Neamul Catunenilor
Nemuritorii din Ilva Mare
Intr-un sat pierdut intre stele traiesc opt frati, octogenari si nonagenari. Ii cheama Catuna, sunt sanatosi si puternici, moartea nu vrea sa-si aminteasca de ei. Vecini cu ograzile cerului, grija lor e sa-si tina amintirile treze, ca sa se infatiseze cu ele la Judecata de apoi
Poiana Catunenilor nu figureaza pe nici o harta. Nu poti ajunge acolo nici cu masina si nici cu trenul, ci doar pe jos, cu piciorul, daca esti dispus sa strabati noua kilometri de drum pietros, furisat printre aripi mari de paduri. Efortul este insa rasplatit inzecit. Sus, la o altitudine de 1300 de metri, suisul se desface intr-o poiana suspendata deasupra lumii, o campie aeriana napadita de soare, de iarba si de minuni. Ne aflam intre Bargaie si Somes, intre Ilva Mica si Ilva Mare, intr-un catun de 70 de locuitori care se pregatesc sa aniverseze doua evenimente iesite din ordinea fireasca a lumii: 40 de ani de existenta a scolii, in care invata doar cinci copii si in care n-au invatat niciodata mai mult de zece, si supravietuirea, in poienile acelea pierdute intre stele, a neamului Catunenilor: opt frati, octogenari si nonagenari, aflati cu totii in viata, insumand la un loc aproape un mileniu de existenta. Sunt stalpii locului. Purtatorii de nume ai strabunului lor care, pentru ca n-a avut unde sa-si "reverse" copiii, a plecatcu ei sus, in munte, inaltandu-si gospodaria intre paduri. S-a numit Dorotei Catuna, a trait o suta de ani si a botezat pamantul acela leganat intre Ilve cu numele lui. Azi, in duminica plina de larma si de miresme, fratii Catuna sunt de fata la sarbatoare, prezenti la numaratoare cu totii, purtandu-si nobletea si anii ca niste regi. In catalogul miracolelor, ei sunt: Traian Catuna (98 de ani), Augustin Catuna (96 de ani), Doniza Catuna (93 de ani), Dumitru Catuna (86 de ani), Danila Catuna (85 de ani), Stefan Catuna (84 de ani). Cele doua surori, Victoria si Augustina, au 89 si 87 de ani si spun o poveste de necrezut: "Neamul Catuna se tine in viata prin dragostea dintre frati. Cand primul dintre ei va muri, se vor stinge si ceilalti sapte, in mai repede de un an". Ei formeaza un cerc, o roata a vietii si a dainuirii, in satul lor vecin cu ograzile cerului. Nu s-au certat niciodata, nu s-au despartit niciodata, si-au crescut copiii, nepotii si stranepotii in cultul muncii, al sperantei in ziua de maine si al credintei in Dumnezeu.Regele orb: Traian
Incerc sa-i ghicesc in multime pe fratii Catuna. Peste 200 de oameni care au urcat poteca de munte impreuna cu mine stau stransi ca un roi de albine in jurul unei case modeste, cu trei incaperi: scoala satului. Emotionati, fac coada ca sa patrunda inauntru, sa se aseze in bancile marunte si lustruite, in care au invatat ca elevi. Cineva mi-l arata pe cel mai batran dintre Catuneni. Asezat in locul cel mai de cinste - in fata, chiar langa scena -, Traian Catuna sta mandru si nemiscat. Pe sub clopul rotund ii curg broboane mari de sudoare, degetele s-au rotunjit pe manerul bastonului nichelat, isi tine capul spre spate, intr-o demnitate duioasa. Asculta atent, cu ochii inchisi, fiecare vorba sau cantec. Ici cand, ii intreaba pe cei de alaturi: "Acuma cine vorbeste?". A orbit in urma cu patru ani, din pricina meseriei. Unchiul Traian facea case. Sindrila cea noua sticlea de-ti lua mintile, batuta de soarele tare al muntilor si dranitele i s-au reflectat in ochi, zi dupa zi, pana ce n-a mai vazut nici contururi, nici umbre, numai un intuneric deplin, ca o nesfarsita pace. Doar in unele zile date de la Dumnezeu, cand se uita direct in soare, intrezareste un punctisor rosu. Nu soarele l-a orbit pe el, lemnul l-a orbit. A avut insa o ultima dorinta, inainte de a se cufunda in bezna fara sfarsit. A vrut sa vada lumina becului electric, momentul cand deodata se vor aprinde toate luminile in Poiana Catunenilor. Si acum trei ani, cand s-a electrificat satul, unchesul Traian chiar a reusit sa intrezareasca ceva, ca intr-o pacla. Pe urma, iar a orbit, dar intamplarea aceea i-a dat speranta si batranul a invatat sa vada cu sufletul. Potecile catunului, oricum le stia cu ochii inchisi. Cat despre fratii sai, ii recunoaste numai dupa cum rasufla, dupa sunetul pasilor.
Batranul Traian se ridica in picioare, in fata tuturor Catunenilor. Nu cred ca e mai inalt de un metru si jumatate, de altfel si spune, cu un zambet intins pe obraz: "Nu-mi cereti sa ma radic in picioare, ca eu atata-s tot". Apoi incepe sa spuna, cu vorba lui inalta si sugrumata, istoria satului. "Acela ce s-o pomenit Dorotei Catuna, de-o trait o suta de ani, de la 1763 la 1863, acela o venit primul aicea, de-o facut locuinta in mijlocul padurii. El s-o refujiat din cauza c-o avut familie numeroasa, de feciori multi, pe care ii lua la armata de opt ani, la austro-ungari, la Maria Terezia. El o avut patru ficiori: Toader, Scridon, Petrea si ultimul - Ion, din care ne tragem si noi. Asa ca o-mpartit poiana in patru si unde se injghebau cele patru parti si-o pus si Dorotei mormantul. Primul mormant. Asa ca poiana asta o fost ca Babilonia intre Tigru si Eufrat, intre doua ape. Prima casa s-o facut fix aicea, unde-i scoala, pe cioatele taiate din padure." Surprinzator, batranul le arata musafirilor cu bastonul fiecare hotar din cele patru, fiecare parau, fiecare casa, demonstrand o precizie uimitoare. "Io-s a cincea generatie nascut aici", continua mos Traian. "Am fost cel mai mare din familie, dar cel mai mic de stat. M-am trezit in niste camere mari, fara ferestre de sticla, era pe geam numai burduzan de oaie uscat si intins, subtire ca foaia, abia de se vedea o tara lontru. Pe jos era numa" lut, fara poditura, lut calcat si uns. Toate poienile astea s-o deschis numai cu foc! Cand era uscata vremea si lemnele ciungite, da foc si ardea cate-o poiana si peste cenusa punea orz. Asa s-o deschis toate dealurile aistea!"Augustin si strungul de lemn
Iata-l pe fratele Augustin, al doilea ca varsta. Are numai 96 de ani. Alaturi de el - singurul fiu care i-a mai ramas in viata, Login Catuna, in varsta de 75 de ani. Numai daca esti cu mare bagare de seama la pielea mai intinsa a obrazului, la osatura mai pregnanta si mai puternica poti sa spui sigur asta-i tatal si celalalt e fiul. Login isi aminteste de timpurile cand in sat umblau batozele de lemn si morile de apa. A fost oier, porcar, morar, batozar, strungar... A prins cantecul viorii, si acordeonul, si "citiara" la fel de repede cum a prins de la tatane-sau a lucra la strungul din lemn cu pedale. Batranul Augustin Catuna recunoaste ca intr-adevar, fusese cel mai bun strungar in lemn din toata Poiana Ilvei si Ilva Mare. Acum, masinile lui de tors se odihnesc la Bucuresti, in Muzeul Satului. "Parintii mei n-o vrut sa ma deie decat pe-un an de zile la tamplarie, si maestrul meu, Boca Mihail, om tare cuminte si intelept, spunea: <<Bine, badica si lelica, poftiti ca baietu" mneatale sa prinda intr-un an meseria ce-am invatat-o eu 20 de ani, ii cam prea scurt timpul...>>. Pe-atuncea, strungul se purta cu piciorul, greu era sa te misti si sa stai si cu dalta la melimetru. S-o-mplinit anul si eu nu m-am departat de mesterul meu. Nimeni nu stia sa faca rotile de tors si centrifujile de stors mierea cum le faceam eu. Mesterul meu mi-o zas atata: <<Cine vrea sa-nvete meseria, invete-o. Da" tu, calfo, nu invata pe nimeni in urma ta!>>. Si stiti care-i culmea? De fapt, nici pe mine nu m-o-nvatat, ca trebuia numa" sa ai rabdare sa te uiti la el si sa faci. S-apai amu, iaca: doar baietu" meu o reusit sa prinda mestesugul de la mine."Doniza, mesterul cojocar
Urmeaza fratele Doniza, mesterul cojocar, in varsta de 93 de ani. E inchis in sine si parca ar incerca sa sfideze cumva pofta de chef a petrecaretilor. Pletele albe, intinse pe spate, ca ale unui rapsod din vechime, falcile inclestate si puternice, compun intr-adevar, o infatisare mult mai trista decat a celorlalti. In ultima vreme, il bantuie un mare necaz: cel mai drag fiu dintre cei treisprezece ai sai, Marin Catuna, atins de cativa ani de o necrutatoare boala psihica, a ajuns mai ieri sa nu-si mai recunoasca nici parintele. Nu vorbeste cu nimeni, spune mereu: "Daca ma duceti la sanatoriu, sunt ca si mort", iar ei nu stiu ce sa-i faca. Doniza Catuna este convins ca acum povestea vietii sale n-ar mai interesa pe nimeni: "Eu am facut foarte multe peptare la tineret, din piele de mel, pe vremea aceea. Peptare, cojoace, caciuli... S-o intamplat apoi ca s-o schimbat portul. Taranii nu mai poarta peptarele ce le-am facut eu nici la beserica. O parasit portul. Nu-i. Acu", la 93 de ani, pe de-o parte-s linistit, pe de alta ma gandesc asa, singur, ca traiesc prea mult".Victoria, Augustina si zanele
Viata fiecaruia dintre cei opt ar putea incapea in cate o carte groasa, pe care s-o citesti cu sufletul la gura, cum citesti un basm. Despre copilarie si parinti isi amintesc mai ales cele doua surori ramase acasa. Seamana leit intre ele. Fete ascutite, ca si ale fratilor, dar si niste cearcane mari, adanci si negre, de la vechi suferinti. Victoria Catuna are un fel bizar de a rotunji vocalele, urmele de zambet ale buzelor sale tradeaza o nestirbita noblete. "<<Vitorie, tane boul drept pe brazda!>>, asa-mi striga fratele nostru Traian. El nu era Traian, era badita! Si asa este si acum."
Cu mandria unei boieroaice din vechime, Victoria Catuna sustine ca au fost "numai un rand" de barbati din aceia "corajosi" si ca astazi s-au cam ispravit: au ramas doar "mocofani". "De nimica nu-i era frica lui Traian. Ursu" stracator trecea si ziua printre casi si nimeni nu se incumeta sa iasa. Odata ne-o luat si noua o iapa faina, ca de pe icoana. Traian le-o zis: <<Haidati ba, sa-i facem capatul, nu fiti babe!>>. S-o strans mai multi oameni cu furcile, ursul tot se moraia, si toti laolalta l-or omorat. O ramas din el numa" o blana de sange. Apoi sa te tii comisii peste comisii, ca n-aveai voie sa omori urs. Si Traian numai ce s-o rastit la ei: <<Da" ce-ati fi vrut sa facem. din cauza unui biet urs sa nu mai trimitem copiii la scoala?>>."
Mai ales scoala, dragostea de citit, mostenita de la tatal Trofim si fratele Traian, i-au ramas in inima Victoriei Catuna. "Mare lucru o zi sa nu citesc ceva. Si astazi, la 89 de ani, tot asa citesc. Eu am citit si romane de alea mari, de Tolstoi si de Balzac. Le indoiam foaia cand aveam de lucru, apoi continuam mai departe. Noi umblam la scola cu tablite de piatra, cu creon de piatra. Veneam acasa cu tablita subsuoara, pe-o parte era abecedaru", pe alta erau socotelile. Cand era timp de ploaie, ni-era frica sa nu se ude tablile pe drum. In rest, traiam numai din ce faceam noi, cu manile noastre. Din lana de la oi, din laptele de la vaci si hainele din canepa si in facute de noi la claci. Numa" naframile ni le cumparam, la sarbatori. Zicea mama: <<Na, Vitorie, ie-ti si tu o naframa de Paste>>."
...Ecouri de amintiri ale Augustinei Catuna: "Duminica, stam in povesti. In paduri, auzeam prin aer o muzica trecand, zanele cantau in locul cutare, apoi dincolo. Ciobanii le prindeau de subtiori si le legau cu cingatorile. Daca le prindeau, le sileau sa spuna leacul plantelor. Zanele aveau piciorul jos invers, calcaiul le era anapoda, asa erau urmele in omat. Le auzeam iarna, la sezatori, cand erau noptile cele mari". Despre Augustina se spune c-a fost cantareata "de opera", cea mai maiastra voce a Catunenilor de la inceputul timpului. "Noaptea pe la doua, cand coboram prin padurea Plaiul Catunenilor sa cumpar malai, cantam", isi aminteste batrana. "Stiam ca moajele de lupci nu-mi stau in cale, fug cand aud galajie. Cantam de auzea tot dealul, pana ce soseam in drumul tarii si se zarea de zaua, doar atunci taceam. Asa ca am invatat sa cant de frica salbaticiunilor. Dupa aceea, le-auzeam pe femei cand secerau la holde. Ca zanele cantau! Asa ca am invatat sa cant si de dragul muncii, ca sa-mi mai traca timpul." Vin imagini dragi, cu parintii. Tatal Trofim avea un glas atat de puternic, ca dansau oamenii la un kilometru dupa vocea lui, atunci cand se indupleca sa cante. "Drag ne era cand canta el sara, in trambita, dupa ce cinam. Iesea sara in prag la usa, s-apai canta la toate vaile si muntii astia din tulnicul acela lung, de doi metri. Numai el putea canta din tulnic, numai el il putea tane in maini, numai el avea puterea de-a sufla. Iti trebuia suflet puternic sa sufli in el. Astea amintiri le avem."Barbati cum nu mai sunt astazi
Cele doua surori au avut parte de doi soti deosebiti, barbati puternici si cu o mare demnitate, foarte greu de inteles astazi de oamenii de rand. Victoria Catuna n-are cum sa uite: era toamna lui 1940, porumbul ramasese necules. Barbatul ei, Augustin Ursa, venea acasa abatut, pe ulita Ilvei Mari, laolalta cu un tovaras de-al sau, cand le-au iesit in cale cativa soldati unguri. S-au uitat la ei lung, apoi le-au facut semn sa se apropie. "Bidos olah! (roman imputit)", a strigat deodata, ca traznit, unul dintre ei si le-a"ciuntat" cu baioneta poalele lungi ale camesilor lor stramosesti, cusute cu altita. "De ce stricati materialul de pomana? Nu vedeti ca camesile voastre sunt prea lungi!..." Atat le-au facut. Nu i-au batut, nu i-au chinuit, doar le-au "ciuntat" camasile si i-au lasat sa plece. Ei n-au plecat. Numai un dos de palma "romaneasca" a trebuit Augustin sa-i dea soldatului acela, iar celorlalti le-au aruncat armele in porumb. Numai dupa aceea au plecat. Seara, un prieten a venit gafaind la ei, in Poiana Catunenilor: "Bade Augustine, fugi pe paduri, ca maine dimineata vin jandarii sa te ridice!". Si doar pentru aceasta mica "disidenta" au stat patru ani refugiati in Campulung Moldovenesc, traind ca vai de ei, asteptand vremuri mai bune sa se intoarca acasa. Si s-au intors. Apoi, cand au ajuns comunistii in poiana, el n-a vrut sa dea laptele la colectiva. Pentru asta a stat inchis opt ani de zile si pana a murit sanatatea i-a ramas subrezita. Nici Augustina Catuna n-are cum sa uite: era iarna, in 1943, cadeau primii fulgi. Barbatul ei, Ieronim, venea acasa de la targul din Dorna cand s-a intalnit cu o patrula ruseasca. Soldatii erau beti si cu chef de rautati. I-au luat caciula din cap - "o caciula faloasa, brumarie" - la inceput mai mult in joaca, sa-l batjocoreasca. El a vrut sa si-o ia indarat, dar soldatii l-au injurat si i-au luat si serparul. Razand in hohote de el - era cu camasa descheiata, fara curea si cu pletele ninse -, soldatii l-au lasat sa plece acasa. Dar dupa aceasta intamplare, Ieronim n-a mai fost el. Repeta intruna: "Mi-au luat rusii cusma de pe cap si cureaua de pe langa mine. Un taran fara curea si cusma ii nimeni..." si amintirea nu-i dadea pace, il trezea noptile, il inchidea in sine. De atunci, n-a mai crezut in nimic. Batranii spun ca l-a lovit "guta". A avut o moarte lenta si dureroasa, boala de nervi l-a macinat incet si in ultimele zile, cand devenise de nerecunoscut, apropiatii inca il auzeau strigand ca un nebun: "Un taran fara caciula si serpar iarna ii un nimeni...". Victoria Catuna spune iarasi: "Nu mai sunt astazi barbati ca aceia...".Ultimii trei: Dumitru pantofarul, Danila fierarul si ciobanul Stefan
Serbarea se termina cu o masa mare, ca la praznicele imparatesti. Deodata, niste degete puternice imi strang bratul ca intr-un cleste. Fratele Danila, fierarul, rade infundat si ma intreaba daca inainte de a gusta ceva n-as pofti sa "vorghesc o tara" si cu el. Batranul acesta e mult mai vesel si mai in putere, face parte dintre cei patru care au hotarat sa nu paraseasca niciodata poiana. "Eu, daca ma duc pana-n centru, in sat, parca nu ma simt bine", rade batranul fierar. "Am fost robust. Tot la baros, zi dupa zi, era foarte greu, da" am ajuns cel mai bun. Veneau de pe toate dealurile sa le potcovesc caii, sa le fac carutele, oho... Acuma, fierar in Ilva ii ginerele, dar nu se mai fac cara si carute ca altadata, numai <<straifuri>> cu roate de cauciuc."
Pe Viorica Catuna, fiica fierarului, oamenii o cinstesc ca pe o sfanta. Fosta invatatoare a scolii, canta la fluier ca lovita de farmec, scrie poezii pe care nu s-a gandit niciodata sa le adune intr-o carte, in tinerete a colindat toata tara - facuse si Facultatea de Stiinte Naturale din Cluj -, chipul sau aminteste de ofrumusete mare si trista, pe care a gasit de cuviinta sa o dea in dar muntilor, sa nu se marite niciodata si sa n-aiba copii. Asa a ales ea. "Daca profesorii mei universitari ar fi avut o gandire la fel de sanatoasa ca cei din neamul meu, poate-as fi ramas la oras. Aici, oamenii isi stiu lucrul lor, nu se vaita asa ca-n alte parti. Aici copiii n-au nevoie de televizor, daca il au pe unchiul Traian sa le povesteasca. Regrete? Nu am."
Fratele Dumitru, pantofarul de 86 de ani, a dres in toata viata lui tot atatea perechi de incaltaminte cati locuitori are Bistrita astazi. Era - cum altfel? - cel mai bun meserias. Cat priveste pe mezinul Stefan, il incearca intruna o amestecatura de sentimente. De copil ar fi vrut sa fie croitor, sa desavarseasca tabloul celor opt mestesuguri, si chiar s-a cerut sa mearga si el. Dar n-a fost invoit. "<<Amu, nu te-i mai duce si tu>>, mi-o spus tata. <<Cine sa mai umble cu oile?>> Imi parea rau dupa oi, sa le vanda. Stiam a zice-n fluier, stiam hora oilor, meream inaintea lor si oile veneau dupa trisca me, oricand ti le fliscaiam. Daca meream la munte si se amestecau sute de oi laolalta, eu pe-ale noastre tot le cunosteam si le alegeam din turma. Numai eu le cunosteam din familie, nici tata nu le cunostea. Asa mult mi-o placut oile, c-am ramas acasa."
Acum o jumatate de veac, drama lui Stefan Catuna umpluse toate gazetele. Si-a ingropat trei copii intr-o singura saptamana din pricina graului tratat pentru insamantare, pe care l-a cumparat cu mana lui de la targul din Ilva Mare. "Ziceau ca nu-i doare nimic, numai adormeau...", isi aminteste batranul mezin. Dintre toti cei care au mancat graul doar el n-a murit, si mult timp i-a fost o ciuda amarnica, fiindca n-a adormit si el alaturi de copii.
Trece de amiaza si oaspetii incep sa coboare muntele. In fata scolii, pe scena parasita, raman numai cativa tarani cu chef, care-si dau din mana in mana un clarinet vechi si se intrec prieteneste in doine. O masa a ramas numai a lor, a fratilor Catuna. "Da, asta-i rau, ca tot noi ne ingropam copiii, ca pier inaintea noastra. Parca ne-a uitat Dumnezeu pe lume..." Si nici asta n-ar fi durerea lor cea mai mare. Sunt veseli, ingaduitori cu veacul pe care-l poarta in spate. Nu se plang. Dar cand ajunge vorba la prunci, cuvintele mor inecate de lacrimi si o mare jale urca in ochi si in inimi, cum urca inserarea peste o zi buna. Li s-a intamplat tuturor ceva, ca o boala de sange, sau poate un blestem: copii "morti de micuti". Trei ai lui Doniza, trei ai lui Dumitru, doi ai lui Augustin, si micutul Pompei care i-a murit Victoriei la san, si feciorul lui Danila - toti au murit "de micuti", unii - pagani nebotezati, altii - ingeri. Exceptie este sora Augustina care, credincioasa sotului, nu s-a mai maritat si si-a "cumparat" (infiat) acum, la batranete, doi nepoti ca sa-i ajute in casa.
Dar peste toate aceste necazuri, cei opt mai au o amintire foarte draga, pe care se straduiesc cateodata impreuna s-o scoata din bezna amintirilor, din haosul unui tulburator inceput de secol. Era primavara, erau dealuri verzi si panze lungi, de canepa, scoase la albit peste campuri. Doar panze albe, peste campuri, la vreme de roua. Erau camesile lor, ale copiilor din Poiana Catunenilor, albe si curate ca sufletele de prunci, panze acoperind campurile aburinde, de parca cineva ar fi vrut sa stinga cu ele flacarile unui mare foc... Asfinteste.
"Vezi soarele, bade Traiane?", intreaba cineva, ca in joaca. "Il vaz ca un punct rosu", raspunde orbul. Si rade cu rasetul acela al lui gajait, semn ca totul e bine.Bogdan Lupescu