Pdsr-ul la rascruce
Prinse in "batalia listelor", majoritatea partidelor romanesti au intrat intr-un fel de silentio stampa. In presa sunt consemnate tot mai putine stiri despre strategiile sau programele lor politice. Ziarele consemneaza mai mult "miscarile" politicienilor in cautare de "coledzi", demisiile sau trecerile spectaculoase dintr-un partid in altul. Electoratul urmareste siderat aceste evolutii, fiind obligat sa constate ca asa-numita clasa politica romaneasca este in realitate un grup de indivizi pentru care nu exista convingeri sau credinte, doctrine definite, ci doar functii de vanat, posturi de comanda in structurile sociale. Nici o diferenta nu mai poate fi sesizata in momentul de fata intre partidele aflate la Putere si cele din Opozitie. Zilnic aflam de parlamentari taranisti care, terorizati de pierderea pozitiilor eligibile, trec pe listele altor partide, de lideri liberali ce isi denunta propriul partid, de partide ce fac cele mai uluitoare aliante, doar pentru a prinde o mana de locuri in viitorul Parlament. Chiar si - deja - victoriosul Pdsr isi are "falitii" sai, celebrul si pitorescul Gheorghe Dumitrascu anuntand parasirea partidului pentru o trecere, se spune, in barca liberala. Cauza, fireste, este pierderea pozitiei eligibile de pe lista Pdsr din judetul care l-a trimis in Senat. Pentru a prinde un loc in viitoarea structura parlamentara, ardentul social-democrat Dumitrascu este gata sa se transforme peste noapte intr-un infocat liberal sau intr-un sever si pur taranist.
In vacarmul generat de diversele migratii, putini au observat ca viitorul Parlament pare a avea de pe acum o configuratie definitivata. Ultimele sondaje de opinie indica posibilitatea unei guvernari monopartinice, Pdsr-ul apropiindu-se incet, dar sigur, de pragul de 50% din intentiile de vot. Daca la prezidentiale meciul pare inca a se juca, sondajele indicand o "finala" Iliescu - Isarescu sau Iliescu - Stolojan, la parlamentare socotelile sunt, dupa toate calculele, incheiate: Pdsr-ul va guverna si singura problema care se mai pune este cea a gruparii pe care si-o va asocia, din motive ce tin, mai degraba, de imagine. Partenerul sau ar putea fi oricare dintre partidele autodefinite drept social-democrate, dar si Udmr-ul, reprezentantul minoritatii maghiare din Romania. Ascensiunea Pdsr-ului poate parea, pentru cei care au sperat intr-o transformare profunda a societatii romanesti posttotalitare, inexplicabila. Cei mai multi observatori o pun pe seama prestatiilor lamentabile ale partidelor actualei majoritati. Cei care anuntasera, in 1996, Schimbarea s-au dovedit incapabili de finalizarea unei tranzitii care, sub regimul Pdsr-ist anterior, mergea taras-grapis. Mai mult, dupa ce au condamnat putreziciunea morala si coruptia guvernarii trecute, noii administratori au vadit aceleasi proaste obiceiuri, aceeasi lipsa de scrupule in rezolvarea problemelor tarii. Dezamagirea a fost cu atat mai mare, nu doar pentru ca au inselat asteptarile, ci si pentru ca, dupa jaful de dinainte, micimea placintei a facut lupta pentru "portii" si mai dura, si mai evidenta. Alti analisti leaga revenirea spectaculoasa a Pdsr-ului de abilitatea politica a d-lui Iliescu. Liderul absolut al partidului este extrem de versat, imbinand subtil populismul (pentru masa electoratului) cu un liberalism tranzactionist (pentru "sponsorii" occidentali ai tranzitiei). O simpla lectura a ultimelor sondaje arata insa ca d-l Iliescu nu mai este "locomotiva" Pdsr-ului, partidul fiind, dimpotriva, cel care il impinge spre victorie.
Aproape toti cercetatorii fenomenului politic romanesc sunt de acord ca Pdsr-ul reprezinta, in mentalul colectiv, concretizarea trecutului comunist, a nostalgiei dupa siguranta sociala data de autoritarismul statal. Discursurile populiste ale liderilor lui, in special cele ale d-lui Iliescu, nu au facut decat sa sustina aceasta nostalgie, normala pentru cetateanul derutat de primejdiile zilnice ale unei tranzitii ce pare a nu avea sfarsit. Sufocat de grava criza economica, incapabil sa se adapteze la rigorile regimului concurential impus de piata libera, electoratul pare a nu mai baga in seama dublul limbaj Pdsr-ist, partidul anuntand in exterior cu totul altceva decat prezinta in tara. In lipsa unei "a treia cai", el va vota asadar acest partid care-i intretine iluziile de stabilitate si siguranta, desi nu are nici o garantie ca ele vor deveni realitate.
Se poate spune, in concluzie, ca argumentele ascensiunii Pdsr-iste au, in cvasitotalitatea comentariilor, o conotatie negativa. Pdsr-ul va triumfa in alegeri pentru ca a stiut sa speculeze mentalitatea remanenta a romanului, pentru ca - dupa dezamagitoarea experienta a Schimbarii - nu a ezitat sa-i spuna ceea ce acesta dorea sa auda. Partidul d-lui Iliescu nu are deci nici o consistenta doctrinara si programatica, multumindu-se doar sa rezoneze la reactiile psihologice ale electoratului, cu scopul vadit de a prelua Puterea. Altfel spus, Pdsr-ul este un partid oportunist, o asociere conjuncturala de interese politico-economice. Pentru Romania, revenirea lui la Putere ar insemna o nenorocire, tara pierzand sansafinalizarii tranzitiei chinuite in care se afla si riscand sa fie izolata de Occident.
Lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Ascensiunea Pdsr-ului se bazeaza, desigur, si pe argumentele enumerate mai sus. Dar ea mai are si alte cauze. Pdsr-ul anului 2000 nu mai este, totusi, cel care a castigat in 1992. El a ajuns la Putere atunci tras de "locomotiva" Ion Iliescu si s-a structurat din mers prin inregimentarea unor tehnocrati independenti din administratie. Ruptura Fsn-ului, din martie 1992, l-a privat de cele mai bune cadre, care au pus, impreuna cu fostul prim-ministru Petre Roman, bazele unui nou partid de orientare social-democrata moderna. Pentru a guverna, fostii activisti comunisti, grupati in spatele d-lui Iliescu, au trebuit sa fie "dublati" de tehnicieni ca A. Nastase, D. M. Popescu, N. Vacaroiu, F. Georgescu, L. Maior si altii. Constient sau nu, acestia au favorizat transformarea clientilor partidului dintr-o cleptocratie intr-o burghezie incipienta. Propaganda populista era menita sa ascunda naparlirea fostei birocratii "de partid si de stat" intr-o patura suprapusa de proprietari privati ai mijloacelor productive. "Amenda" din 1996 a fost meritata si binevenita, dand ragazul noii burghezii sa se organizeze, sa invete regulile pietei. Daca ar fi castigat alegerile din noiembrie 1996, Pdsr-ul ar fi fost acum un partid mort.
Este evident ca inaintea alegerilor din 2000 baza sociala a Pdsr-ului este alta. Discursul populist a fost pastrat doar pentru combaterea adversarilor care, in fond, au procedat la acelasi tip de "privatizare" ca si Pdsr-ul. Ar trebui, in consecinta, sa fie limpede pentru toti observatorii ca este o aberatie a sustine ca revenirea lui la Putere ar insemna tentarea unei restaurari a comunismului. Burghezia structurata de Pdsr este la fel de interesata ca si cea produsa de Cdr si de aliatii sai de integrare europeana si euro-atlantica. Liderii Pdsr-ului au anuntat clar ca, reveniti la Putere, vor continua sa aplice programul de integrare conceput de guvernul Isarescu. Perspectiva reluarii administratiei a impus, oricat ar suna de paradoxal, politizarea accentuata a partidului. Clientela sa, satisfacuta, se va implica mai putin in treburile generale ale administratiei, dar ii va sustine demersurile, pentru ca astfel va avea garantia consfintirii legale a situatiei de fapt. In ciuda prezentei in continuare a unor figuri compromise in randurile sale, Pdsr-ul a fost obligat sa inregimenteze noi "tehnicieni", sa-i promoveze la varf. Oameni noi ca I.M. Pascu, H. Puwac sau "recuperatul" A. Severin, grupati in jurul lui A. Nastase, pot asigura regenerarea elitei partidului. Iar proiectata fuziune cu Psdr-ul va intari si mai mult gruparea numita "reformista". Castigarea sau pierderea prezidentialelor de catre I. Iliescu va fi, la randu-i, un punct de non-retur, in ambele situatii partidul trebuind sa renunte la "tutela" acestuia. Castigarea alegerilor parlamentare va face din Pdsr un partid la rascruce pentru ca abia atunci se va declansa batalia interna intre politicieni si profitorii de politica. Despre aceasta vom vorbi insa cu alt prilej.Toma Roman