Harry Tavitian
"Inaintea tuturor lucrurilor sta credinta"
Apare pe scena intr-o roba neagra, cu o tichiuta pe cap, in picioare cu sosete de lana cu motive populare, cantand din fluier ca intr-un ritual de initiere. Apoi se asaza la pian si este clar ca din acest moment veti asista la un concert de zile mari, la o experienta muzicala greu de uitat. Este un maestru al jazz-ului, pianist, compozitor, sef de orchestra si mai ales un stralucit inovator. Muzica sa, in care se contopesc teme ale folclorului romanesc, armenesc, balcanic in general, a facut furori anul trecut la Festivalul Smithsonian, iar in acest an a reprezentat jazz-ul romanesc la Lisabona, Ankara, Leipzig, Munchen, Erevan, Budapesta, Hanovra. Discurile sale au aparut in Anglia, Germania, Grecia, ultima sa inventie, supergrupul Orient Express, fiind si ea recompensata cu un Cd: "Axis Mundi".
Doamnelor si domnilor... Harry Tavitian!Baietelul cu surcica de dirijor
- La inceputul lunii iunie ati concertat, la invitatia speciala a presedintelui Armeniei, in tara stramosilor dvs. Ati avut sentimentul, pe parcursul acestei calatorii in Armenia, ca v-ati intors acasa?
- Da, se poate spune si asa, desi eu ma simt acasa in ambele traditii, in cea armeneasca (prin nastere, prin stramosii mei) si in cea romaneasca (prin adoptiune). Le cunosc, simt ca imi apartin amandoua si consider ca, prin dubla mea sorginte, soarta m-a facut mai bogat decat pe alti colegi muzicieni. Acum, in iunie, a fost prima oara cand am cantat acolo, insa am mai fost in Armenia, cu 23 de ani in urma, cand am stat 2-3 saptamani, am sarbatorit Anul Nou si am avut timp sa vizitez tara aceasta care este un adevarat muzeu viu. Civilizatia armeana este una dintre cele mai vechi de pe continent. Este primul popor oficialcrestinat, in anul 301, cu 12 ani inaintea Romei, si inca mai pot fi admirate catedrale si manastiri din acele vremuri. Armenii n-au renuntat niciodata la credinta lor, la crestinism, care a insemnat pe de-o parte o binecuvantare, pentru ca in jurul sau a inflorit cultura si civilizatia, si pe de alta parte un blestem, datorita presiunilor continue si suferintelor pricinuite de asupritori.
- Ce ii apropie pe romani de armeni, care sunt asemanarile dintre cele doua popoare? Cum ati descrie principalele trasaturi ale armenilor?
- Sunt doua popoare cu o impresionanta bogatie spirituala, doua civilizatii de sinteza formate la rascruce de mari drumuri, intre gandirea Occidentului si miresmele Orientului. Din aceasta asezare, din permanenta lupta dusa cu rusii, cu turcii, cu austro-ungarii, pentru pastrarea identitatii nationale si a credintei, au rezultat multe trasaturi comune. De altfel, cultura romaneasca este plina de personalitati marcante de origine armeneasca: Gheorghe Asachi, Spiru Haret, Vasile Conta, Garabet Ibraileanu, Ana Aslan, Virgil Madgearu. Armenii au reusit, s-au descurcat foarte bine peste tot pe unde au emigrat, pentru ca sunt oameni foarte pragmatici. Orice lucru, fie el profesional sau sentimental, este cantarit si intors petoate fetele si asta nu prin educatie, ci din instinct. Este o trasatura pe care am mostenit-o si eu - uite cu cat sange rece iti povestesc toate astea. O alta trasatura de baza a armeanului este credinta in Dumnezeu. Numele meu in acte este Hari, ce vine de la Harutium, ceea ce in armeneasca inseamna Inviere. In familia mea se tineau cu sfintenie toate sarbatorile, duminica mergeam la biserica, inainte de masa spuneam "Tatal Nostru". Aceasta a fost cea mai importanta lectie pe care am invatat-o, ca spirit, si nu ca educatie fortata, de la parintii mei: inaintea tuturor lucrurilor sta credinta.
- Mai povestiti-ne despre copilarie, despre parintii dvs. Existau pe vremea aceea comunitati armenesti in Romania?
- Foarte multi armeni au plecat din Romania prin anii "60-"70, dar intre cele doua razboaie, in Constanta era o comunitate armeneasca de vreo 10.000 de suflete, ce-si dezvoltase o viata spirituala foarte bogata. Si acum mai dau peste fotografii de-ale tatalui meu, de prin anii "50-"55, cand facea parte dintr-o trupa de teatru de amatori. Tata venea din Cadrilater, din localitatea Bazargic, iar mama se nascuse in Constanta - amandoi provenind din familii ce au fugit din Armenia dupa primul mare genocid al secolului. Tata era unul dintre primii bijutieri din Constanta, avea o firma celebra cu fratele sau - "Agop si Dicran Tavitian". Toti bijutierii de azi din Constanta sunt ucenicii sau ucenicii ucenicilor fratilor Tavitian. Mama era casnica. O familie clasica, in care am aparut si eu, in 1952, copil facut "la batranete", caci tata avea 50 si mama 40 de ani. Vechiul Obor al Constantei, unde locuiesc si astazi, avea un farmec aparte. O viata de mahala, cu o puzderie de copii - romani, armeni, greci, tatari, evrei - care bateau mingea de dimineata pana seara, escapade la mare, baricade si batai cu bulgari in iernile cu zapezi mari... Tot ce presupune o copilarie fericita, traita intr-o miniatura de viata la tara. Tin minte si acum drumul cu trenul facut cu tata la Bucuresti, prin "59, pentru a cumpara un televizor. Era singurul televizor din cartier, asa ca toata mahalaua se aduna la noi, femeile sa vada teatru, iar barbatii - fotbal. Dar inainte de a avea televizor si de a merge cu parintii la Opera, s-a intamplat un lucru ciudat. De fiecare data cand auzeam la aparatul de radio Philips muzica simfonica, ma duceam tinta la ligheanul de lemne de sub soba, luam o surcica, ma instalam in fata aparatului si incercam sa imit miscarile dirijorului. Lucrurile astea mi le-a povestit mama, iar dilema mea ramane si astazi: de unde stiam eu atunci, la nici 5 ani, care sunt miscarile dirijorului? Tot repetand eu in fata radioului, parintii si-au dat seama de inclinatia, de simtul meu muzical nativ, si astfel a urmat o intrebare a mamei, care a devenit o piatra de hotar a carierei si a existentei mele in sine: "Ti-ar placea sa canti la vreun instrument?". Raspunsul meu a venit incredibil de prompt pentru cei 5-6 ani cat aveam: "Pianul!"."Har, dragoste si munca"
Mama a inceput imediat sa se intereseze si a gasit pe o strada paralela o batrana nemtoaica, madam Schmidt, care avea pian si care mi-a dat, la 6 ani, primele lectii. Tin minte ca locuia la demisol, intr-o casa plina cu pisici. Am avut apoi, timp de opt ani, cat am urmat Scoala de Muzica din Constanta, o profesoara italianca, d-na Nidia Carausu, careia ii port un mare respect pentru rigoarea si seriozitatea lectiilor ei,care-mi folosesc si astazi, chiar daca nu mai sunt in muzica clasica, ci in jazz. Sigur ca atunci, cat imi placea mie pianul, tot la maidanul cu mingea imi statea gandul. Mai ales in vacanta era groaznic. Copiii imi faceau in ciuda si bateau mingea chiar in peretele camerei unde studiam, o auzeam cum se tot loveste de el, dar trebuia sa cant mai departe. Progresam cu pasi uriasi, pe la 9-10 ani am avut si o prima compozitie "Valsul pasarelelor" - ce mai! - eram minunea scolii. Asta pana cand, in clasa a V-a, am facut o pasiune pentru limba engleza, dar tot pe fond muzical. Urmaream filme, eram uluit si incantat de muzicalitatea acestei limbi, pe care o imitam fara sa inteleg nimic din ea. Apoi am devenit foarte bun la engleza si pianul a ramas prafuit intr-un colt. Dupa patru ani, cand brusc mi-a revenit interesul pentru muzica, aveam degetele impietrite, am reluat repetitiile de la nivelul clasei a Ii-a. "Norocul" meu ca nu am intrat la facultatea de engleza, astfel ca m-am pregatit serios la pian si am plecatla Brasov la Institutul de Muzica.
- Cum ati descoperit blues-ul, jazz-ul, cum s-a facut trecerea de la muzica clasica la cea "libera"?
- Incepusem eu sa ascult Beatles, Rolling Stones, rock-ul din acea epoca, insa momentul hotarator s-a produs in 1970, o data cu recitalul bluesman-ului negru Memphis Slim, ce a concertat la Brasov. A fost o revelatie pentru mine. Blues-ul e un lucru atat de simplu, asa cum sunt toate lucrurile geniale pe lumea asta. Exista o singura conditie pentru a-l canta: sa fii nascut cu el, sa ai un semn de la Dumnezeu pentru blues, altfel te chinuiesti degeaba. Cu blues-ul am imbinat cele doua mai pasiuni ale mele: pianul si limba engleza. Am inceput sa cant blues la seri dansante, la cluburi muncitoresti, in medii studentesti. In 1974, am fost sa vad prima editie a Festivalului de Jazz de la Sibiu. Se tineau jam-session-uri pana spre dimineata in holul Casei de Cultura. Eu, ca spectator, eram innebunit, era o atmosfera extraordinara, lume buna, Johnny Raducanu, Richard Osanitki, Marius Popp, Dan Mandrila, Nicki Ampoitan, criticii Aurel Gherghel, Florian Lungu. Intr-una din nopti, pe la ora trei, a fost un moment in care nu mai era nimeni la pian. Mai mult impins din spate de gasca din Brasov, am ajuns pe scena si am cantat un blues. S-a asternut pentru cateva clipe linistea, apoi s-au napustit cu totii in jurul pianului, de-abia mai puteam sa cant, inghesuit si chircit. Dupa ovatiile ce au urmat primei piese, m-am trezit cu Johnny Raducanu la bas si cu Osanitki langa mine la patru maini. Acesta a fost momentul intrarii mele in jazz-ul romanesc.
- In scurt timp ati spart barierele, devenind un maestru al improvizatiilor, al avangardei. De unde"pofta" aceasta continua pentru cautare, pentru inovatie?
- Exista instrumentisti foarte buni, care se cantoneaza intr-un anumit stil, nu se mai clintesc de acolo si mai exista cautatorii. Eu m-am nascut cu un spirit cautator, mereu dornic de nou, de inovatie. Au fost concerte in care am improvizat cu mingi de ping-pong pe tastatura pianului. Consider jazz-ul o muzica a sublimei imperfectiuni, iar fiecare concert al meu este unic: muzica se naste, traieste si moare pe scena.
- Cariera dvs. a fost marcata de colaborarea cu alti doi jazz-mani de elita: percutionistul Corneliu Stroe si monstrul sacru, Johnny Raducanu...
- Cu cei doi am cantat in paralel in anii "80: Creativ-ul, trupa in care cantam cu Stroe, reprezenta asumarea propriului meu drum muzical, in vreme ce turneele intreprinse prin toata tara cu Johnny au insemnat o adevarata scoala pentru mine. Nu in sens didactic, academic, caci Johnny n-a spus o vorba despre armonii. De la el am invatat spiritul cu totul aparte si mentalitatea jazz-man-ului. Aceasta a fost stafeta pe care am preluat-o de la el. In afara de faptul ca aveam amandoi barbi mari, erau mari discrepante intre noi: varsta, el - alb, eu - negru, el - clasic, eu - avangardist. Cu toate astea, atunci cand treceam la treaba, in concertele la patru maini, ieseau scantei, iar placerea de a canta impreuna se transmitea mereu mai departe, creand o atmosfera teribila.
- Un subiect delicat, peste care nu avem voie sa trecem: folclorul.
- Spre deosebire de Vest, in Balcani, folclorul este viu. Nu e ca acum 30 de ani, dar daca il cauti, il gasesti. Eu am facut cercetari etno-muzicologice, am umblat prin arhive, pe la Muzeul Taranului, iar folclorul romanesc, armenesc, balcanic a intrat natural, firesc, in muzica mea, in cele mai diverse combinatii cu muzica transilvaneana a secolului al Xiv-lea sau cu muzica de camera contemporana. Chiar si in aspectele mele cele mai avangardiste m-am bazat pe traditii. Ma preocupa preluarea folclorului in jazz de peste 20 de ani, iar faptul ca ethno-jazz-ul are acum un mare succes imi confirma cautarile. Oricat de abuzat, de vlaguit, de stors intr-un mod mai mult sau mai putin muzical, folclorul continua sa fie o sursa de inspiratie pentru noile generatii de creatori, o sursa onesta si plina de vitalitate. Noi ne inspiram din folclor, "furam" de la el, dar gestul nostru reprezinta si o supravietuire a sa, caci il ducem mai departe, in mediul urban si chiar in Vest.
- Care considerati ca sunt coordonatele succesului dvs.?
- Dincolo de jazz, in general, cred ca exista trei aspecte esentiale care-ti influenteaza ascensiunea. Primul este talentul. Acesta nu depinde de tine, este harul, darul primit de Sus. Al doilea - dragostea de ceea ce faci - depinde in parte de tine. Este influentat de educatia, de anturajul, de cultura cu care intri in contact de-a lungul anilor. Al treilea punct depinde insa numai si numai de tine. Este munca.
- Ce se afla in spatele show-man-ului exploziv, al concertelor fulminante traite pe scena la intensitate maxima? Care sunt sursele dvs. de energie, de inspiratie, de echilibru?
- Multi prieteni mi-au marturisit ca vad o evidenta discordanta intre atitudinea, felul in care ma comport pe scena si in afara ei. In viata de zi cu zi sunt un om foarte calm, linistit, echilibrat, este o perioada in care imi acumulez energia pentru cele cateva zeci de minute de concert, de prezenta scenica. Un rol important il are sotia mea, Manuela, care, chiar daca lucreaza ca asistenta pentru copiii bolnavi de Sida, s-a implicat in ultimii ani foarte mult in activitatea mea. Face de toate, de la costume de scena la treburi organizatorice. Mai mult decat atat, reprezinta o reala inspiratie pentru mine, o oaza de liniste. Asa cum am invatat de la parinti, la baza familiei noastre se afla credinta puternica in Dumnezeu, de la asta, de la echilibrul religios, pornind toate celelalte.Iulian Ignat