Fata in fata cu publicul -
Nightlosers"Mai, sa fie, noi cantam ca la nunta si ei se distreaza grozav"Vin de la Cluj si aduc cu ei seriozitatea, ardoarea si umorul care ne fac sa-i indragim pe ardeleni. Felul lor de-a canta transforma orice concert intr-o sarbatoare, iar piesele lor, in care blues-ul american se infrateste cu invartita, sunt absolut geniale. Scoase la lumina din fumul cluburilor de jazz si blues, fecioreasca a la New Orleans sau rock"n"roll-ul somesean au aprins calcaiele publicului si la Festivalul "Smithsonian" de la Washington si ne pot reprezenta oriunde in lume, cu mare cinste
De multe ori, petrecerile spontane, fara pretentii se dovedesc a fi mai reusite decat cele simandicoase, anuntate cu surle si trambite. La fel s-a intamplat si cu Nightlosers, a caror muzica pare a fi ilustratia perfecta pentru o petrecere continua. "Nightlosers s-a nascut dintr-o joaca", ne povesteste "Gaga", bateristul trupei. "Ideea o fost ca era o baraca, o carciuma in centrul studentesc din Cluj, iar prietenul nostru, producatorul Ovidiu Buhatel, ne-o adunat pe fiecare de la diverse formatii si ne-o spus: <<Hai, ba, sa facem un chef, sa cantam acolo!>>. Si o iesit extraordinar, atat de bine ca ne-am zis: <<Hai sa facem si o repetitie, sa mai cantam impreuna, mai scoatem un ban>>. Nu constientizam ce se intampla cu noi - asta pana cand am ajuns in Bucuresti si am vazut felul in care suntem primiti in cluburi. Atunci, am inceput sa ne gandim la ceva serios, cum ar fi un disc."
"Comando"-ul ardelenesc a debarcat in Capitala in toamna lui "94 si, intr-un singur weekend, a luat cu asalt posturile de radio si cluburile, devenind, dupa doar cateva concerte, un punct fierbinte al vietii muzicale bucurestene. Erau senzationali!
Dintre cei care au pornit la drum, doar Sandy Deac a plecat, formandu-si propria formatie, Desperado. In rest, pe "baricade" au ramas aceiasi: Sorin "Gaga" Campean (tobe), Grunzo Geza (clape), Octavian "Barila" Andreescu (bas), El Lako Jimi (chitara, vioara) si Hanno Hofer (chitara, voce, muzicuta, alte instrumente).
"Gaga" este veteranul trupei. S-a nascut la Cluj pe 28 iulie 1959 si si-a descoperit vocatia pentru muzica in prima clasa de liceu. "Era la liceu o sala unde repetau mai multe formatii de folclor, de muzicausoara, de folk si eu eram fascinat de locul acela, de sunetele ce razbateau de acolo. Intr-o buna zi, mi-am luat inima in dinti, am batut la usa si-am zis: <<Vreau sa invat si eu sa cant la tobe!>>. De ce tocmai la tobe? No, asa mi-or placut mie tobele! Daca vrei cu adevarat sa faci un lucru, apai il faci pana la urma, eu asa zic. Asa am invatat eu sa bat la tobe. Am fost autodidact, ascultam placi cu Phoenix, mergeam la concerte cu Cromatic, Experimental, Sorin Chifiriuc si Curtea Veche, cu Semnal M, care mai tarziu ne-au ajutat mult, pe cei din Nightlosers." Din vremea liceului nu au ramas numai amintirile muzicale, ci si porecla pe care o pastreaza si acum: "E o poveste veche. Veneam de la repetitie, impreuna cu baietii din formatie, si am vazut un copil ce se juca cu arcul. I-am zis ceva de genul: <<Ce faci, mai Robin Hood?>>, la care pustiul mi-a replicat dintr-o suflare: <<Ce vrei mai, gasca?>>. Baietii au sarit in sus, era moda poreclelor: <<Iti spunem Gaga>>, si asa a fost".
Pana sa ajunga la Nightlosers, "Gaga" a cantat in trupa Facultatii de Drumuri si Poduri, unde era student, cat si in Revox si Kappa. "Acum, nici nu mai stiu care-i hobby-ul si care-i meseria. Se pare caingineria s-a transformat din meserie in hobby."
Trei dintre "noctambuli" se cunosc de pe bancile Liceului de Muzica din Cluj, unde au fost colegi. Grunzo Geza a mostenit talentul muzical pe linie paterna. "Tata a fost pe jumatate muzicant, canta la orga in biserici, astfel ca de mic copil m-am trezit cantand. Prima trupa am avut-o la 18 ani, pe atunci era la moda sa canti la chitara. Cand l-am auzit, insa, pe Jimi cantand, mi-am dat seama ca e cazul sa ma las si sa revin la prima pasiune: pianul. Am facut echipa cu Jimi prin diferite trupe, cu care cantam peste tot, n-am ratat nici o carciuma sau restaurant din zona Clujului."
Basistul trupei, "Barila", a ajuns la Liceul de Muzica la insistentele parintilor, care vedeau in el un mare violonist. "Nu mi-o placut deloc vioara, dar am cantat la ea pana in ziua in care am descoperit basul si mi-am zis: <<Gata, asta e ceea ce imi trebuie!>>. Mi-o placut mult de Dixie Krauser, basistul de la trupa Pro Musica, si, atunci cand scoala a cumparat instrumente pentru formatia ce ne reprezenta la <<Cantarea Romaniei>>, am pus stapanire pe bas si de atunci nu l-am mai lasat!"
Exista, insa, la Nightlosers un personaj care a indragit vioara de mic, iar acum, la 38 de ani, ridica salile in picioare cand pune mana pe ea. El Lako Jimi este un adevarat vrajitor al viorii si, mai ales, al chitarei, la care canta ca un adevarat "guitar hero" al blues-ului. "Taica-meu canta la vioara, cred ca de la el mi se trage. Pasiunea pentru chitara vine din adolescenta, cand fratele meu primea lectii particulare, la care-mi permitea si mie sa asist. Imi placea la nebunie, stateam intr-un colt si priveam fix la corzi, nu m-ai fi desprins de acolo nici cu buldozerul." El Lako este dedicat trup si suflet muzicii. Pe langa activitatea sa alaturi de Nightlosers si de Orient Express, unde-i are colegi pe Hanno si pe "Barila", el are un studio in Cluj si canta in concerte sau pe inregistrari, alaturi de numerosi alti artisti, ardeleni in mare parte.
Singurul membru al trupei care nu-i din Cluj este Hanno Hofer. Nascut in Timisoara, pe 8 iulie1964, Hanno a inceput ca actor la Teatrul German, cu care colinda prin satele sasesti pustii, "acolo erau mai multi oameni pe scena decat in sala". "Am avut, insa, parte si de o experienta foarte frumoasa, datorita turneului prin gradinitele judetului Timis. Copiii alcatuiesc un public minunat!" Cand era si el copil, Hanno a descoperit prin casa o muzicuta chinezeasca, apoi a pus mana pe o chitara si si-a urmat pasiunea pentru blues, iar in 1985 a debutat alaturi de un monstru sacru al jazz-ului romanesc, Harry Tavitian. In ciuda aerului sau boem, Hanno si-a pastrat intacte genele bunicilor sai germani. Probabil ca altfel, fara munca si disciplina, nu ar fi ajuns unul dintre cei mai apreciati artisti ai momentului: cantaret de blues foarte iubit, regizor de film cu numeroase premii internationale, actor cu priza la public.
- Multe trupe incearca sa cucereasca printr-un umor de limbaj ce se naste o data cu versurile. Umorul vostru, buna dispozitie pe care o creati in concerte vin din muzica.
"Gaga": Uite cum vad eu treaba cu umorul. Fiecare trupa are un frontman, un cantaret care sta in fata celorlalti, se misca, danseaza, creeaza o anumita stare. Lui Hanno nu i se potrivesc lucrurile astea, el dialogheaza altfel cu publicul, mult mai firesc, mai amuzant. Umorul il ai in tine sau nu-l ai, asta nu se fabrica.
- Farmecul vostru consta si in picantele si explozivele incursiuni in folclor. Ce reprezinta acesta pentru voi: un motiv de parodie, o sursa de inspiratie?
"Barila": Ceea ce facem noi, in nici un caz nu este parodie. Daca faci o comparatie intre blues-ul american si muzica populara, vezi ca armoniile sunt identice.
"Gaga": Cand am venit prima oara in Bucuresti, ne-am despartit de Sandy Deac chiar inaintea concertului din Club A. Si acolo, ce sa canti? Am incercat ceva muzica populara, cu vioara, si da-i, si canta! Reactia celor din sala a fost incredibila: dansau, chiuiau si bisau incontinuu. Noi ne minunam: <<Mai sa fie, ce-i cu astia, noi cantam ca la nunta si ei se distreaza grozav>>. Atunci, am inteles ca putem face ceva mai serios, mai ordonat. La vremea respectiva, nu stiu cine mai miza pe filonul etno, nu erau trupe nici de dance, techno, hip-hop, care sa para interesate de acesta.
- Cam putin doua discuri in aproape sapte ani de existenta...
Jimi: Noua, in concert, ne place sa fim fata in fata cu publicul. De fapt, pe scena se nasc si ideile noi, care pana la urma apar pe un album.
Hanno: Suntem o trupa de club, acolo unde avem publicul aproape si putem petrece alaturi de el.
- Cum a fost turneul european de la sfarsitul lui iulie?
Hanno: Am cantat in cinci orase din Belgia, in Germania si in Polonia. Am fost noi cinci, plus Nucu Pandrea, un virtuoz al frunzei, care apare si pe Cd-ul "Plum Brandy Blues". A iesit fain, dar partea proasta este ca am cantat in concerte organizate in parcuri si ne-a plouat aproape in fiecare zi. In singura zi senina, am avut vreo 2000 de spectatori, numai pentru noi, si a fost foarte bine.Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)