Nevoia de normalitate
Fixarea datei alegerilor parlamentare (si a primului tur al prezidentialelor) pe 26 noiembrie, a lasat partidelor competitoare, inca un timp pentru definitivarea listelor de candidati si pentru stabilirea proportiilor reprezentarii in cadrul diverselor aliante. Amanarea este favorabila partidelor de centru-dreapta pentru ca, in ciuda amenzii severe de la locale, nu au ajuns - pana acum - la stabilirea unei strategii electorale clare, la delimitarea perimetrului lor actional. Ultimele luni ale actualului exercitiu administrativ au gasit Pnl-ul si Pntcd-ul, principalele partide ale coalitiei la Putere, intr-o periculoasa rivalitate pentru atragerea unor grupuri si personalitati politice, cu speranta declarata ca electoratul le va percepe altfel, ca erorile guvernarii nu le vor fi puse astfel in seama. In frenezia calculelor de ultim moment, atat Pnl-ul, cat si Pntcd-ul s-au aratat gata sa "inghita" orice, numai pentru a scapa de imaginea unor partide ineficiente, fara orizont intr-o lume in transformare. Credinta ca mergand separat si schimbandu-si "din mers" compozitia si viziunea programatica isi vor asigura succesul, s-ar putea vadi insa o iluzie periculoasa. Cele doua partide reprezentative ale centrului dreapta ar fi trebuit sa aiba deja fixate atat strategiile, cat si formulele de selectare a candidatilor pentru ocuparea posturilor parlamentare. "Carpelile de ultim moment" au fost intotdeauna doar solutii conjuncturale, provizorii, cele mai multe esuand extrem de repede.
Obiceiul ca listele intocmite in graba, ca aliantele realizate in pripa, sa se dizolve dupa alegeri, a aparut chiar de la restaurarea pluripartitismului romanesc. Exemplele de trecere dintr-o tabara in alta, de migrare de la un pol la celalalt sunt nenumarate. Mai toate partidele au apelat la personalitati publice, fara sa se intereseze de convingerile lor doctrinare, fara sa tina cont de inclinatiile lor politice. Un George Pruteanu, sustinand cu ardoare Pdsr-ul, dupa ce l-a criticat cu furie, un Sergiu Nicolaescu, candidat potential pe o multime de liste, si multi altii, sunt figuri semnificative pentru labilitatea spectrului politic actual. Cineva ar putea replica, sustinand ca personalitatile citate probeaza clasicul oportunism al politicianului roman. Oportunism a fost insa si acceptarea lor in grupari politice, afisand proiectii doctrinare clare si programe practice ferm opuse. Solutiile de acest tip indica, in primul rand, faptul ca partidele din Romania se deosebesc ideologic - si, implicit, in actiune - doar formal, interesele de grup prevaland in fata interesului national. Ce sa mai inteleaga cetateanul obisnuit cand, pus sa opteze, constata ca in partidul care isi clameaza cu tarie puritatea ideologica si rigoarea doctrinara, se regasesc indivizi si grupuri care, pana cu putin inaintea alegerilor, au sustinut idei opuse, au propus solutii concrete divergente? Cine poate crede ca, peste noapte, cei care au sustinut cu tarie anume formule de gestiune sociala au devenit adeptii altora, total contrarii? Chiar si electoratul de rand realizeaza ca aceste "miscari" nu au nimic de-a face cu o organizare politica normala, ca partidele din Romania nu sunt grupari doctrinar-programatice in adevaratul sens al termenului. Majoritatea partidelor par, cum s-a mai spus, grupari clientelare, structurate in jurul unor lideri interesati foarte tare de putere.
Fenomenul este evident, in acest moment preelectoral. Maniera in care Pnl-ul s-a grabit sa absoarba o "Initiativa social-liberala", alcatuita din personalitati care au gravitat multa vreme pe orbita Pdsr-ului, modul in care a tratat ApR-ul d-lui Melescanu, partid - totusi - social-democrat, optiunea pentru un candidat la presedintie, a carui pozitie ideologica este destul de relativa, reprezinta exemple de balans politic inadmisibil intr-o democratie asezata, cu traditii verificate. Aproape pe aceeasi pozitie se situeaza Pntcd-ul, fostul partener din Cdr al Pnl-ului. Incapabil sa se autoreformeze, Pntcd-ul este dispus sa preia orice firimitura politica, inclusiv gruparile dizidente care, la vremea aparitiei lor, i-au intunecat si mai tare imaginea, destul de sifonata de "dificultatile" guvernarii. In Cdr 2000, Pntcd-ul are un singur partener veritabil, Ufd-ul, care isi mentine ferm optiunea doctrinara si a realizat o selectie, cat de cat corecta, a candidatilor sai. Nu este de mirare, in consecinta, ca teza izolarii Pdsr-ului, sustinuta ca motivatie pentru actiunile lor de ambele partide, si-a pierdut orice valoare. Pnl-ul si Pntcd-ul au reusit, mai degraba, sa produca propria izolare intr-un context in care, dimpotriva, ar fi trebuit sa stranga randurile, chiar daca faptul presupunea negocierea unei aliante bazate pe criterii diferite fata de cele care au potentat defuncta Cdr. Este, deci, de inteles de ce, pentru majoritatea cetatenilor, clasa politica nu prezinta nici o deosebire interna. Alegatorii se asteapta ca viitoarea coalitie guvernamentala sa fie la fel de labila - si, implicit, ineficienta - precum cea in functiune. Decizia d-lui Mugur Isarescu de a candida in numele societatii civile, fara a solicita sprijinul direct al vreunui partid din zona centrului dreapta, devine explicita. Premierul nu a vrut sa fie "locomotiva" unei anume grupari ce, dincolo de discursul propagandistic, s-a vadit incapabila de o actiune politica ferma si coerenta. Optiunea lui este curajoasa si, pe fondul structurarii atipice a partidelor politice romanesti, singura valabila.
Chiar orientarea intentiilor de vot ale electoratului spre personalitati neimplicate pana acum in jocul partidelor este semnificativa. Dupa cum se stie, in sondaje, cei doi "tehnocrati", Isarescu si Stolojan, se situeaza la cotele cele mai inalte. Retragerea d-lui Emil Constantinescu din cursa prezidentiala a fost un act bine gandit. D-l Constantinescu a sesizat posibilitatea pierderii alegerilor, tocmai datorita faptului ca prestatiile sale au fost percepute sub sigla unei regrupari partinice. Presedintele in exercitiu nu a fost vinovat de "realizarile" unei coalitii heteroclite, dar a suportat consecintele bataliilor pentru satisfacerea intereselor particulare ale partidelor componente. Aceste batalii au compromis ideea "Schimbarii", in numele careia a fost ales, si au nivelat deosebirile dintre diversele orientari doctrinare. In viitoarele alegeri, optiunea pentru unul dintre cei doi "tehnocrati" ar putea fi semnalul restructurarii si normalizarii clasei politice romanesti. Atat d-l Isarescu, cat si d-l Stolojan au sansa reala de a-l infrange pe singurul candidat propriu-zis partinic de marca, d-l Ion Iliescu. Conditia principala ar fi excluderea atacurilor murdare intre ei si afirmarea sustinerii reciproce in turul secund al prezidentialelor.
O infrangere a d-lui Iliescu ar declansa si refacerea Pdsr-ului. Este cert ca acest partid de centru-stanga va fi, oricum, formatiunea cea mai bine reprezentata in viitorul Parlament. Blocarea accesului la presedintie al liderului sau recunoscut va declansa insa un proces de fragmentare, din care ar putea sa apara o veritabila grupare social-democrata, mai putin afectata de trecutul actualului lider. Eventuala fuziune, inainte de alegeri, cu Psdr-ul va facilita acest proces, generand astfel, in sfarsit, cel putin pentru zona politica in cauza, o decantare doctrinara si programatica reala. Precipitarea formarii unui pol social-democrat veritabil, prin selectia politicienilor angajati din formatiunile care isi asuma aceasta orientare, ar putea stimula delimitarea clara a celorlalte formule ideologice, partidele fiind obligate sa elimine oportunistii, migrantii, in functie de interesele personale de moment. Alegerea ca sef al statului a unui "tehnocrat" ar reprezenta inceputul normalizarii vietii politice romanesti.Toma Roman