Divortul
Poate fi divortul o problema de sanatate? Fireste! El implica sufletul omenesc si, dupa cum ne invata inteleptii, orice suferinta porneste mai intai de la el. Chiar atunci cand viata aduce un cuplu pe picior de razboi, prapastiile sentimentale trebuie evitate. La fundul lor, se afla disperarea si boala
Se spune, pe buna dreptate, ca despartirea de partenerul de viata este "un infern sentimental". Si totusi, numarul divorturilor creste constant. Fireste, nimeni si nimic nu poate obliga doi oameni care nu se mai inteleg si nu se mai iubesc sa ramana alaturi o viata intreaga. Dar asta nu inseamna ca orice despartire este - in mod obligatoriu - o lupta pe viata si pe moarte, un "razboi al rozelor". Cuvantul magic este medierea, care inseamna, de fapt, o despartire amiabila, normala, fara cuvinte grele si jigniri dureroase. In acest caz, dragostea se poate transforma in prietenie.
Printr-un astfel de divort se poate evita prabusirea in prapastiile sentimentelor, disperarea si boala, medierea facand posibila aparitia unei relatii noi, fara crize de nervi si explozii de ura.
In Anglia, ea se numeste "apartners" - adica despartiti (dar si parteneri). Este vorba de fostele cupluri care, in ciuda suferintei, a certurilor si a despartirii, reusesc sa se comporte civilizat, partenerii respectandu-se reciproc si devenind -?in unele cazuri - chiar prieteni.
Pentru a afla daca despartirea pasnica este o arta chiar atat de greu de insusit, i-am adresat cateva intrebari unui specialist in probleme de cuplu, dr. psiholog Matilda Rusu, distinsa colaboratoare a seriei vechi a revistei "Formula As", aflata de cativa ani in Sua.Cioburile casniciei se strang impreuna
- Cum este posibila o despartire amiabila, atata vreme cat inima ranita sangereaza?
- Sigur ca nu este deloc usor. Mai cu seama pentru persoana parasita. Deceptia si tristetea nu se uita cat ai bate din palme, iar pentru ca ranile sa se vindece, este nevoie de timp. Dar un comportament cat de cat civilizat si respectuos al celor doi parteneri ii ajuta sa treaca mai usor peste aceasta faza dificila din viata lor. Iar daca exista si copii, este important si absolut necesar un dialog responsabil.
- Deziluzionat si frustrat de partener, mai poti gasi, oare, o cale de apropiere?
- Inainte de toate, trebuie sa intelegi ca celalalt este cel putin la fel de deceptionat ca tine insuti. In drama unui cuplu nu exista o victima si un faptas, ci, intotdeauna, doua victime si doi faptasi. Primul pas spre intelegere este sa accepti ca si partenerul este ranit, fara sa-ncerci sa te aperi imediat sau sa-i opui spre comparatie propriile rani. Caci problema nu este sa gasesti vinovatul. Cei doi trebuie sa recunoasca de comun acord ca visele si sperantele reciproce s-au spulberat, pur si simplu, si ca acum vor trebui sa adune cioburile impreuna.
- In general, atunci cand se isca certurile, partenerii nu mai sunt capabili sa se asculte reciproc, altfel n-ar mai ajunge la tribunal.
- Adeseori e nevoie de o persoana neutra - un prieten comun sau un mediator de profesie. Aceastaasculta - fara sa se implice - ambele parti si, in felul acesta, fiecare ia act de suferinta celuilalt. O astfel de intelegere usureaza gasirea unui compromis care sa-i multumeasca cat de cat pe amandoi.
- Dar de ce sa ma straduiesc sa-l inteleg tocmai pe cel care m-a ranit si m-a umilit?
- Pentru a-ti da seama care este participarea ta proprie la esec, pentru a recunoaste "schema" distrugerii reciproce. Altfel, atunci cand intri intr-o noua relatie de cuplu, faci aceleasi greseli si cazi in aceeasi capcana.
- La inceput, fiecare crede ca iubirea este eterna...
- Tocmai aici este problema: iubirea care orbeste. La-nceput, ne idealizam partenerul si, pur si simplu, nu-i remarcam anumite trasaturi de caracter. Mai tarziu, cand viata de zi cu zi toceste si apoi face tandari "lentilele roz", il vedem exact asa cum este el in realitate. Si asta ni se pare o schimbare in rau. Trebuie insa sa recunoastem ca ne-am idealizat partenerul si astfel o sa ne dam seama ca astazi ne deranjeaza la el exact acele trasaturi care odinioara ne incantau de-a dreptul. Ce m-a atras, atunci, la femeia asta? Vorbele insufletite, sinceritatea, spontaneitatea ei. Si ce ma deranjeaza la ea acum? Vorbaria superficiala, comportamentul ei inegal. Sau: ce-am iubit oare la barbatul asta? Forta si siguranta de sine, felul lui direct de-a fi. Si ce ma enerveaza acum? Aerul asta de macho si incapatanarea lui brutala. Astfel, lucrurile devin foarte clare: nu partenerul s-a schimbat asa de mult, ci felul in care-l privim noi, reactia proprie la comportarea lui.
- Si ce se-ntampla daca unul vrea sa plece fiindca s-a indragostit de altcineva, iar celalalt vrea sa salveze casnicia?
- Si in acest caz, cei doi ar trebui mai intai sa-si respecte si sa-si accepte sentimentele si dorintele. Orice incercare de a-l retine cu plansete, amenintari sau incercari exagerate de a-i intra in voie il indeparteaza si mai mult. Dar cel care vrea sa plece ar trebui si el sa tina seama de suferinta celui parasit. In felul acesta, s-ar putea gasi o solutie provizorie. De exemplu, despartirea temporara, pana cand ambii accepta divortul sau se incumeta s-o ia de la capat.Nu distrugeti sufletul si lumea copilariei
- Despartirea este foarte grea atunci cand exista copii. Ar putea fi evitata lupta cumplita pentru obtinerea dreptului asupra lor?
- Asta ar trebui facut in orice situatie! La urma urmelor, cei care vor sa se desparta sunt parintii. Copiii - fara exceptie -?nu-si doresc nimic mai mult decat ca tata si mama sa ramana langa ei! Caci distrugerea casniciei le distruge lumea copilariei. Si asta le provoaca o spaima ingrozitoare. Si daca sunt obligati sa opteze pentru unul dintre parinti, urmarile asupra dezvoltarii lor ulterioare vor fi foarte grave.
- Si-atunci, cum ar trebui sa se poarte parintii?
- Sa discute deschis cu ei despre divort, dar in acelasi timp sa le arate cat mai clar posibil ca mama si tata vor fi langa ei ca si inainte. Daca sotul, de pilda, isi cauta o locuinta noua, ar putea sa ia cu el si copilul si sa-l intrebe daca noul domiciliu pentru weekend ii e pe plac. Cand parintii se despart, copiii sufera, normal, dar daca cei mari se poarta frumos unul cu celalalt, durerea despartirii se vindeca mai usor. Inadmisibila este insa folosirea copiilor ca arma strategica, si asta ar trebui s-o inteleaga toti cei care se despart, indiferent de cat de lezati sau deceptionati ar fi.
- Credeti, intr-adevar, ca un "razboi" s-ar mai putea transforma intr-o despartire amiabila?
- Da. Dar partenerii trebuie sa stie sa se opreasca, sa iasa din lupta care tinde sa devina tot mai apriga. Si sa-ncerce sa nu-l mai incite pe celalalt prin felul de a se comporta. Sa-l asculte, in loc sa se apere pe sine si sa-l acuze pe el. Aceasta este formula magica.Casnicia, un model depasit?
- Sa fie, oare, casnicia pentru o viata un model depasit?
- Nu. Dorinta de a trai toata viata in armonie cu acelasi partener este si acum la fel de actuala ca si in trecut.
- Si totusi, astazi relatiile de cuplu nu mai sunt asa de stabile...
- In decursul anilor, ideile despre casnicie, dar si conditiile inchegarii unui cuplu s-au schimbat, fireste. Inainte vreme, casnicia era o legatura "economica" necesara supravietuirii, sentimentele fiind absolut secundare. Pe la mijlocul secolului al Xviii-lea, s-a nascut casnicia bazata pe dragoste, considerata pana in zilele noastre un ideal. Deci: baza unui cuplu o reprezinta dragostea dintre parteneri si abia pe urma problemele financiare, familiale etc. Pericolul: cand dragostea dispare - si asta se intampla in mod garantat in viata de zi cu zi - dispare si baza cuplului. De cele mai multe ori, ambii parteneri sunt independenti material sau pot sa devina. In prezent, oamenii nu mai raman impreuna doar de dragul apartamentului, al masinii sau al copiilor. Divortul li se pare multora singura solutie pentru asteptarile neimplinite.
- Mai poate fi vorba astazi de o casnicie fericita, durabila?
- Sigur ca da. In fond, cam 50 la suta din totalul casniciilor se bazeaza pe niste relatii stabile. Arta pentru a reusi este respectul reciproc real. Adica niste libertati pe care sa le permita fiecare partener: lui insusi, dar si celuilalt. Nici unul nu trebuie sa se astepte ca celalalt sa-i indeplineasca toate dorintele. Sa accepte ca are si acesta o anumita fire, anumite preferinte, chiar daca lui nu-i sunt pe plac. Si sa recunoasca ca si el, la randul sau, isi deceptioneaza partenerul, chiar daca n-o face cu intentie. Suntem asa cum suntem, iar despre micile frustrari de zi cu zi trebuie sa vorbim cu partenerul de viata.
- Cum? Femeile, in general, vor sa vorbeasca despre ceea ce simt, dar barbatii se inchid in ei si prefera sa taca.
- Greseala pe care o fac femeile -?cu o oarecare satisfactie, de altfel - este ca emit pretentii: trebuie sa te schimbi, ca sa-mi fie mie bine. Barbatilor, aceste reprosuri li se par un atac frontal asupra propriei persoane sau a esecului lor personal - si de aceea bat in retragere. Dar jocul acesta distructiv se poate derula si altfel, nu cu reprosuri si acuze, ci sub forma unei simple comunicari: asta sau asta ma doare, ma mahneste. Fara pretentia ca celalalt sa se schimbe. Pentru ca pe parcursul vietii de cuplu, contradictiile ies tot mai mult in evidenta si trebuie, pur si simplu, acceptate.
- Cat de valabile sunt compromisurile?
- Uneori, ele trebuie cautate si gasite in comun. Un exemplu: el adora fotbalul, merge la stadion in fiecare sambata sau sta cu ceasurile la televizor. Pe ea, pasiunea asta a lui o enerveaza. Ar prefera sa iasa seara la o plimbare sau sa-si faca impreuna un program pentru weekend. Solutia creativa in acest caz ar putea fi urmatoarea: pentru ca uraste mersul pe jos, el s-o insoteasca de doua ori pe saptamana la o plimbare... cu bicicleta, iar vineri seara si duminica sa organizeze un program placut pentru amandoi. In schimb, sambata sa faca fiecare ce-i place: el sa se uite la televizor, iar ea sa iasa cu prietenele.
- E adevarat ce se spune despre primul an de casnicie sau despre al patrulea sau al saptelea?
- In fiecare cuplu exista permanent "urcusuri" si "coborasuri". Nici cele ideale nu au parte tot timpul numai de fericire. Partenerii se indragostesc, sufera deceptii, apoi gasesc in cele din urma un compromis constructiv si se indragostesc din nou. Momentele cele mai critice pentru deziluzionarea de durata sunt in toate casniciile aceleasi: inceputul vietii in doi, primul copil, mutatiile profesionale, schimbarea de domiciliu, constructia casei, criza produsa de imbatranire (pe la 50 de ani), boala.
- Exista semnale de avertisment pentru inceputul crizei intr-o casnicie sau pentru pericolul unei despartiri?
- Fiecare persoana isi are semnalele sale individuale prin care vrea sa-i arate partenerului ca este ranita, mahnita. Din pacate, celalalt nu le recunoaste intotdeauna sau le ignora, de teama. Semnalele cele mai des utilizate sunt: lipsa de comunicare si de respect, vaicarelile, pisalogeala si distantarea emotionala si fizica. Acesta este momentul cand trebuie sa reactionam si sa ne intrebam partenerul ce l-a lezat. Daca nu facem asta, este cazul sa ne-ntrebam de ce ne temem de sinceritate in relatia cu partenerul nostru. Altfel, in mod inevitabil, va veni un moment cand ne vom trezi in realitatea dura, urata: razboiul despartirii.Rodica Demian