumusetea plina de argint si de pastravi a apei Putnei este la locul ei. De altfel, satul vechi, romanesc, se incapataneaza sa supravietuiasca in Vrancea, atata vreme cat rostul lui ramane deplin. Si ramane! In partea de ses a tinutului, podgoriile sunt mai bogate ca niciodata, in zona de deal se intind nesfarsite livezi de meri si de pruni, iar mai sus, catre munte, padurile il fac sa lacrimeze de frumusete chiar si pe Dumnezeu. Poieni intinse, gata cosite, unde oile coboara din munte, dau peisajului o melancolie ancestrala, sprijinita pe casele vechi, cu tarnat si stalpii sculptati in lemn. O lume conservata parca anume sa fie exemplu pentru generatiile ce vin.Legende
Sus, in munte, aproape de Lepsa, incepe tara legendelor. Cascada Putnei are o poveste pe care am ascultat-o de-atatea ori, asezat in poala bunicii, la gura sobei, incat o stiu pe de rost. Se spune ca acolo, langa caderea de apa care umple vazduhul de fosnet si irizari, o data pe an, dupa miezul noptii, apare o lumina cu forma de femeie imbracata in alb, care ii daruieste, celui ce izbuteste s-o vada, o punga cu nestemate. Nimeni nu stie care e noaptea cu pricina si multi si-au incercat norocul degeaba, asezandu-se la panda in padure, printre lipanii uriasi. Soarta i-a suras insa unui amarat de cioban, care isi pierduse oile in apropierea cascadei. Cautandu-le disperat peste tot, l-a prins noaptea pe malul de vest al apei, unde s-a siculcat, obosit, cu sumanul sub cap. Iata insa ca in somn a avut un vis minunat, in care a aparut o naluca alba, stralucitoare, care i-a promis ca dimineata isi va gasi oile. Speriat de o asemenea viziune, s-a trezit si a vazut ca acel nor alburiu de lumina se afla langa el. In cateva clipe, el s-a transformat intr-o fata frumoasa, care i-a spus ca, daca o strange in brate, isi va gasi toata turma, in zori de zi. Ciobanul s-a iubit cu naluca transformata-n femeie si, intr-adevar, cand soarele s-a ridicat peste apa, ea disparuse, dar oitele cele crete si dalbe pasteau linistite, in preajma lui. Ba si mai mult, in iarba incarcata de roua se afla o punga plina cu nestemate, care straluceau orbitor. (Nu o data, in anii copilariei, m-am dus impreuna cu fratii mei acolo, langa cascada Putnei, eu cu speranta ca voi gasi diamante, ei cu gandul la nalucile care se transforma in fete bune de sarutat.)
Urme de legende, raspandite in toata Vrancea, precum funigeii de toamna, spun si ca Stefan cel Mare s-a ascuns, nu o data, in Muntii Vrancei, uneori ca sa scape de dusmanii care il urmareau, dar mult mai des ca sa ajunga la casa unei fete frumoase, poate tot o naluca, cu trup fierbinte si-adevarat. (Se mai spune ca domnitorul Moldovei a iubit-o in taina si pe Vrancioaia, care mai tarziu i-a daruit cei sapte feciori, ca sa-i fie de ajutor.) Sigur este ca Voievodul a fost generos cu vrancenii care au primit dreptul de stapanire asupra tuturor muntilor de la granita cu Ardealul. (Si o data cu muntii, si un sentiment grozav de putere si libertate, pe care nu l-au pierdut pana azi.)Anii negri
La venirea comunismului in Romania, vrancenii au fost primii care s-au razvratit. Intuind ce avea sa urmeze, au pus mana pe propagandistii cu stele rosii pe frunte si i-au inchis in beciurile de vin. Razvratirea lor a fost insa usor spulberata si numai campurile din Barsesti si Naruja ar putea povesti despre suferintele ce au urmat. Pentru a-i depista pe capii revoltei, cativa securisti s-au infiltrat printre sateni. Nu le-a fost greu sa ii momeasca pe credulii mocani si sa le spuna ca intr-o noapte va veni unavion sa-i duca in America. Cativa din capii miscarii au intuit ca la mijloc era o capcana si au fugit in munti. Restul au fost luati ca din oala si bagati in puscariile comuniste ale anilor de dureroasa amintire. Numai bunicul meu, Alecsandru, unchiul Ionel, unchiul Toader si tanti Clementa, fratii tatalui meu, stiu prin ce-au trecut in noptile bestiale de anchete, pentru a spune unde se afla fratele lor, Alecsandru Bercuci, unul din capii revoltei. Puscariile comuniste s-au umplut cu tarani din satele Barsesti, Tichirisi, Colacu, Poduri, Tulnici, Soveja si Negrilesti. Si putini au fost aceia care au apucat sa mai vada vreodata frumoasa apa a Putnei, curgand la vale, impreuna cu soarele.
Multe povesti ingroapa in sufletele lor batranii vranceni. Bine ar fi ca cineva sa le-adune, inainte ca istoria sa intre cu ei in mormant. Asa, ca un nor care trece pe cer, imi amintesc, de exemplu, ca in timpul primului razboi mondial, in casa bunicului meu au fost bagati caii comandantilor nemti. Intr-o blestemata de noapte, familia tatalui meu a fost data afara din casa, obligata sa plece in pribegie. Tata, impreuna cu cei opt frati, cu bunicii mei si cu o batrana care traia impreuna cu ei au ajuns pana in luncile Ialomitei. Afara era frig si erau obligati sa se incalzeasca arzand coceni de porumb de pe camp. De multe ori, luau cruci din cimitirul satului, ca sa le puna pe foc. La venirea rusilor, in al doilea razboi mondial, povestea s-a repetat. Casa lui Alexandru Tanjala a fost din nou transformata in grajd pentru cai, cu diferenta ca mujicii dormeau alaturi de animale, in camerele unde se nascusera si crescusera cei noua copii ai vajnicului batran.Epilog
Dupa 50 de ani de la aceste nefericite intamplari, vrancenii au uitat de suferintele indurate sau poate nu vor sa si le mai aminteasca, considerand ca trecutul trebuie odata si-odata asimilat. Dar, vrand-nevrand, dupa 50 de ani de dominatie comunista, generatiile mai tinere de vranceni au uitat de simtul valorii si al demnitatii, abdicand cateodata de la principiile lor de oameni liberi si avuti. Sunt convins insa ca darzenia lor legendara ii va ajuta sa gaseasca calea cea dreapta, sa pretuiasca munca, cinstea si omenia, asa cum au facut mosii, stramosii si toti acei intemeietori ai tinutului Vrancei, care si-au lasat oasele si viata la temelia si independenta acestei tari.Emanuel Tanjala
Calendar pastoral
Fiecare revenire a toamnei gaseste Tara Vrancei la locul si-n rostul ei... Din primele zile spoite cu aur ale lui Brumarel, pe Valea Susitei si pe Valea Putnei, strugurii se intorc din podgorii in carute ce dau peste margini de-atata rod. Pe acelasi drum au trecut inainte carele incarcate cu mere rosii si cu porumb. E vremea nucilor batute cu-aracul, vremea gradinilor incarcate de verze albastre si de dovleci, vremea oilor scoborate din munti. Nimeni nu stie cat de lunga va fi iarna ce se apropie! Soarele rasare si apune din ce in ce mai pripit, iar brumele reci scurteaza bucuria vietii si schimba de la o clipa la alta culorile aprinse ale padurilor. Noroc cu capitele de ciorchini, care asteapta prin toate gospodariile ivite in cale, osanda teascului. Vinul inseamna viata. Pana sus, la Vidra si la Soveja, mustul a inceput deja sa fiarba-n butoaie. Dupa ce isi dau sufletul in jgheabul de lemn, pe unde se scurge licoarea imbatatoare, boabele stoarse sunt despicate, ca acum o mie de ani, cu toporul, in snopuri zemoase, pregatite pentru alambicul de tescovina. In unele curti, taranii calca strugurii in budane, cu picioarele goale si itarii suflecati pana la genunchi. Miscarea lor seamana cu o hora ce ucide ciorchinii, dar din moartea rodului se va naste noua viata aurie, a vinului.
Pe Valea Narujei, in cerdacurile luminate de soare, taranci batrane, imbracate in negru, torc lana groasa si alba, pe care apoi o baga-n razboaie ca sa o transforme in cergi. Asezate in piua, apoi intinse la soare, fulgera vazduhul cu vrastele lor rosii, galbene si portocalii. Mori vechi din lemn, aproape darapanate, fac ca apa sa cante si sa doineasca, precum in satele de dincolo de crestele muntelui, in Ardeal.
Cand luna lui Brumarel se va apropia de sfarsit, taranii din inima Vrancei se vor pregati sa incheie calendarul de toamna. Pana la Lasatul Secului, inainte de postul Craciunului, se vor sfarsi si cele din urma nunti.
Fiecare revenire a toamnei gaseste Tara Vrancei la locul si-n rostul ei. Aceleasi datini si munci se-nvart agale, pe osia zilei, ca apa pe roata morii. Aceleasi deznadejdi si nadejdi sunt troienite de stolurile de frunze care se scutura pe pamant. Viata merge inainte, numai batranii se-mputineaza, ducand cu ei, pe lumea cealalta, povesti pe care nimeni n-are timp sa le-asculte, intamplari care se vor ingropa pentru totdeauna in pamant. Vechea lume romaneasca din aceste meleaguri dispare, lasand in sufletul celor care au avut norocul sa o cunoasca, emotii si amintiri de nesters. Un tipar luminos, in forma de cruce, pe care Dumnezeu se pregateste sa-l primeasca la cer.Marius Petrescu
La Lepsa, Dumnezeu vegheaza pe o culme de deal
In loc de chilii, Manastirea Lepsa are trei case taranesti. In simplitatea lor, sunt de o frumusete fara egal: pridvor de lemn si acoperis cu sita, ca doua maini impreunate la rugaciune. Din vechea manastire, ridicata acum doua secole de catre ucenicii marelui Paisie de la Neamt, nu a mai ramas decat clopotnita cladita in piatra de rau si icoana facatoare de minuni a Sfantului Nicolae, cea neatinsa de valvataia focului care a mistuit candva biserica si acareturile din jur. Chiar si asa, in modestia ei taraneasca, manastirea domina vizual intregul loc. Stransa in menghina vegetala a padurii si valea pravalita domol a Tisitei, pare un post de paza pe linia ce desparte nevazut vechile case ciobanesti de puzderia noilor vile-hoteluri si refugii elegante de vacanta, aparute brusc, ca ciupercile dupa ploaie.
La marile sarbatori crestine, de Craciun sau de Pasti, manastirea devine parca centrul lumii. De-a dreapta si de-a stanga drumului, masinile venite de la Galati sau Constanta se insiruie pe mai multi kilometri, in timp ce dealul din vecinatate pare incendiat de lumina palpiitoare a lumanarilor. E mare lucru sa incepi un nou oras cu biserica. Sa incepi cu Dumnezeu, cu rugaciunea neintrerupta. Poate ca de aicivine si sporul locului. De zece ani, in Lepsa se construieste frenetic. Pe ulita principala a satului a inceput sa miroasa ademenitor a bani si belsug. In scurt timp, Lepsa va deveni Branul prosper si turistic al Vrancei. Localnicii inca nu s-au dezmeticit. Fascinati cumva, privesc cum sub ochii lor se ridica un intreg cartier de vacanta - cu strazi, restaurante, pensiuni si cluburi de biliard. Banii atrag alti bani. Fara sa inteleaga prea multe, taranii se bucura. Le place. Le convine. Deja pretul pamantului se calculeaza in dolari si creste mai ceva decat al titeiului. Incet, dar sigur, lepsenii renunta la ciobanie. Cu banii obtinuti din vanzarea pamantului isi ridica si ei case mai inalte, isi ajuta rudele stramtorate si, din cand in cand, se abat pe la manastire sa-si dea obolul. Fara Dumnezeu, nimic nu se leaga.
De pe culmea dealului, manastirea vegheaza. Simplitatea ei taraneasca e ca un avertisment tacut. Adeseori castigi pierzand: obiceiuri, datini, radacini. Din toate, cel mai greu pret este uitarea. Lepsenii stiu asta si, trecand prin dreptul turlei tesite a bisericii, isi descopera sfios capul, luand aminte. E mare lucru sa stii cine esti si sa-L ai pe Dumnezeu aproape, sa ai cui te plange; sa ai loc de sfat si de refugiu. Nu intamplator, in topografia ei prelunga, Lepsa incepe si se sfarseste o data cu manastirea. Chiar daca a devenit o statiune turistica, un cartier luxos, asezat intre privelisti de basm, clopotul manastirii continua sa masoare timpul la Lepsa, marcand inserarea si rasaritul soarelui, duminicile si sarbatorile de peste an. E semn de normalitate. E semn ca Dumnezeu vegheaza peste vranceni.Sorin Preda
La obarsia toamnei
N-am avut pana acum privilegiul de a vedea cum explodeaza natura intr-un nou anotimp. Acum cateva zile s-a intamplat insa o minune: am vazut cum se naste toamna in Vrancea. Fara nici un regret, fara remuscari, cu o forta si o bucurie ce anuntau parca o victorie. Natura nu s-a abatut nici acum de la odihnitoarea menire, aceea de a muri pentru a renaste, cu o putere inzecita. Spectacolul a fost superb. De la o clipa la alta, copacii isi schimbau culoarea, cerul devenea tot mai sticlos, iar zgomotul apei intre malurile inalte - tot mai clar. N-am avut nici o clipa sentimentul melancoliei obisnuite, autumnale, pentru ca ceea ce s-a petrecut de data aceasta in fata ochilor mei era atat de surprinzator si de fascinant, incat n-am putut decat sa privesc smerita regalul naturii.
Ar trebui sa va spun despre diminetile Vrancei, cand ceata se ridica domol, ca un abur, peste albia Putnei, sau despre orele amiezii, cu tihna din tarnaturile inalte, deschise peste curtile bogate in gramezi de mere si nuci. As putea sa vorbesc despre serile din ograzile Vrancei, despre paharul de must baut in livada, alaturi de teasc, de lumina blanda a soarelui ce apune, dar ramane sa palpaie in boabele de struguri aurii.
Trebuie insa, in primul rand, sa va spun despre vranceni, oameni pe langa care nu poti sa treci oricum, fara sa-i bagi in seama. Mandri, repeziti uneori, vrancenii isi privesc oaspetii drept in ochi, cu o oarecare circumspectie, in care se ghiceste si curiozitatea, dar si rezerva celui care, stapan la el acasa, se apara, stiind ca strainii nu aduc totdeauna pacea. De fapt, cred ca vrancenii tin sa-si apere tihna, linistea curtilor inflorite si viata domoala, care nu e altceva decat un soi de independenta orgolioasa a invingatorului, ori, poate, umbra stramosului musatin ce i-a innobilat, dandu-le muntii spre proprietate si paza.
M-am tot intrebat cum se masoara vremea in Vrancea, pentru ca acolo nimeni nu se grabeste. Am inteles intr-un tarziu ca Vrancea e o alta lume, in care azi, acum, inseamna vremea mustului si a nucilor, maine va fi vremea gutuilor si a vinului tanar, iar poimaine - aceea a tuicii galbui si a prunelor uscate. Asta se intampla peste tot, la Vidra, la Poduri, la Colacu, Tichiris, Negrilesti, Soveja, pe malul abrupt al Putnei sau pe cel domol al Susitei. Cine deschide portile Vrancei ramane pe veci fermecat, caci orele se masoara aici in cosurile mari cu porumb, in galetile pline de struguri, in dovlecii dolofani si aurii pusi sa pazeasca prispele inalte.
Inainte de a pleca din Vrancea, am vazut o batrana care torcea. Lipita de stalpul cerdacului parea ea insasi o coloana ce sprijinea lumina inserarii de toamna. Era intr-adevar o seara fermecata. Fusul se invartea adormitor. Peste drum, apa dintr-o valtoare se rotea ca si fusul, purtand in curentii ei reci paturi mari de lana colorata; mustul facea ochiuri mari in paharele de sticla groasa de pe masa; stelele se urmareau una pe alta pe cer, dupa aceleasi carari neschimbate.
Cu siguranta ca locul de nastere a toamnei e Vrancea.Otilia Teposu
Fotografii de Emanuel Tanjala