Cantec De Impacat Religiile
"Pricesnele" Sfintei Fecioare in Maieru
Nu cred ca este cinste mai mare pentru o femeie a satului romanesc decat sa fie primita sa cante in corul bisericii. Daca as stapani macar putin stiinta muzicii, n-as mai scrie cele ce urmeaza in cuvinte. Le-as insaila in note muzicale, solfegii care sa-mi aminteasca ceva din cantecul somesean, sa-mi aminteasca de "pricesnele" din Maieru, asa cum au rasunat ele intr-un august binecuvantat si sublim.
In rest, doar cateva cuvinte. Cuvinte simple, despre coristele bisericii, dintre fapturile Domnului poate cele mai apropiate de Maica Lui cea Sfanta, la sfarsit de post istovitor. Nimic despre preoti, monahi, duhovnici. In prim-plan sunt astazi acele mogaldete negre din balconul bisericii, babe fara dinti cu voci de inger si palme uscate de munca, pentru care nu este alta cale spre Dumnezeu decat cantecul.Biserica din biserica
Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, in dreapta altarului. Ascult din strana, cu privirea ascunsa in umbra palmelor si, intorcand capul, vad doua siruri lungi de spinari negre, incovoiate: tarani anonimi, cu genunchi neputinciosi in fata lui Dumnezeu, abia mai putandu-se sprijini in coate de pupitrele lungi. Indarat, prin peretii inalti, printre arcade si bolti lungi, greco-catolice, inserarea cade cu o repeziciune de gand. In seara aceasta sfanta sunt mari rastimpuri cand nici un credincios, dar absolut nici un credincios nu ridica ochii din pamant. Prilej sa-i pot urmari pe fiecare, neatins de priviri iscoditoare, singur peste intinderile de spinari, sa le pot vedea cefele rosii, sapate de soare, sa pot auzi murmurul acela inabusit, abia razbatand de sub capetele plecate. Cateodata, atunci cand preotul intra in altar, cand toti crestinii adorm cu fruntile-n pamant ori in strane, mi se pare ca-s singur, singur in capatul imensitatii rotunde a bisericii.
Pana la jumatatea tendoanelor arcuite, de piatra, a fost incropita o alta biserica, ortodoxa. Manunchiurile de stergare au fost coborate doar pana acolo unde poate ajunge mana omului, catapeteasma ortodoxa - agatata abia la jumatatea uriasei bolti din fundal; o biserica mai mica, improvizata pe zidurile cenusii ale celei mari, iar dincolo, pana sus, nu e decat monumentalitatea de piatra rece a fostei catedrale catolice din Maieru.
M-a mirat, de asemenea, ca inauntru erau aproape numai femei si copii, semn ca, cine stie, poate femeile au pretuit intotdeauna mai mult pe Maicuta Domnului. Doar cinci batrani, probabil capetenii ale satului, ocupa stranele din stanga, chiar langa Vasile Bors, "deacul" zdravan, tanar si mustacios, cantand barbateste, cu barbia-n piept, cumpatat, fara excese.
O alta ciudatenie: in acea zi, femeile din cor nu urcasera in balcon, ci se stransesera in jurul celor doi preoti, asteptand. Cel mai batran, Emil Coman, are parul scurt si gri, tuns rotund, nu poarta barba sau mustata. Citeste... cu glas mare din Sfanta Evanghelie dupa Matei, spusele se rotunjesc... "si privind la cer a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile...". Slujba continua, iar femeile din cor parca atipesc cu ochii in lacrimi. Abia cand preotul porneste sa tamaieze de-a lungul bisericii sau cand zice "cred intr-unul", oamenii se ridica in picioare, stranele scartaie laolalta si eu ma ridic si zic o data cu ei. Superb spectacol, fara pauze sau improvizatii. Sufletele toate se umplu din ce in ce mai mult si slujba incepe sa capete un ritm tainic, o muzica sublima iese din lucruri, din pasii parintelui intrand in covor, din rasuflari de taran. Sefa corului, Virginia Lorint, pandeste cuvantul preotului cu gura intredeschisa. Si dupa ce canta deacii si incepe Sfanta Liturghie, atunci cand simte c-a sosit clipa, poti auzi incet, sub vorba preotilor, vocea de sticla a Virginiei Lorint dand tonul cantecului: "Sfiiinte... Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare...". Si abia cind corul femeilor somesene porneste sa cante simti, fara exagerare, ca incepe sa se mareasca biserica. O vezi cum se lungeste, nu e catolica si nici ortodoxa, este biserica lor, este sambata, este ultima vecernie din postul Adormirii Maicii Domnului din satul somesean Maieru.Ulita Mantuitorilor de tinichea
As dori orisicui sa se nimereasca chiar intre aceste batrane, atunci cand incep ele sa cinte. De fapt, nici nu cred ca este un cantec bisericesc. E mai degraba un tipat de femeie sarmana, un tipat de ruga spre Dumnezeu, semn ca femeile ardelene jelesc ceva la care tin mult, sau cel putin au tinut odinioara. E ceva popular in cantecul asta liturgic, o doina spusa intr-un glas, taraganata prin inaltimile tonalitatilor. Nici nu ghicesti din ce cotloane ies glasurile acelea, alungite pe nas, ridicand in slavile bisericii ultimele vorbe ale parintelui sau deacului.
Si abia la sfarsit vin "pricesnele", tot ce e mai propriu cantarilor bisericesti maierene. O liniste dramatica. Lumea simte, stie ca slujba nu poate sa se savarseasca cu flecareli, si atunci se naste acea mica invalmaseala cand oamenii ies de la locurile lor, trec pe la preotul care cumineca si, inainte de "prefacere", corul canta "dupa pofta lumii". Mai tarziu voi afla ca oamenilor care ies din biserica "le vine" in acele clipe sa cante ceva, si ca atunci se alege "priceasna", care poate porni din gura oricarui credincios. "Tu, Maicuta Sfanta, Te rugam fierbinte,/ sa ne-asculti de-a pururi marea rugaminte." Corul ingana primul glas, apoi canta cu totii, din ce in ce mai incet. Familii intregi ies din biserica, ies si cei doi preoti, si lumea sporovaieste in tihna, in timp ce corul inca mai canta. "Nu lasa, Maicuta, sa pierim pe cale/ Caci noi suntem fiii lacrimilor tale..." Catedrala ramane pustie. In spatele multimii iese si corul, pasind taraganat, luminile se sting si satul inca mai canta: "... nu lasa, Maicuta, sa pierim pe cale/ Caci noi suntem fiii lacrimilor Tale...". Cobor impreuna cu ei pe strada ce urmeaza Somesul. Altadata, toti oamenii din sat fusesera greco-catolici. La porti, din loc in loc, siluete nemiscate ne spioneaza din intuneric. Privesc mai atent: peste garduri se intrezaresc zeci de Mantuitori tristi, din tinichea, rebegiti de trecerea anilor. Inri. Unul cu vopseaua prelinsa, celalat fara o aripa, altul ruginit si prabusit intr-o rana, Iisusi cazuti si uitati de oameni, fiecare avand agatata de piept o coroana de flori vestede, rastigniti pe cruci de lemn putred in fata ferestrelor luminate de fericirea unei seri in familie. Pe umerii lor ciuruiti de rugina, cate doi porumbei de tabla galbena zornaie cateodata in bataia vantului de seara. La ora aceea tarzie, bisericuta catolica e inca galbena de lumina. Inauntru zaresc banci de-a latul: pe ele stau tot tarani. Din intamplare, corul canta exact aceeasi "priceasna" ca ortodocsii, e aceeasi slujba, tot una "de la inceput si pana la gatatul timpului".Cuvintul vrajbei noastre
O intamplare fericita a facut sa le pot aduna pe amandoua laolalta: "conducatoarele" celor doua coruri, ortodox si greco-catolic. Batranele acestea trec in sat drept moasele sufletesti ale tuturor crestinilor si cred ca, daca n-ar fi fost postul acesta al Sfintei Marii, Pastele de vara al lumii intregi, n-ar fi acceptat sa-mi vorbeasca impreuna, fara sa-si poarte macar putina ranchiuna una alteia. Dumitru Ilisca vine de peste pod, din sus. O babuta vesela, de aproape 80 de ani, care-mi ajunge pina-n sold, framantandu-si mereu basmaua neagra pe cap. Din trupul ei garbov, razbate o voiosie datatoare de sperante. Cu un ochi nu vede nimic, iar atunci cand canta il tine inchis si pe celalalt.
Cealalta, de la Biserica Ortodoxa, este putin mai tanara, de 71 de ani, si vine din josul satului. Femeie cu fata lunguiata: si dintii ii sunt lungi, gura zaboveste mereu intr-un zambet piezis, ca nu zici niciodata daca femeia asta plange ori rade. Amandoua au invatat a canta la varsta de 11 ani "de la unu care-i zicea Corutiu Viorel", amandoua au fost colege cand s-a infiintat in primavara lui 45 corul bisericesc greco-catolic pe patru voci. "Daaa, tata lumea o fost aici greco-catolica, n-o fost ortodox nimenea. Cei care se despartea si se casatorea a doua oara se ducea pe Birgaie si se cununa, ca Birgaiele o fost ortodoxe. Greco-catolice ne-am nascut, greco-catolice ne-am cununat amandoua, greco-catolice ne-am botezat fetitele. Doar comonismul asta ne-o despartit..."
Prima data imi vorbeste Ilisca Dumitru. Recunoscuta unanim drept cea mai maiastra voce din sat a tuturor vremurilor, batrana nu se intristeaza defel ca "amu o cam lasa glasul". Oamenii o cer in biserica numai sa le dea tonul, doar dac-o aud din balcon ca "incepe", lumea poate sa cante cum trebuie. "O tara o fost si preotaii de jina, ca daca era niste oameni sa se fi inteles cu greco-catolicii nu era nimica, nu era vrajba intre oameni. Ziceau <<sa nu va duceti la aceia>>. Noi nu eram greco-catolici, eram <<aceia>>. Ne tinea securistii in dreptul casii, d-apai noi ne rugam la Dumnezau, sa ne-ajute Dumnezau si noua. Nu ne-am lasat. In 90, dupa ce m-am dus de la ortodocsi, am lasat in locul meu pe Virginia asta. Amu, numa ce dau tonu si apoi canta fiecare in taina lor. Tonu asta-i mare lucru, daca preotu zice sus, trebuie sa iau tonu sus, parca numai eu ma-nteleg cu parintele dintre toti. Amu cand aveam eu corul de era pe patru voci - tenor, alt, sopran si bas - ne da tonul cu <<diazepanul>> si-l luam. Da, aveam dirijor, acum luam dupa ureche, oricum notele muzicii nu le stiu a citi." Batranei Ilisca ii este greu acum sa spuna ce n-o lasa sa mai mearga la ortodocsi. "Nu mi-o venit. Nu stiu cum sa va spun, am lasat-o pe Virginia. N-am mai putut si gata sa intru in biserica cealalta. Mai cant la morti, n-am nimic cu nimeni, da nu stiu, nu m-am mai dus de zece ani.." Aici se baga in vorba si Virginia Lorint, cea cu dintii lungi. "Atata deosebire-i intre noi, ca greco-catolicii zic <<Doamne indura-Te spre noi>> si noi spunem <<Doamne miluieste>>. Atat, altceva nu stiu sa fie. Cantarile, "pricesnele" si condacele tot acelea-s. Si pentru un singur cuvant sa ne dusmanim atata? De ce sa ne tot certam, catolici si ortodocsi, daca intre noi nu-i decat un cuvant? De asta-s suparata, ca noi si fratii greco-catolici, noi bisericile unite si surori, avem slujbe pe cantari in acelasi ritm, numai noi credem in Maica Domnului, alte secte nu cred in Maica Domnului..." Cu o incapatinare nostima, fara de patima, Ilisca Dumitru raspunde incet: "Noi nu suntem greco-catolici, Virginie draga. Noi suntem <<aceia>>".Doua intamplari in care se vede puterea cantecului
Cand mergeau "la cite o Cantare a Romaniei", chiar inainte de-a se sui pe scena, amandoua coristele din Maieru intrau impreuna intr-o biserica din preajma si se rugau in orasul acela mare. Fie urcau in balcon si cantau acolo, ca sa-si mai dreaga glasul de emotii. "Bas era frate-meu Aurel Dumitru, orb de la nastere. Apai sa-l vezi in fata corului acela de o suta de oameni, cu ochii inchisi, cum canta... Ca Bunul Dumnezeu, nu alta! Cum se intelegea el de la balcon cu preotul Iuliu Pop, cel mai bun preot pe care l-am avut noi, maierenii, vreodata..." Virginia Lorint o incuviinteaza: "Daa, cel mai mare teolog... Asa-i ramas de la preotul Pop - ca Invierea sa se faca in zori de zi. Slujba se-ncepe la cinci dimineata pana la zece, cand se sfintesc Pastile. Numai in Maieru e obiceiul asta. Asa-i obiceiul lasat de la preotu nost vechi si asa mere". Apoi cele doua femei imi zic despre foloasele pe care le-au avut in viata de pe urma cantecului.
"Asta face mult, sa lauzi in cant pe Dumnezeu. Samti o putere, ca mai mare nu se poate, fara cantec nu sa poate sa te alipesti de El. Noi si cand ranim la vaci cantam, cantam fara vers, cantam pe dinauntrul nostru si ne bucuram c-avem dragostea asta de Dumnezeu, ca El ne tine glasul cum ii: slab, neputincios. Cat oi si de batrina, da tot oi canta, nu ma las", si fiecare incearca sa-si aminteasca o slujba de suflet, o zi dintr-aceea cand n-au mai avut nevoie de trup, cand ruga pornea atat de aprinsa incat ridurile, parul albit, carnea zbarcita, toate se preschimbau in cantec, intr-un cantec dumnezeiesc, neatins de regrete.
Virginia Lorint prinde a povesti: "M-o impresionat cand cantam <<Hristos a-nviat!>>, cand auzeam clopotele ca trag pe drum, eu mergeam plangand la biserica. Plangeam de bucurie c-a-nviat Mintuitorul. Il sarbatoream ca la o onomastica mai mare si cantam plangand. Uite, prin 61, ma rugam la Dumnezeu, dar nu asa, cu credinta, mai meream pe la nunti. Atata eram eu o femeie de veseloasa, ca atunci cand incepea ceterasul a canta, porneam la cantat si la stragat, fereasca Dumnezeu! Inainte de Craciun, am ajuns la operatie a doua oara, cu piciorul. A doua noapte era sa mor. Mi s-o luat asa un junghi si mi s-o dus la inima. S-am strigat catra Sus: <<Doamne Dumnezeule, nu-mi lua viata si sufletul, ca de astazi inainte Te-oi sluji. Numai tine-ma, Doamne, sa-mi mai vad o data baietele!>>. Si n-ati crede dumneavoastra, dar am vazut pe data cum pleaca moartea din mine. Cum se ie, se ie, se ie... A doua zi, m-am sculat de pe pat si-am pus pe foc, si femeile tate din salon striga: <<tu, Lorintoaie, vezi ca mori acolo!>>. O venit si doftoru si m-o auzit colindand in spital. Toate femeile acelea chinuite se intorceau catra mine si eu cantam intre paturi, in tacerea ceea de bolnavi, iesita din moarte. Si m-am dus la o femeie tanara care era nascuta si-am colindat-o, si nascuta o zis: <<tu, Loaie, lele, tu esti gata sa mori si vii la mine sa ma colinzi!>>, si-atata m-o sarutat si atata o plans, cat putea sa mai planga o femeie nascuta..."
Ilisca Dumitru: "Cel mai tare m-o emotionat cand s-o dus parintele nostru, Iuliu Pop, acum 33 de ani. Ca sa nu semneze sa treaca la ortodocsi, o semnat frate-sau, sa-l scoata din inchisoare. Stiu ca atunci s-o nimerit Preasfintitul episcop ortodox de la Cluj si cantam noi <<Doamne miluieste>>, dar nu stiam prea bine cum sa zicem. Apai, cand l-am petrecut pe Preasfintit de la biserica pana la poarta, asa aveam o obida-n suflet, ca am stiut cum sa cant, da n-am vrut. Am zas: <<Preaiubit arhireul nostru>> si trebuia <<arhiereul>>. Ne opreste Preasfintitul, ca <<n-ati cantat bine>>, noi tacem si, cand ajungem aproape de poarta, pornim cu toatele sa cantam <<Doamne-ndura-Te spre noi>> in urma Preasfintitului, inciudate si pentru parintele nostru Iuliu Pop, si Preasfintitul face ochii mari de mirat, se uita la noi, apoi isi vede de drum si l-am vazut cum rade incet, mergand, si n-o mai zis nimica, o stiut ca noi am fost aici numai greco-catolici..."
Abia tarziu, inspre miezul noptii, Ilisca da incet tonul unei alte "priceasne". Intai ragusit, abia regasindu-si vocea, Virginia porneste s-o insoteasca fara sa vrea, in timp ce priveste cu indiferenta pe fereastra, in departari statornice. E o "priceasna" veche, dintre cele mai vechi ale Maierului. "Tu, Maicuta Sfanta, Te rugam fierbinte/ Sa ne-asculti de-a pururi, marea rugaminte,/ Nu lasa Maicuta sa pierim pe cale/ Caci noi suntem fiii lacrimilor Tale...."
Mai este inca o vorba, pe acolo prin Maieru. La o suparare atat de amarnica cat sa-ti intunece sufletul, mama se apleaca asupra pruncului sau, si-i zice cu voce blanda: "nu te canta, mai fecior...". Vorba asta "a te cinta", ori "sa te canti" isi risipeste in Maieru toate intelesurile ei prime, dintru inceputuri. "A te canta" in Maieru inseamna a plange. "Caci noi suntem fiii lacrimilor Tale..."Bogdan Lupescu