Cu Dumnezeu, la Spitalul de Urgenta din Bucuresti
O parohie misionara!
La Spitalul Clinic de Urgenta din Capitala, bolnavii traiesc, mor sau revin la viata, cu Dumnezeu alaturi de ei... Asezamantul medical cu cea mai dramatica existenta cotidiana, unde suferinta omeneasca se perinda intr-un ritm aproape naucitor, cineva a avut intelepciunea sa se gandeasca si la sufletele nefericitilor pacienti. Asa a luat fiinta Paraclisul "Sfantul Gheorghe", care incearca sa asigure nu doar internatilor, ci chiar si medicilor curanti, prin osteneala preotului Toderita Rusu, toata alinarea, iubirea si devotamentul crestin, tocmai acolo unde nu exista decat durere, sange, disperarea neputintei si lacrimile ce ineaca speranta... "Toate simturile trebuie tamaduite", spune parintele, "caci ce rost are sa mangai un suflet fara trup ori sa vindeci un trup ce si-a pierdut sufletul?" Va prezentam un reportaj de pe campul de lupta dintre viata si moarte, asa cum este el vazut de un slujitor al lui Dumnezeu.
</b>
<b>In aripa veche a Spitalului de Urgenta, la etajul intai, langa amfiteatru si cantina medicilor, a fost amenajata inca de acum cativa ani o capela ortodoxa, prin bunavointa actualului director, chirurgul Alexandru Ioan Bucur, un om sufletist si cu frica lui Dumnezeu. Ctitoria apartine, de fapt, intregului personal medical, care a contribuit cu multa generozitate crestina la realizarea ei. S-au zugravit peretii cu pictura canonica, s-a adus putin mobilier bisericesc si cateva icoane, dar abia in 1998, in a treia zi de Craciun, a fost sfintit lacasul. Parohul de azi isi indeplineste pastoratia din toamna trecuta, cand a primit binecuvantarea Preafericitului Parinte Patriarh Teoctist. Preotul Toderita Rusu are numai 31 de ani si o smerenie aproape monahala. A absolvit Teologia in 1995, iar acum este doctorand in Omiletica si Catehetica. Este casatorit si are doi copii. Sotia Il slujeste pe Dumnezeu la randul ei, invatand elevii Cuvantul Celui de Sus, ca profesoara de Religie. Atat directorul Bucur, cat si blandul parinte Rusu si-au mutat, practic, casa in spital! Uneori este nevoie de ei zi si noapte. Primul ingrijeste trupurile, al doilea vegheaza sufletele, unul vindeca prin bisturiu, celalalt tamaduieste prin Sfintele Daruri si Crucea lui Hristos. Nici preotul nu mai are timp destul pentru studiat sau ragaz sa vada de familie - pe care o lasa, cel mai adesea, in grija preotesei -, nici medicul nu mai stie, de multa vreme, ce inseamna viata personala. Pare de mirare cum reuseste tanarul si evlaviosul preot sa mai faca efortul de a edita revista "Cruce si Inviere", pe langa pastoratie si activitatea filantropica obisnuita. Paraclisul ajuta bolnavii saraci cu medicamente si imbracaminte obtinute prin colecta, insa atunci cand este nevoie, pentru cei salvati de la moarte sunt procurati chiar si banii de intors acasa. Dupa fiecare Sfanta Liturghie, in capela se organizeaza cate o agapa cu de-ale gurii, tot pentru saracii infometati, asa incat oamenii sa se intoarca in saloanele spitalului saturati nu numai sufleteste, ci si trupeste. Toata aceasta atmosfera cotidiana, mai putin obisnuita pentru existenta unui "doctor de suflete", cum este preotul, se regaseste intr-o emotionanta marturisire a parintelui Toderita. "Intr-un spital, lumea se perinda cu o viteza ametitoare. Nici nu apuci sa te obisnuiesti cu un crestin, ca apare altul in locul sau, cu alte probleme. Atat asistenta medicala, cat si administrarea remediilor spirituale, prin rugaciune, prin tainele si ierurgiile bisericesti, se fac in regim de maxima urgenta. Intr-o parohie obisnuita, totul decurge mult mai asezat si mai domol, chiar daca si acolo se poarta acelasi razboi nevazut. Dar aici este ca si pe campul de lupta! Noi facem pastoratie in chipul cel mai direct, de multe ori chiar in ultima clipa, prin Maslu, Spovedanie, Impartasanie, Botez sau Cununie... Aproape ca nu ne deosebim de preotii primelor secole crestine. Tocmai de aceea, orice spital unde exista un paraclis cu preot slujitor se cheama ca este o <<parohie misionara>>."
"Inima de fier" a omului de astazi
Miercuri, 13 septembrie, cand crestinii ortodocsi praznuiau "Innoirea Bisericii Invierii de la Ierusalim", pe culoarele Spitalului Clinic de Urgenta din Bucuresti mirosea a tinctura de iod si a tamaie. Dupa deceniile de dictatura comunista, cand bolnavii mureau aici fara preot la capatai, regasirea acestei miresme binefacatoare uimeste si emotioneaza. Peretii holului dintre capela si amfiteatru sunt acoperiti cu un frumos mozaic. Stau acolo tacuti, fata-n fata, privindu-se drept in ochi, Avicena, Paracelsus si Averoes de-o parte, iar Sfintii Doctori Crestini Pantelimon, Cosma si Damian - de cealalta parte. Pe sub privirile lor, personalul medical, bolnavii sau vizitatorii trec fara incetare. In acel freamat punctat de halate albe razbate o voce care psalmodiaza lin. Majoritatea celor ce trec pe acolo se inchina cu grija. Dincolo de usile larg deschise ale paraclisului, parintele Rusu tocmai incheie slujba Sfantului Maslu, in fata unui grup de crestini ingenuncheati, imbracati in halate de spital. Abia apuca sa se inchine preotul ca vine o asistenta si il cheama de urgenta la capataiul unui bolnav din salonul de Reanimare, care a intrat in stare critica. Silueta neagra a parintelui, imbracat in anteriu, se pierde grabita printre petele albe ale halatelor, iar credinciosii parasesc unul dupa altul capela. Nu trece mult timp si slujitorul lui Dumnezeu se intoarce in paraclis, unde il asteptam. Oftand, isi face cruce cu o expresie de tristete pe chip: "S-a dus inca un suflet la cele vesnice... Bine ca am apucat macar sa-i citesc <<Marea Rugaciune de Dezlegare>>!". Dupa ce seasaza intr-o strana improvizata, preotul isi trage sufletul, caci e putin obosit, apoi incepe sa povesteasca. Vorbeste bland, cautand fiecare cuvant potrivit. "E un lucru minunat sa ai o capela intr-un spital, dar trebuie sa mai existe si o lucrare duhovniceasca de tamaduire. Acolo unde Biserica lui Hristos isi face simtita prezenta, atat boala trupeasca, dar si cea sufleteasca incep sa se retraga. Insa nu putem face nimic fara vointa crestinilor insisi! Credinta este un act constient si liber consimtit. Daca impartasesti un bolnav aflat in coma, fara acceptul lui, sau unul aflat pe patul de spital, constient fiind, fara ca el sa simta insa nevoia marturisirii si a cuminecarii, este ca si cand ai turna apa la radacina unui pom uscat... De aceea, tocmai acestora nu le putem da Sfanta Impartasanie, in schimb le citim <<Marea Rugaciune de Dezlegare>>. Nu exista zi de la Dumnezeu sa nu trec pe la salonul de Reanimare! Acolo, viata si moartea sunt despartite doar de un fir de par. Dupa ce le citesc aceasta rugaciune speciala, unii mor de-a dreptul usurati, altii incep sa-si vada starea sanatatii ameliorata." Parintele priveste in pamant si tace o vreme. "Majoritatea bolnavilor sunt speriati. Nu au intelegerea bolii si a mortii. Boala trupului le dezvaluie oamenilor putinatatea credintei, adica boala ascunsa a sufletului lor. Abia atunci, cand au cazut la pat, isi dau seama ca si-au irosit viata. In <<inima de fier>> a omului de astazi nu mai este decat foarte putin loc ramas pentru speranta si mantuire..."
"Parohia lui Dumnezeu"
Suntem intrerupti de aparitia unui cuplu mai putin obisnuit. Un doctor chirurg, relativ tanar, impreuna cu varstnica sa pacienta au venit sa le citeasca preotul o molifta, fiindca urmeaza sa intre in operatie. Momentul este tulburator: atat fiinta a carei viata se va afla in mainile celui ce opereaza, cat si acela care este constient de raspunderea sa se roaga aceluiasi Dumnezeu pentru ajutor! Dupa savarsirea scurtei slujbe, ramanem singuri din nou. Parintele explica: "Marea majoritate a medicilor sunt credinciosi. Vin la slujbe, se spovedesc, unii dintre ei chiar tin post inainte de operatiile grele. Am incercat sa-i fac sa inteleaga ca omul trebuie privit ca o <<creatie integrala>>, adica trup si suflet, impreunate. Misionariatul de care vorbeam incepe chiar de la comunicarea zilnica. Pacientii se pot vindeca mai bine daca le adaugi la tratamentul strict medical iubire, blandete si devotament. Abia in spital oamenii realizeaza limitele si neputinta lor. De la acest punct incepe <<parohia lui Dumnezeu>>! Boala cea mai grea, la rascrucea acestor milenii, nu e in trup si nu se vindeca prin medicamente. Este vorba de <<secularizarea>> mentalitatilor, adica de modul de a privi tot ce ti se intampla strict lumeste. Cei mai multi bolnavi ajung in spital nespovediti cu anii si neimpartasiti. Sufletul lor arata ca un ogor cu buruienile neplivite... As face chiar un apel prin intermediul revistei dvs. catre toti preotii, frati slujitori intru Hristos, sa fie mai prezenti intre credinciosi si sa-i catehizeze mai bine, fiindca pastoratia inseamna comunicare si intelegere, oricat de dificil ar fi. Numai ceea ce se face cu greutate si cu piedici este lucru dumnezeiesc. Ne mai putem salva doar daca invatam sa ne iubim..." Parintele Rusu asterne o noua tacere in taina acestui dialog rostit pe soptite, in linistea paraclisului. "Intr-un spital, lumea aceasta si lumea de dincolo se invecineaza, sunt mai aproape decat oricand. Imi amintesc ca am botezat pe patul de suferinta un tanar de 21 de ani. I-a pierit paloarea mortii si a capatat o inflacarare in priviri, de parca abia atunci se trezea la adevarata viata. Am cununat aici doi soti bolnavi, casatoriti civil, dar fara nunta facuta. Mi-au marturisit ca de atunci incoace, dupa ce s-au operat si au iesit din spital, nu s-au mai certat niciodata. Vedeti cum lucreaza Duhul Sfant? Am cunoscut oameni care s-au pocait in ceasul mortii. I-am impartasit in ultima clipa si pe chipul lor s-a asezat seninul unei impacari de necrezut. La inceputul acestui an, doi crestini au fost salvati de la moarte clinica. La putina vreme, au cerut sa vin la capataiul lor, pentru a se spovedi. O faceau pentru prima oara in viata, desi erau pensionari. Mi-au povestit ca au auzit o voce care le spunea: <<De ce nu va pregatiti, caci nu v-a mai ramas multa vreme?>>. Erau foarte tulburati. Moartea circula prin spitale ca un strigoi nevazut, dar lumea nu-i banuieste apropierea. De aceea se pierd atatea suflete..."
Din linistea capelei se aude, stins, murmurul oamenilor grabiti. Pe culoare, dincolo de usile micului lacas, forfota continua fara intrerupere. Pentru o clipa, inainte de-a pleca, mi s-a parut ca intreg Spitalul de Urgenta este o uriasa biserica, a carei inima bate in Paraclisul "Sf. Gheorghe". In aceasta parohie misionara, la granita dintre lumea de aici si lumea cealalta, slujeste preotul Toderita Rusu in razboiul nevazut dintre viata si moarte.Marius Petrescu
Fotografii de Emanuel Tanjala