Ion Lucian
"Traiesc o mare bucurie cand oameni necunoscuti, de pe strada, imi multumesc ca ii fac sa uite de greutatile acestei vieti"
In galeria marilor actori care au facut si fac cinste Tarii Romanesti, maestrul Ion Lucian ocupa, cu indreptatire, un loc de frunte. Actor de teatru, de film, om de televiziune, stralucind in roluri de drama, de comedie, aparand pe scena unor teatre de revista, de opereta, regizor, scenarist, creatorul teatrelor de copii "Ion Creanga" si "Excelsior" si, nu in ultimul rand, dramaturg, Ion Lucian ocupa, cu aceeasi indreptatire, un loc privilegiat in inima spectatorilor de toate varstele, care i-au pretuit dintotdeauna talentul bogat si caldura omeneasca.Micul clown
- De curand, ati implinit 60 de ani de cariera. Iata o performanta rar intalnita, pentru care, draga maestre, meritati cele mai calde felicitari, urari de sanatate, bucurii si succese in continuare. Cum se vede fascinanta dvs. viata de pe colina acestor ani? De unde a tasnit aceasta mare vocatie actoriceasca?
- Cred ca gena nu vine nici de la tata, nici de la mama. Tata era expert contabil la C.F.R., mama - o foarte placuta si eleganta doamna "casnica", asa cum erau pe-atunci majoritatea sotiilor. Eu cred ca l-am mostenit pe unchiul meu, pe fratele mamei mele care, timp de 40 de ani, a fost arhivarul Primariei dinPiatra-Neamt. El si-a ratat o cariera exceptionala de caricaturist, ba chiar si de cineast... Da, da, de cineast! Inca din tineretea lui a luat un premiu national la caricatura. Si cam tot atunci, adica pe vremea cand eu aveam... sa zic, vreo 5 ani, el a facut cu un aparat de filmat al tatalui meu o varianta romaneasca a filmului lui Chaplin - "Piciul" -"The Kid". El il imita cu un talent uluitor pe Chaplin, iar eu, cu... forte proprii, jucam rolul Piciului... Dupa cum se vede, debutul meu in actorie a fost relativ timpuriu. Filmul nu a circulat. Dar am putut sa-l revad pe cand aveam vreo 20 de ani si, crede-ma, era facut la mare arta, ca de un profesionist! Asta a fost cu filmul! Iar pe scena am urcat pentru prima oara fiind imbracat in clovn. Era vorba despre un "Bal al copiilor". Acolo, printre copii, am fost observat de celebrul clovn Ceacanica. Inchipuie-ti ca mi s-a adresat cu: "Colega!". Am fost teribil de flatat. Oricum, adoram teatrul, actorii. Parintii mei iubeau si ei teatrul. Ma duceau la tot felul de piese. Insa, mai presus de orice, eu aveam o atractie teribila pentru clovni. La inceput, una inconstienta. Iar mai apoi, la tinerete, una constientizata. Meseria de clovn reprezinta o chintesenta a artei spectacolului. Clovnul nu are in spate un decor, nu are la baza un text. El e singur in fata publicului. Intr-un spatiu de doar 3-4 minute, el trebuie sa obtina unul dintre efectele cel mai greu de obtinut: Rasul! Si mai e ceva - un lucru pe care publicul nu-l sesizeaza si nici nu trebuie sa-l sesizeze. Si anume, faptul ca mai intotdeauna, sub masca aceea grotesca, careia i se adauga uneori stalcirea limbii (este si acesta un "stil" al clovnului), exista olacrima care curge, nevazuta, doar de el stiuta. Asta si pentru ca toti clovnii sunt foarte, foarte tristi in viata de toate zilele. Revenind la debutul meu, "cariera" actoriceasca a continuat la Liceul "Matei Basarab", pe cand eram elev. Auzind eu ca se poate, ca e "legal", in ultimii ani de liceu m-am inscris la Conservator. Numai ca, spre disperarea mea, la trei luni de la inceperea cursurilor, "mentorul" meu, ilustrul actor Ion Manolescu, m-a luat cu delicatete mai deoparte si mi-a zis: "Auzi, baiete, tu mai ai si alte preocupari in afara de teatru?". La care eu i-am raspuns: "Da, maestre, imi place matematica". (Initial ma pregatisem sa ma fac inginer.) "Stii ce, pustiule? Fa-te inginer!", mi-a raspuns cu un mic zambet Maestrul. Si a tot tinut-o asa, pana cand l-am crezut si nu m-am mai dus la Conservator.
Intre timp, am terminat liceul. Eram in plin razboi... Asa ca toata promotia mea a fost luata la Scoala de razboi si-apoi trimisa pe front, unde a fost un macel... Foarte putini dintre colegii mei s-au intors acasa. Era in 1942. Eu am scapat, pentru ca facusem un an de Conservator, adica un an de studii superioare. Asa era legea pe-atunci. Te incurajau sa-ti termini studiile. Intre timp, eu faceam figuratie. In ce? A, in toate! Am inceput cu "Ia seama, Giacomino!", o comedie italiana in care eu doar treceam pe scena in chip de... elev. Trebuie sa stii ca la premiera, Costache Antoniu, care juca rolul principal, a fugit! Da, a fugit pur si simplu de emotie. A fost adus in spectacol din padurea Baneasa, cu un taxi! Ei, atunci, in toamna aia, se anunta un concurs de ocupare a cinci posturi de actori-barbati, pentru ca multi fusesera luati pe front. Numai ca se puneau unele conditii pe care eu nu le indeplineam: adica ori erai printre absolventii din ultimii cinci ani, ori erai in ultimul an. Iar eu nu eram nici una, nici alta. Dar m-am prezentat, ca ma rugasera unii sa le dau replica la concurs. Si asa s-a facut ca, in ziua concursului, trece pe langa mine maestrul Calboreanu si-mi spune: "Pustiule, tu cand intri in concurs?". Si eu i-am raspuns: "Pai... eu n-am voie". "Cum n-ai voie?" "N-am voie pentru ca sunt abia in primul an si regulamentul imi interzice." "Ia fa tu o cerere!" Si-acolo, pe un colt de masa, stand in picioare, am facut o cerere. Calboreanu a luat-o, s-a dus cu ea la comisie si a zis: "Mai, fratilor, sunteti de acord sa dea si pustiu" examen, ca e doar pustiu" Nationalului, nu?". Si, bineinteles, comisia a zis: "Hai sa-l luam!". Si uite-asa, m-am pomenit ca am intrat primul... Am spus trei replici dintr-o piesa in care eu faceam figuratie. Dupa care am auzit o voce politicoasa care mi-a zis: "Multumeeesc!". Si gata! Asa se face ca, la doar doua saptamani de la bacalaureat, m-am trezit actor al Teatrului National din Bucuresti, angajat cu contract. M-am intors in aceeasi toamna la Institut, ca sa-mi continuu studiile. Si cand m-a vazut Manolescu mi-a zis, oarecum exasperat: "Iar ai venit?!". Dar dupa ce a aflat ca intre timp devenisem actor al Nationalului cu acte in regula, m-a luat la el "in fabrica". Am jucat intr-un semestru... 17 roluri (ca devenisem elevul lui preferat!). Manolescu s-a ocupat de mine in mod cu totul si cu totul special. Dupa un timp, am indraznit sa-l intreb: "Daca-i asa... de ce m-ati trimis la inginerie, Maestre?". Dupa ce m-a privit lung, lung, Manolescu mi-a spus o chestie pe care am tinut-o minte toata viata. Si de care am incercat sa tin seama toata viata: "Pentru ca mi s-a parut ca esti un tip neserios!". Am incercat, asadar, sa fiu un tip cat mai serios - in meserie, fireste! Si sper ca mi-a reusit...Neuitatii ani "40
Da, maestrului Ion Lucian i-a reusit pe deplin nu numai sa-si faca meseria cu toata seriozitatea necesara, ci si sa repurteze an dupa an, stagiune dupa stagiune, un intreg sirag de succese. Astfel, in trei stagiuni de "National" joaca vreo... 74 de roluri, indrumat de regizorii ilustri ai acelui timp. In 1945, in plina euforie declansata de incetarea razboiului, Lucian joaca intr-un spectacol montat la Gradina "Boema". Si anume in "Puricele in ureche". Succesul e imens. Primeste onorarii de vis...
- Va propun sa coboram un pic de pe scena in strada anilor "40. Cum era pe atunci viata teatrala din Capitala? Cum arata lumea?
- Ei, bine, in chiar primul an de dupa razboi - pe cand Bucurestiul avea doar un milion de locuitori - in Capitala fiintau... 22 de teatre. In afara de National, toate erau particulare. Salile erau arhipline... Chiar si in anii razboiului lumea venea la teatru. Oamenii infruntau camuflajul, infruntau restrictiile de tot felul si veneau la spectacole. Doamnele erau elegante, barbatii - la fel. Chiar si spectatorii mai modesti - ma refer la conditia sociala - se imbracau cu ce aveau ei mai bun. Iarna era cald in sala de teatru, mirosea a parfum. Lumea venea cu flori la cabine... La "Iesirea actorilor", spectatorii, tinerii mai ales, stateau la coada pentru autografe. Bugetarii castigau relativ putin, dar nimeni nu te impiedica sa apari si in diverse roluri pe la teatrele particulare, infiintate si conduse - in general - de mari actori: Dina Cocea, George Vraca, Puia Ionescu, Lucia Sturdza Bulandra. Companiile astea plateau foarte bine. Din economiile (nu"la sange"!) realizate, sa zicem, de un actor important al Nationalului, care mai juca si un rol-doua pe la teatrele particulare, acesta isi putea ingadui sa plece pe banii lui la Paris, sa stea acolo in concediu timp de o luna, sa vada spectacole, expozitii, platindu-si tot: tren clasa I, camera la un hotel confortabil, mese la restaurant (si nu cum facem noi de cateva decenii incoace, adica mancam in camera, din punga cu mancare adusa de acasa). Ca sa nu mai spun ca-si schimbau leii cu care plecasera de-acasa - lei convertibili! - la orice banca din Capitala Frantei. Actorilor de la National, de pilda, li se ingaduia sa colinde tara in lung si-n lat de-a lungul verii, jucand in spectacole de succes - dar nu vulgare -, montate de teatrele particulare care, dupa cum am mai spus, plateau foarte bine asemenea colaborari. Ehei, actorii traiau foarte bine pe-atunci! Ce vremuri!
...Intr-adevar, ce vremuri! In acel timp, Lucian apare si la vestitul Teatru de Opereta "Alhambra", infiintat de Nic. Vladoianu. Aici il are ca partener pe legendarul Ion Dacian. Dar si pe vestitii - si inca neinlocuitii! - Silly Popescu, Nae Roman, Nicolae Gardescu, Migry Avram Nicolau... Si aici, la "Alhambra", lumea vine buluc... Ba se mai si organizeaza - cu "Printesa Circului" si "Tara Surasului" - un fabulos turneu in Orient! O etapa importanta din viata artistica a tanarului Ion Lucian s-a desfasurat pe scena Teatrului "Bulandra", pe-atunci Teatrul Municipal...Magnifica Doamna Bulandra
- Trebuie sa marturisesc ca am fost nespus de bucuros sa particip la primul spectacol al Teatrului Municipal. Sa joc, adica, in piesa "Insula" de Mihail Sebastian. Doamna Bulandra fusese impresionata de marele meu succes de la teatrul numit - dupa numele actritei care-l infiintase - "Compania Puia Ionescu". Acolo, in sala aceea cocheta, aflata in cladirea Ateneului Roman, mai bine zis la subsolul unde se tin acum instrumentele, eu jucam alaturi de Maria Tanase intr-un "musical" numit "Sfinxul din Hollywood". Textul era antrenant, muzica era semnata de celebrul Cole Porter. Maria Tanase era superba. Jurai ca e un star american 100%, uitai ca tot ea canta, magistral, muzica populara romaneasca. Era frumoasa de pica, avea nerv, avea pe vino-ncoa"... Juca mai mult in rochii de seara albe, ornate cu pene de strut, tot albe, cu paiete, cu strasuri peste tot... Reclama de neon a spectacolului ne scria numele cu litere mari, cat stalpii de la Ateneu! Cum sa nu ametesti, tanar fiind, la un astfel de succes? O fi naucit-o si pe madam Bulandra succesul nostru, ca m-am pomenit chemat la ea. Cand am intrat - mort de emotie - in biroul directorial, Doamna Bulandra - fara sa ridice ochii din hartii - m-a intrebat: "Ce pretentii ai, tinere?". Sfatuit de un avocat, eu i-am raspuns: "Douazeci de scaune!" - adica 20 de locuri din sala. "Daca se poate, in primele randuri. Seara de seara." Era vorba, desigur, despre echivalentul in lei al costului biletelor... Uluita de raspunsul meu, madam Bulandra?- care nu se mai intalnise in cariera ei de directoare de companie teatrala cu o astfel de pretentie - si inca de la un actor tanar! -, mi-a cerut un ragaz si a fugit la primarul Capitalei. Pe-atunci, peste Oras "domnea" generalul Dombrowsky, un primar aristocrat, nemaipomenit de gospodar, care a iubit Orasul, a iubit bucurestenii, a iubit scriitorii si artistii. Ba chiar a infiintat si un fel de burse ajutatoare pentru tinerii artisti si scriitori, porniti pe calea afirmarii! Se pare ca Dombrowsky i-ar fi zis: "Doamna, dati-i cat va cere! Dar tocmiti-va!". Si asa a fost. Numai ca, la scurt timp, a venit faimoasa stabilizare - eram in 1947! - care ne-a "lichidat" pe toti. Oricum, lucrurile nu s-au oprit aici, a venit apoi nationalizarea teatrelor si... tot ce stiti ca a adus dupa sine in viata oamenilor, in viata societatii romanesti comunismul de import. Ce-i drept, la inceput, relatia mea cu madam Bulandra a cam... "scartait". Castigam mai mult ca ea, date fiind cele 10 scaune - atata imi daduse pana la urma prin contract - de care dispuneam! Curand insa avea sa se declanseze marea dragoste dintre noi. Si anume, o data cu spectacolul "Nu se stie niciodata" de Bernard Shaw, pus in scena de marele Siegfried. Eu jucam acolo rolul lui Valentin, pretendentul fetii (jucata de Beate Fredanov). Intreg tabloul Ii insemna confruntarea dintre mine si viitoarea mea soacra, adica Doamna Bulandra. Numai ca, in seara premierei, la prima pauza, Beate i-a dat Doamnei Bulandra o... caramea. Si asa se face ca, dupa cateva clipe de rontait, Doamnei Bulandra i s-a spart proteza! Cand am intrat in scena, unde urma sa am un dialog indracit cu... "soacra" mea, am realizat ce s-a intamplat. Am inteles, adica, faptul ca madam Bulandra nu putea rosti nici o replica din cele foarte multe pe care le avea de spus in "batalia" cu mine. Asa ca, pana la urmatoarea pauza - cand i s-a incropit un fel de "reparatie" la proteza buclucasa -, eu am rostit, ca intr-o parafraza, si replicile ei. Ea se uita la mine, dadea din cap - sau din maini -, in timp ce lacrimile ii curgeau pe obraji... Din acea seara, m-a iubit nespus si m-a tratat ca pe propriul ei copil... Da, a fost o fiinta de exceptie. Deocamdata, in lumea culturala romaneasca nu are egal. Cu un talent managerial uluitor, cu o dragoste patimasa pentru teatrul romanesc, pentru publicul romanesc, Lucia Sturdza Bulandra a creat unul dintre cele mai importante teatre pe care le-a avut, vreodata, Romania. Poate ca si aceasta dragoste patimasa a rapus-o! Era foarte, foarte batrana si, totusi, intr-o zi de iarna grea, cu ger si viscol, auzind ca Lucia Demetrius terminase o piesa, s-a "repezit" la autoare pentru a obtine o eventuala "exclusivitate". A alunecat pe scari, si-a fracturat un picior, a ramas cateva luni in pat si a murit cu sase luni inainte de a fi implinit... 100 de ani!
- Stimate maestre, cu dvs. un interviu ar putea acoperi spatiul unei enciclopedii... In incheiere, v-as ruga sa-mi spuneti care ar fi cele mai mari bucurii traite in cariera dvs.?
- Bucuriile mele, destul de mari, nu mi-au venit din partea autoritatilor. Ele au venit din partea publicului nostru care m-a rasplatit, decenii de-a randul, cu valuri-valuri de aplauze. Ca si din partea spectatorilor de pe alte meleaguri care, datorita spectacolelor cu care am fost in turneu, au putut sa aprecieze marea valoare a teatrului romanesc. In ultimul timp, mai traiesc o mare bucurie. Ea vine din partea trecatorilor care, intalnindu-ma pe strada, imi ureaza multa sanatate si fericire. Si-mi multumesc ca-i mai fac sa uite de greutatile acestei vieti...Silvia Kerim