Recviem pentru lelea Reghina</b><b>Stalpii satelor noastre intra, usurel, in pamant
Cu cateva luni in urma, la venerabila varsta de 95 de ani, s-a stins din viata in satul sau de obarsie Lesu Ilvei, plansa de tot neamul ei, lelea Reghina Tapalaga, una dintre ultimele interprete-taranci ale folclorului arhaic nasaudean. Vocea ei, puternica si limpede ca argintul, va dainui peste vreme, inregistrata in fonoteca Radioului, in videoteca televiziunii si, mai ales, pe cilindri de ceara, la Institutul de Muzicologie si Folclor "Constantin Brailoiu" - marele etnomuzicolog care a descoperit-o, tanara nevasta pe atunci, in campaniile sale monografice prin tara, pornite impreuna cu sociologul Dimitrie Gusti.
Rasarita tot din vatra doinitoarelor nasaudene, o alta mare reprezentanta a folclorului din nordul Ardealului, Valeria Peter Predescu, si-a implinit zestrea de cantec cu ajutorul lelii Reghina, de care a legat-o o puternica prietenie si afectiune. Cu ajutorul domniei sale, incercam sa aducem un ultim omagiu Reghinei Tapalaga, prezentand-o cititorilor nostri asa cum a trait si s-a ostenit ea, pentru bucuria sufletelor celor ce au auzit-o cantand sau i-au ascultat vorba blanda."De-ai calca numa" pe-arginti,/ Din straini nu faci parinti"
Reghina Tapalaga s-a nascut la 25 decembrie 1905, in comuna Lesu Ilvei, intr-o familie de tarani, si s-a stins in primavara acestui an, la varsta de 95 de ani. Si-a scris singura "versul", cantecul de moarte (in zona Nasaudului nu se foloseste denumirea de bocet), la fel ca multi alti batrani care-si povestesc in cantec viata, inainte sa se desparta de lume, de rude si de vecini. Versul e cantat la ingropaciune, fie de diac, fie de popa sau de cineva pe care cel raposat l-a desemnat pe cand era inca in viata. "Am ramas mica, orfana, fara tata, fara mama,/ Tata o murit in razboi, mama acasa, intre noi./ Cinci copii mici am ramas,/ Tat cu lacrami pe obraz./ Tati micuti si suparati,/ La straini in sama dati./ La scoala n-am fost ajunsa,/ La straini am fost supusa,/ Dezbracata si desculta,/ Dupa jite slujnicuta./ Pe pamantul gol durmeam,/ Cu-n recalut ma-nveleam,/ La nime" mila n-aveam,/ Oridesine ma lipceam./ Ca strainii-s ca si spcinii,/ Mai amari decat pelinii./ De-ai calca numa" pe-arginti,/ Din straini nu faci parinti./ Zece ani slujnica am stat,/ De la straini am rabdat,/ Am rabdat bune si rele,/ N-am avut la cine mere."
Totusi, lelea Reghina a avut si un picut de noroc. A slujit si in casa preotului Anton Cosbuc, fratele poetului George Cosbuc, unde l-a cunoscut pe poet, de care a fost foarte impresionata. Femeie isteata, autodidacta, lelea Reghina i-a invatat poeziile, cantandu-le mai tarziu, transformate in romante.
Lelea Reghina s-a maritat de tanara si a avut noroc de barbat bun: "N-am avut mila de la nime", dar dupa ce m-am maritat, am avut mila de la barbat", spunea ea. "Si m-o lasat sa cant si sa fiu in toate piesele de teatru si o fost falos cu mine, ca eu stiam canta."
In Lesu Ilvei, un sat asezat aproape de granita Transilvaniei cu Bucovina, a existat o formatie taraneasca de teatru nescris, la fel ca in Sant, o alta comuna someseana, celebra pentru "trupa" ei de actori in opinci. Lelea Reghina si omul ei au participat o vreme impreuna la spectacolele acela cu totul deosebite, pe care taranii si le dadeau pentru ei, jucand piese improvizate, cu dialoguri inspirate din viata satului. N-au avut copii, dar au infiat un orfan pe care l-au crescut ca si cum ar fi fost al lor si de la el au avut o gramada de nepoti si de stranepoti. Pe toti i-a crescut si i-a leganat cu cantarile sale minunate lelea Reghina, iar ei, cu totii s-au ingrijit de ea, la batranete.In gradinuca din Lesu Ilvei
Cum arata lelea Reghina? O batranica micuta la trup, pe a carei fata era intiparita asa de frumos trecerea timpului, ca un scris caligrafic, dandu-i noblete si blandete. Fiecare cuta era pusa anume ca s-o infrumuseteze, s-o innobileze, nu s-o urateasca, ci sa-i dea o aura aparte. Si avea un fel al ei de-a fi, care te cucerea. Era optimista si ii simteai bunatatea sufleteasca din privirea senina si ochii veseli. Avea o gura povestitoare si sporovaitoare nevoie mare, era teribil de vioaie si inteleapta, cu o minte foarte clara si cu un glas ceresc. Tot timpul isi insotea lucrul cu cantecul si-si facea voie buna cantand. Canta repede, nu trebuia s-o poftesti de doua ori. Se bucura sa impartaseasca din zestrea ei de cantari, si nu de putine ori s-a urnit din satul sau spre a veni la Centrul Creatiei Populare din Bistrita, la prietena sa, Valeria Peter Predescu, insotind-o adesea si la spectacole sau la inregistrari pentru Radio sau Televiziune. La randul sau, doamna Valerica a fost de multe ori la lelea Reghina acasa, spre a culege de la ea marturii despre cantarile ei, spre a afla de la cine le-a invatat. "De la femei necajite, care atata or invatat intr-o viata aspra: sa lucre si sa rabde." Avea o imensa dragoste pentru cantec, pe care il impartasea impreuna cu povetele sale de om trecut prin viata si prin greutati cu dragoste si cu bucurie, fara sa le tina ascunse.
O casa atat de ordonata si de curata ca a lelii Reghina nu s-a mai vazut. Nu statea singura, ci cu feciorul pe care l-a infiat si cu nevasta acestuia. Lelea Reghina a avut avere si a muncit, cot la cot cu cei tineri, pana la adanci batraneti. In curte si-au facut si alti nepoti case, case taranesti, adevarate, "ca pentruoameni de omenie". De altfel, toate casele de acolo sunt adevarate depozite de arta populara. In casa lelii Reghina gaseai cingeaua, pocruta, paretare, toluri tesute de ea, de nora sa si de nepoate. Si daca te duceai la ea acasa, indata punea ceaunul la fiert si-ti facea o colesa cu branza si cu jumere, cu papa si cu lapte, sa nu cumva sa pleci din casa ei flamand si neomenit. Cand era post, gaseai la lelea Reghina mancaruri de hribe, galuste de ciuperci, galuste cu morcovi, galuste cu pasat. Dar sa stiti ca ii placea sa aiba pe masa si un paharel de tuica, de "jinars" tare, inainte de a manca. De fiecare data cand mergea la spectacole sau la inregistrari la Bucuresti, avea merinde la ea; venea cu traistuta cu bunatati: o daraba de pita si de slana, un pic de carnat ori un pui fript si olecuta de jinars.
Rugatoare de Dumnezeu, ducea mereu la biserica prescuri si pomelnice si facea parastase dupa toti mortii. La ea era la mare cinste pomenirea mortilor. Secretul longevitatii ei? Postul si rugaciunea! Tinea toate posturile si avea program de rugaciune chiar si cand mergea la Bucuresti. Nu se intindea pe patul din cuseta pana nu-si gata de zis toate rugaciunile de pe rozariu. Nu zicea de rau, nu-l pomenea pe necuratul niciodata, dimpotriva, il alunga, scuipand in san, "departe de casa aceasta". Era modelul taranului roman: credincios, intelept, increzator in fortele lui si in rostul lui pe pamant. Pe ea n-o puteai sminti de la randuiala ei. Primavara iesea in "gradinuca" si punea de toate cele, le grijea pentru ca avea bine fixat in fiinta sa, in matricea ei de fiica a pamantului calendarul popular si agricol, dupa care curgeau zilele tuturor taranilor din satul sau."De-ar veni luna lui maiu, sa-nfrunzasca frunza-n plaiu" "
In Lesu Ilvei si in Sant au fost prezente, incepand cu 1935, timp de trei veri consecutiv, echipele Fundatiei Regale, sub directa indrumare a sociologului Dimitrie Gusti. Cu aceasta ocazie, tanara nevasta Reghina Tapalaga a intrat in contact cu personalitatile care alcatuiau la vremea aceea "Echipa Regala", cum ii placea ei sa spuna: Harry Brauner, Henri Stahl si parintele etnomuzicologiei romane, Constantin Brailoiu. Despre "domnu" Constantin" spunea ca era un barbat fain, de omenie, un om bun, care iubea taranii si nu se rusina sa se imbrace in portul de acolo: "In tata dumineca se-mbraca taraneste, mergea la jocul satului si se tragea in poza cu taranii". Si povestea atat de frumos lelea Reghina cum Brailoiu "purta Somesana asa mandru, cum poarta sarpele capul" si cum juca pe sub mana, strigand: "Numa" lin si catilin, ca omul in sat strain". Mai apoi, Constantin Brailoiu a invitat-o in anul 1936 la Institutul de Etnografie si Folclor din Bucuresti, unde lelea Reghina a inregistrat cantecele sale pe cilindri de ceara si apoi a luat masa la Palatul "Elisabeta", servita de chelnerii Regelui. Echipa era formata din aproape 50 de oameni, aveau si doctor, si profesoara de menaj - "profesioara", cum zicea lelea Reghina. Era o enciclopedie vie, tinea minte si ce mancari le facea celor din Echipa, ca era angajata la ei ca bucatareasa. Profesoara de menaj o-nvata sa le faca prajituri si anumite mancari fara rantas, si-si nota, la randul ei, retetele taranesti pe care i le dicta lelea Reghina: cum se fac varzarele, pita de casa, colacii. Mult mai tarziu, invitata la Radio, lelea Reghina a avut surpriza sa se auda intr-o inregistrare de atunci, din "36. Si a fost tare emotionata cand si-a auzit glasul ce-l avea la 30 de ani, un glas cu o acuratete extraordinara, cantand, ca si la 90 de ani: "De-ar veni luna lui maiu, sa-nfrunzasca frunza-n plaiu" "."Puneti-mi flori pe mormant si nu ma uitati curand"
Pe langa leacurile din plantele pe care si le culegea, le usca si le dramuia dupa retete numai de ea stiute, lelea Reghina stia si sa descante. In 1992, Valeria a descoperit in sipetul cu comori al lelii Reghina "Descantecul de-ntors", una dintre acele miraculoase incantatii ce tin de terapia populara si care amestecau toponimele locului, numele Maicii Domnului si al Domnului Iisus Hristos laolalta cu "Drumul Iordanului" si "Dalea lui Traian", intru curatirea trupului si a sufletului sau: "Eu ma apuc sa fac de-ntors, tare si vartos,/ cu puterea Maicii Preciste si cu a Domnului Hristos(...)/ S-o luat pe drum sa cate Calea lui Traian si raul Iordan,/ de cate farmeci rale si de scarbe grele si de betesuguri grele, de tate sa-l spele". Asa descanta lelea Reghina si scapa de toate relele pe cei care-i cereau ajutor in necaz sau in boala.
Ca orice taranca ce-si respecta portul stramosesc, avea mai multe randuri de straie populare si, cand doamna Valerica o lua dupa dansa sa cante pe scena, ea intreba, plina de o candida cochetarie: "Care sa mi-l pun? Acela cu cafeniu? Si ce naframa sa mi-o ieu? Aceea cu puiuti, cea cu patratele, ori cu marginuta?". Si mereu venea altfel imbracata, era frumoasa mereu, tare curata si atat de frumos stateau hainele pe ea, si le purta ca o adevarata regina. Si lucrurile erau toate cusute de mana ei, pe panzaturi tesute de ea, in casa, si lucrate pe cate un fir, cu pindula in umar si cipca (cute, cusaturi). A avut uncostum frumos pentru ingropaciune, ales de ea. Avea o strigatura care-i era tare draga si pe care o zicea cand canta la caval baciul Ilarion Marica (conducatorul triscasilor din Lesu, acea formatie extraordinara infiintata in anul 1954 de catre marele compozitor, folclorist si dirijor Tudor Jarda): "Foaie verde lemn cretesc, frica mi-i ca-mbatranesc, ce n-as da sa-ntineresc,/ As da vaca din ocol, dac-as sti ca nu mai mor/ Si-as da vaca cu jital, sa ramai tot tinerel". Dar lelea Reghina era impacata cu gandul mortii. Spunea tot timpul, daca cineva o intreba cati ani are, ca multi, ca i-s bugati anii, adica destui. Totusi, in zilele din urma, cand si-a dat seama ca se duce, ii parea rau si ar fi vrut sa mai traiasca, batar sa mai sape gradinuca ei si s-o mai vada inflorita. La 94 de ani, lelea Reghina s-a urcat pentru cea din urma oara pe scena din Lesu si a cantat. Apoi a spus: "D-apoi, sa faceti si voi ce face baba, cantati si voi ca mine, ca eu de aceea traiesc atata, ca am tot cantat".
"D"amu, ma duc de la voi, n-oi mai veni inapoi,/ Marg in pamant cu pciatra, n-oi mai veni niciodata,/ Departe de voi n-oi fi, da" n-oi mai pute veni,/?In vecini in tintirim, n-om mai pute sa graim./ Si la toti am o rugare, inainte de plecare:/ Puneti-mi flori pe mormant si nu ma uitati curand./ Ma jeliti batar o luna, ca v-am fost bugat de buna,/ Cu mana v-am ajutat, cu gura v-am invatat,/ Am facut si voie buna, si onoare la comuna,/ In cantece populare, de-o placut la fiecare./ Suna ora de plecare, fara nici o amanare,/ Sa plec in pamantul mut si sa las tat ce-am avut."Corina Pavel