Satul Ascuns
Intamplari de la marginea tarii
Ne despartim de un subiect fascinant al trecutului romanesc: hutulii, despre care Eminescu spunea ca "sunt daci slavizati". Chiar daca afirmatia lui este o simpla viziune poetica, misterul acestei populatii atemporale, ratacita prin padurile Bucovinei, continua. "Cronicile hutule" publicate in paginile revistei noastre se incheie, dar legenda abia incepe
Copiii muntilor
Cancelaria scolii din Brodina de Jos arata mai degraba ca odaia unor batrani care au parasit nu demult lumea viilor. Un pat, cateva scaune subrede, un robinet cu rezervor de tabla, lighean si un sapun crapat, iar in coltul opus - o soba inalta de teracota prafuita, fara prea multe ornamente. Si cam atat. De altfel, intreaga cladire a scolii este doar o casa obisnuita, scunda, pe marginea drumului si la poalele padurii. Abia departe, in curba, se zaresc primii vecini. Cei 30 de elevi vin la scoala de la distante necrezut de mari. Cateodata, in iernile grele, unii dintre ei trebuie sa se trezeasca putin dupa miezul noptii ca sa poata ajunge cu saniile in vai.
Deschidem pe rand salile de clasa, incercand sa ghicim adierea ramasitelor de bucurie ale primei zile magice de vacanta, cand invataceii ies chiuind, ravnind la o vara de joaca. Nimic din toate acestea: in fiecare dintre camarutele stramte, doar cateva mese de scandura, cioplite grosolan, fasii de podea lucioasa unsa cu pacura, iar pe peretii scorojiti - doua siruri de cartonase pe care au fost rotunjite literele alfabetului. Romanesti, randul de jos, iar cel de sus, caractere slavone. Din clasa intai, elevii pot opta si pentru dialectul hutul. Toti fac alegerea asta, fiindca altfel nu s-ar putea descurca mai departe.
Directorul Ion Vlad ocupa doua odai din casa scolii. Treburile gospodariei sale aproape ca se contopesc cu cele scolaresti. Cateodata, liniile colturoase si dure ale obrazului sau se prabusesc intr-un zambet umil, de parca in clipele acelea l-ar rascoli niste tristeti greu de uitat. Este aproape singurul roman din satul asta de hutuli, venit aici din Baisestii Falticeniului, cu douazeci de ani in urma, impreuna cu fratele sau, pe nume Constantin Vlad.
Incercam sa-l iscodim putin despre oamenii satului, despre obiceiurile lor. E foarte greu. Cu toate ca acasa paruse destul de vorbaret, cand iesim pe ulita devine agitat, pandit parca de primejdii nevazute, si nu inteleg de cine se simte urmarit, daca de-o parte si de alta nu sunt decat paduri. Uneori se opreste in mijlocul drumului si n-ar mai inainta un pas, parca s-ar intoarce la scoala lui - dar asta n-ar fi politicos - se scarpina in barba si continua sa mearga. "Si totusi, unde e satul?", il intreb. Cu privirea in pamant, fara sa se opreasca din mers, imi raspunde incet: "Satul este aici, peste tot...".Satul secret
Ajungem in centru. Acest "centru" al satului este de fapt o cladire lunga (in care traiesc cativa muncitori forestieri) si o punte dintr-un singur trunchi de brad, aruncata peste apa lenesa a Brodinei. Dincolo de parau, o singura gospodarie, unde traieste singuratica o batrana hutula. Dar si ea, cand ne vede ca suntem straini, se preface ca-i surda, ca nu pricepe, si ca nu poate sa ne povesteasca nimic.
Am numarat in Brodina de Jos opt locuinte de gospodari care au ales sa traiasca la strada. Si mi-a fost greu sa-l cred pe Ion Vlad ca peste tot, intre umbrele padurilor care ne inconjoara, sunt numai case, un sat intreg. Poate ca in nici un alt loc din tara oamenii nu s-au ferit atat de mult de binefacerile drumului, incapatanandu-se sa traiasca in codri, cat mai departe. Liberi si salbaticiti, si-au cocotat acolo gospodariile, oboacele pentru fan si "colosneile" oilor, nesinchisindu-se macar sa croiasca poteci pentru rarii lor oaspeti. La inceput, acest mod de trai al brodinenilor i s-a parut lui Ion Vlad destul de straniu. Inainte era un om vesel, obisnuit cu vecinatatea oamenilor. De aceea, dintotdeauna i-a invidiat, putin, pe hutuli. Erau si ei oameni de viata, patimasi, insa nu-i vedeai decat in zilele de sarbatoare, cand coborau in sat, se veseleau intre ei, iti sfasiau sufletul cu viorile si cantecele lor "rusesti" si, deodata, ca la un semn, dispareau cu totii, saptamani intregi, in padurile fara fund. Din veselia lor nu ramanea decat sunetul infundat al sacurilor sau baltagelor izbind trunchiurile undeva in departari, chiuiturile lor prelungi si, cateodata, in unele nopti, razlete focuri de arma. Braconajul - nebunia hutula.
Ion Vlad a inceput in schimb sa iubeasca din ce in ce mai mult slujbele religioase, devenind chiar putin habotnic. Singurele clipe cand si-ar putea iesi din fire sunt acelea cand cineva ar zice niste vorbe neplacute lui Dumnezeu, iar pe hulitori aproape i-ar putea ucide cu mana lui. Ne deschide incet pridvorul bisericutei din lemn, acoperita cu solzi de sindrila. Oamenii satului tin toate sarbatorile pe rit vechi si pe el il doare putin ca-i dintre singurii care le tin pe stil nou, cu treisprezece zile inainte. Inauntru, numai catapeteasma este pictata. In rest, pe zidurile reci atarna icoane mari, din lemn, prapuri lungi se odihnesc pe peretii fara strane, acoperiti cu o multime de stergare (rucznky) si naframe (szerenka), iar in altar zarim o jumatate de pat. Interiorul bisericii e, de fapt, tot o casa hutula, ceva mai inalta, cat sa incapa oamenii care rasar de sarbatori din paduri.
</b><b>Granita rosie
La sfarsit, Ion Vlad ne indeamna catre un frate de-al sau, care traieste ceva mai la nord, in Nisipitu, chiar langa hotarul tarii ("daca vreti sa patrundeti adevaratele secrete ale hutulilor"). Povestea lui Constantin Vlad este cu totul diferita. Spre deosebire de Ion, el s-a obisnuit atat de bine cu naravurile hutulilor, incat a ajuns sa ii conduca, reusind chiar un record: sa fie ales de doua ori la rand singurul primar de nationalitate romana al unei comune in care traiesc doar hutuli. Comuna Ulma. Asta, fiindca le stie prea bine apucaturile. A invatat ca daca ei, hutulii, izbesc o data cu pumnul in masa, el trebuie sa bata de doua ori, ca daca ei il vor ameninta pe nedrept, el ii va trezi din somn de langa neveste si le va pune pistolul la tampla. Si-a dat seama ca rangul, functiile sau averile nu prea conteaza daca esti om adevarat, cinstit, dintr-o bucata. Mai mult, ca nu te poti increde pana la capat in toate agoniselile lumesti, din moment ce aici, pe dara asta suie de granita, ti se poate intampla orice: sa te inalti deasupra tuturor sau sa fii ingropat de viu, la cativa metri sub pamant, oricum,destul de adanc, ca sa nu-si mai aminteasca nimeni de tine vreodata.
Satul Nisipitu este foarte asemanator cu Brodina de Jos. Aceleasi cateva locuinte din loc in loc, de-a lungul apei Sucevei - pe care localnicii o considera rau sfant - celelalte, izolate prin intunericul verde al culmilor, iar in capat de drum si de tara, la numai cateva sute de metri de Primarie, o granita conventionala, formata dintr-un soldat care cateodata adoarme in post, o barna plina de aschii balabanindu-se la jumatate de metru deasupra soselei. Bucovina despartita de Bucovina. Si, cateodata, doar un permis de libera trecere, aprobat pentru o suma de nimic oricarui muritor din satele invecinate. Vamesii nu sunt absurzi: in Brodina, Cununschi, Salasi, Zalomestra, Lupcina sau Costileva traiesc cei care, acum mai bine de jumatate de secol, s-au trezit atat de departe de cei dragi, lasand acolo, dincolo de barna din lemn plina de aschii, sate intregi de parinti, frati iubiti... Cum sa nu-i lase sa treaca? Ba mai mult, in nopti fara luna si legi, hutulii mai trec si astazi peste frontiera, chiar herghelii intregi de cai.
Drama s-a petrecut intr-o singura noapte. Era anul 1940. Intr-un cort de campanie, un militar inspaimantat a pus in graba o rigla peste harta Bucovinei, trasand o linie dreapta cam intre Ulma si Siret. Cartografi cu experienta confirma faptul ca generalului acela i-au tremurat atunci putin mainile. Pe o harta amanuntita se pot vedea clar doua degete de om, unul pe la Straja, celalalt pe la Vicovu de Sus, doua degete tremurate iesind prin hotar spre Ucraina, doua degete infipte cat mai departe spre rusi, palmele care au hotarat destinul unor hutuli amarati, destinul unor bucovineni, intr-o singura noapte.In cazemata padurilor
Chiar daca altadata erau neam de vanatori si razboinici mereu haituiti de lesi pentru nesupunere, apucaturile pradalnice ale hutanilor pareau intr-o vreme sa se fi sfarsit. Insa, pomenindu-se deodata langa granita aceasta noua, mania a inceput sa apara iarasi. Astazi, in Nisipitu, oamenii traiesc si mai singuratici, mai inchisi in paduri decat cei din Brodina de Jos. Dincolo de satele ceva mai mari, insirate de-a lungul apei Sucevei - Ulma, Brodina, Costileava, Falcau, Straja - pe platformele muntilor e ascunsa o intreaga constelatie de catune, cu numai 20-30 de gospodarii, risipite pe kilometri intregi. Casele sunt ridicate cu "lemn de pe loc", legate joi, cand luna este in crestere(spre bunastare). Locul de casa este ales acolo unde vitele, libere la pascut, se asaza sa se odihneasca. In catunele acestea, nimeni nu are lumina electrica, stirile ajung foarte greu, dar pe nimeni nu intereseaza prea mult stirile. Lumea unui hutul incepe si se sfarseste la gardurile din raslogi ale proprietatii sale. El nu isi creste copiii cu basme, ci cu intamplari haiducesti ori de dragoste patimasa. Legendele satului sunt, de fapt, povesti sangeroase. Numele haiducului Banderas - ce bantuia zona dupa intaiul razboi - tremura inca pe buzele tuturor, ba chiar hutulii se banuie si astazi intre ei c-ar fi "banderisti". Locuri de rezistenta anticomunista, refugiu pentru talharii cei mai inspaimantatori, paradis al inspiratiei carturaresti, vad pentru contrabanda sau sihastrii pentru sfinti, padurile Ulmei au fost intotdeauna cele mai bune ascunzatori din tara.
Suflete salbatice si pribege, hutulii au vazut mereu agricultura doar ca pe-o treaba femeiasca: cateva straturi de legume in fata casei, orzul de vara si hrisca pentru paine. Femeile mai topeau canepa la roua si la bruma, apoi o uscau pe o scara in preajma unui cuptor incins, de piatra. Cuptoare din acestea erau unul singur, in fiecare sat. La urma, panza se albea la soare, vara, dar si la bruma, toamna.
Dar problemele serioase, pentru care merita sa-ti bati capul, sunt cardurile de vite cornute, lucrul la padure, caii si mai ales vanatoarea. Vanatoarea sangeroasa. Pana nu de mult, multi nici nu aflasera ca s-au facut legi la impuscatul salbaticiunilor, unii devenisera cu adevarat criminali nesabuiti: acum vreo doi ani, niste tarani au impuscat aici un zimbru, cu o arma semiautomata, ca sa aiba carne de Craciun. Nu cred ca este casa in Nisipitu unde sa nu fie ascunsa o arma, dezgropata din razboi ori cumparata pe bani putini, de la traficantii ucraineni. Padurarii, Securitatea sau politistii au fugit mereu de padurile acestea, ca de niste taramuri blestemate. Pentru ca nimanui dintre hutulii Ulmei nu-i este prea frica de moarte.La carciuma cu femei
In Nisipitu nu esti considerat barbat daca nu te pricepi, macar putin, sa calaresti. Nu cu mult timp in urma, a fost prins de politie si batranul Marotico. Zeci de ani, el a trait doar in padure, ascuns in bordeie sub pamant, fara sa se cuminteasca de patima haiduciei si a "braconajului". Baba pe care o lasase acasa, trecuta de 60 de ani, se incurcase cu altul. In Nisipitu se zice ca ai voie sa-ti inseli barbatul, fiindca oricum, el este mai tot timpul pe drumuri, la padure sau la ibovnice. Dar daca-ti inseli barbatul si afla tot satul, e jale. Drept care Marotico si-a gasit pe muntele opus un loc bun pentru ochit si, imediat ce si-a vazut baba in catarea pustii, a apasat pe tragaci. Din fericire, n-a atins-o cu glontul decat in ureche, insa dupa isprava asta, incepusera sa-l caute prin munti si politisti mai buni, veniti special pentru el de la Suceava. Si l-au prins. In inima padurii, indoit de sale, cu o barba lunga si incalcita, tremurand din toate madularele, a intins mainile betegite spre catusele lor, rugandu-i doar sa-l ajute sa se urce pe cal si apoi ii urmeaza. S-au opintit cei doi sa-l aburce pe mosneag si, cand s-a vazut sus, el si-a varat opincile intre coastele calului sau hutul si dus a fost. Politistilor nici nu le venea sa creada, vazandu-l asa garbovit, cum prinde intre brate gatul bidiviului, gonind fara sa sau capastru, pierzandu-se in cateva clipe printre brazi.
Asemenea intamplari incarcate de ura si de pacat se intampla adesea. De pilda, dragostea trupeasca. Aici nimeni nu se ascunde sa recunoasca lucrul acesta atat de firesc, ca oamenii au de la nastere o pofta nebuneasca de dragoste, de viata, de petrecere mai ales. Si ca astfel, aproape nici un barbat nu se satura cu o singura femeie, vrea mai multe. Pe de alta parte, e o badaranie - ba chiar iti umbla vorbe prin sat ca esti un prapadit - daca intorci spatele unei femei insetate de amoruri, fie ea si maritata. Deloc mofturoase la gusturi, femeile de aici prefera totusi barbatii masivi, pantecosi, "asa, de la o suta de chile in sus", pe care nu-i vad neaparat ca impunatori sau puternici, ci de-a dreptul frumosi. Oricum, daca locuiesti in Nisipitu si "n-ai pus niste slana pe tine" esti vazut ca neispravit, un sfidator si un gospodar de nimic. Imi dau seama ca s-a instapanit aici un limbaj al carnii, deloc la indemana strainilor. Cod al atingerilor, al ocheadelor vinovate, al tacerilor pline de chemari si intelesuri, pe care nu l-am mai intalnit in vreun alt loc, in forme atat de tulburatoare. In diminetile obisnuite, cand barbatii au de lucru la padure, birturile sunt pline ochi de femei. Altminteri, gospodine desavarsite, cu dragoste de copii, femeile acelea roscovane si pistruiate, cu buzele plesnite de vant, sunt recunoscute prin aceea ca intr-adevar "tin" la bautura. Ba chiar, la Izvoarele Sucevei, un alt sat hutulesc, aflu ca este o singura joi din an cand barbatii n-au voie sa intre in carciumi, nici macar sa se rasteasca la nevestele lor. O zi de joi, cand femeile sunt fericite si libere, chefuind strasnic intre ele, pana in zori. Caci in celelalte zile din an, femeia trebuie sa paseasca pe ulita, cu doi pasi in spatele stapanului casei.Sarbatoarea coborarii din munti
In pofida haiducilor, a omorurilor, a adulterelor care le-au umplut viata de picanterii si nenumarate barfe, hutulii din Nisipitu au cu totii o mare credinta in Dumnezeu. Simtamantul e inteles insa nu ca piosenie bolnavicioasa, ci mai cu seama ca o necontenita voiosie. De sarbatori, doar ologii raman acasa, la inmormantari, nu plange nimeni. (Ramasita iluzorie de la daci?) Poate numai in fata mortii oamenii inteleg ca patimile lor sunt doar desertaciuni si ca cel mai de pret lucru in lumea asta este sa-ti pastrezi sufletul vesel.
Ne-am nimerit in Nisipitu de sarbatoarea Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, tinuta pe stil vechi. Coborarea oamenilor din munti iti ofera prilejul unui tablou uluitor. Pana la ora zece a diminetii, toate padurile de jur-imprejur sunt pustii. Apoi, sa-i vezi dintr-o data coborand de pe culmi, de nicaieri, iscandu-se din umbrele copacilor, iesind din pamant, pravalindu-se in viroage adanci, pe rapi, pe firele paraielor. Doar hutuli imbracati falnic de sarbatoare, unii calare, altii in varful carutelor. Vin de peste tot, de pe un deal si de pe celalalt, vin cu totii la biserica, la targ, satui de atata singuratate, nerabdatori astazi sa mai schimbe cate o vorba cu oamenii din vale.
Un batran de 83 de ani, Vasile Iamnitchi a lui Precop, zis "Spivac", ma dezmeticeste din placuta mahmureala a diminetii: "Va dati seama cum sunt toate aceste imagini in seara Invierii, cand oamenii astia coboara cu faclii... O saptamana intreaga nici nu-i auzi. De joi pana duminica, cand vin cu blidul de la biserica, tin cu totii post negru, cu dezlegare doar la apa, ca-n greva foamei. In Noaptea Sfanta se zice ca-i pacat de moarte sa stai acasa, coboara din munte pana si mosnegii cei mai bolnavi. Ei, si atunci sa te tii frumusete...".
Acest taran "Spivac" e cladit dupa toate tiparele unui hutul adevarat: blondin, cu nasul borcanat, cu ochii albastri si stersi, amestec de tristete si batjocura din aceea discreta, care iti da sentimentul ca esti luat tot timpul peste picior. "...Dupa ce parintele sfinteste pasca, e obiceiul asta de a ajunge primul acasa. Dar cum se poate asta, cum sa ajungi primul, daca unul sta chiar langa biserica si altul la 7-8 kilometri pe deal? Se grabesc, se calca in picioare, sunt convinsi ca cel ce-ajunge primul a fost cel mai harnic si toate din acel an ii vor merge ca pe roate. Dar e ciudat. Fug in stanga si-n dreapta, alearga cu lumanari in maini, parca-s descreierati, nu alta..." Aflasem despre mos Spivac ca el canta la balalaica ca nimeni altul si ca faureste cobzele tuturor muzicantilor hutuli din Ulma. Colindele Craciunului ("Szveta") de pe 5 ianuarie, sunt cantate cu viori, iar de Sfantul Vasile, sarbatoarea "Veseliei", copiii colinda plugusorul. Il canta, nu il "ura".
Familia primarului este, de asemenea, printre singurele care tin sarbatorile "pe nou", insa Constantin Vlad nu traieste nicidecum aceeasi drama ca fratele sau din Brodina de Jos. Are el o vorba, pe care o repeta intr-una: "Traiasca motivul!". Si petrecerea continua, si "pe vechi", si "pe nou", cum o fi, saptamani intregi, de la Craciunul romanesc pana la cel hutulesc. Motiv de petrecere? Motiv de petrecere este orisice.Leacuri din apa Sucevei
Dupa o jumatate de ceas, mos Spivac apare tinand de subsuori o babuta cu chipul zbarcit, indoita pana aproape de pamant. Vin amandoi incet, de undeva din josul ulitei, si oamenii se descopera in fata batranei aceleia invesmantate in negru, cu un respect greu de explicat. Sutac Maria are 86 de ani si este socotita o mama a tuturor hutulilor din Nisipitu. Bunicul ei, pur si simplu, a intemeiat satul de unul singur. "Era numa pustie aici cand a venit el, acum doar doua sute de ani. Tata meu a trait 103 ani", incepe batrana. "El stia de la bunicul ca asa s-o dat ordin atunci: cine cat pamant a vrut, atata are sa fie. Si unde a venit unul care se chema Costil, o pus numele pamantului celuia Costileava, cum scrie si-n Biblie: dupa numele oamenilor o pus numele si pamantului. Noi eram nascuti 20 de frati, inSeletin, doar ce treci frontiera. Nu eram maritata si era vorba ca vin rusii si duc pe fetele nemaritate in Siberia, nu stiu unde. Si mama m-o trimis incoace si-aicea m-am maritat. Astazi, dupa ce a murit si soru-mea cea mai mica, acum doua saptamani, am ramas numai trei frati din ceia douazeci."
Apoi batranica ne spune ca in satele Ulmei arareori vezi un om sa fie bolnav. Irene Radasanu, doctorita cea tanara, aproape ca se plictiseste de vlajganii aceia robusti, cu parul ros, de care nu se prinde nici o boala. Mai bine i-ar sluji ca barbati de prasila, decat ca pacienti la dispensar. De aceea, doctorita a ales sa se scufunde in tihna cartilor si a muzicii, iar in sat trece drept o cucoana rafinata, "cu pretentii", dar fara ifose. Aceeasi Sutac Maria ne marturiseste cum se insanatosesc astazi hutulii, cum vrajitoarele descanta pe apa, peapa aceea sfanta a Sucevei. Leacurile nu sunt ale babelor, sunt ale apei. "Le da sa beie, sa se spele si, incet-incet, se fac bine. Asta si eu am patit atunci cand am ramas cu picioarele reci si indoite. Vrajitoarea ceea atat numa o vrajit: ii din cauza ca nu tin vinerea. Femeile vinerea nu faceau foc, nu mancau, nimic nu lucrau. Toate vinerile din an n-ai voie sa lucrezi, trebuie sa postesti. Si dupa ce mi-o zis un descant, m-o vindecat." Batrana arata cu mana spre departari, pesemne tot spre apa moale, indepartata a Sucevei, continuand cu voce egala, fara pauze. "Stivuia niste lemne de strans, pe care apa le aducea pe mal si le punea pe foc si din lemnele celea se faceau carbuni tari. Pe urma carbunii ii impartea si-i numara. Ii numara din noua inapoi: noua, opt, sapte, sase... numara in apa pana la noua de tri ori, numara in apa si, daca-i cadeau carbunele jos, boala era grea, daca se ridicau sus, zicea ca scapi. Tot cu apa ceea ce iti spala fata trebuia de baut, de uns unde durea locul. Toata boala se ducea o data cu apa, cu betele pe care le ducea apa si pe care le punea in foc. Apa si foc... Si daca era om deochiat, tot cu apa din raul Suceava faceau dezlegarile, ziceau asa: <<Este o pasare cu alb, cu dalb, cum o zburat si-o crapat, asa sa-i crape ochiul la acela care m-o deochiat. Daca-i deochiat de barbat sa-i piara samanta, daca-i deochiat de femeie cu barbat sa-i piara pruncu , sa-i rada targu . Daca-i deochiat de fata mare sa-i crape tatele, sa-i curga laptele, sa-l linga matele...>>. Daca capul racit durea, iti punea o stofa de lana in jurul capului si fuior de in, ales curat, din care facea tot noua <<mailute>> de fuior si tot asa numara... Noua, opt, sapte... <<bine spalatu-o, bine limpezitu-o, de ura, de para, de adusuri, de sumesuri, de fapturi, de daruri, de strigari, de cascari, de uraciuni de pe lume>>. Si gata. Apa asta a Sucevei ne-o vindecat pe toti."Noi suntem de alt neam
Linistea dupa-amiezii de iulie iese din paduri ca un somn. Primarul Constantin Vlad se aseaza la masa. Il priveste indiferent pe seful de post care, dupa ce si-a pus revolverul si tunica pe gard, ii trage cateva sapaligi in gradina, ca de, asa se face cand esti "oaspete la primarele satului". Eu am scapat mai ieftin: nevasta-sa, Silvia, m-a pus la curatat cartofi. Dar a urmat o cina pe cinste. Masa lunga, in mijlocul curtii, cu ierburi lungi, primarul vorbindu-ne rastit, nevasta-sa neavand voie sa sada la masa alaturi de el atunci cand vorbeste. Locul ei este pe-un cufar inalt, chiar in spatele primarului, menirea ei - sa incuviinteze intruna din cap. Intr-un tarziu, aproape de miezulnoptii, din casuta batraneasca din spatele casei iese Metiu, un tanar argat al primarului, tarandu-l dupa el, in caruciorul pe roti, pe legendarul Ion Cobelita, tatal Silviei, un batran al carui nume a devenit emblema Nisipitului. Neamul Cobelita este dintre cele mai vechi semintii hutulesti din Romania. Cat despre mosneagul acesta fara un picior, stiu doar ca in viata lui a trecut prin asternuturile tuturor femeilor din comuna. Femeile din patru sate si sapte catune l-au iubit nebuneste, fara a-i cere nimic in schimb. Mai stiu ca fusese cel mai vestit mester in lemn din nordul Bucovinei, construind trei mori de apa, oloinite, plosti si fluiere, ca a nascocit lanturile acelea de lemn din jurul mormintelor, ca a sculptat singur intreaga catapeteasma a bisericii din sat. Drumurile sale prin viata sunt presarate cu morti. Din codrii pe care i-a umblat, ies la fiece pas duhurile raposatilor, spiritele manioase ale strabunilor, ale femeilor netrebnice si ale haiducilor aventurieri. Chiar si azi, o simpla plimbare prin paduri e pentru el incarcata de adanci spaime, sunt mii de "puncte" in care au fost ucisi oameni si acolo ti se arata duhurile lor si "doar intr-o clipa, cum ai schimbat vederea in alta parte, ei dispar. Ce sa spun, chiar eu cand aveam vreo zece ani, era o luna frumoasa afara si, cum urcam in deal pe-o padure, il vad pe tata meu. Langa o fantana. Doar ca nu l-am strigat, asa-l vedeam de bine. Eu vin acasa, tata dormea pe pat. Si mama zice aha, langa fantana ceea o fost omorata o fata, demult... Toate padurile sunt pline de locuri cu oameni morti si, daca impusti nalucile astea, glontul se vine inapoi spre tine, ca intors de vraja. Se zice ca uneori nici pamantul nu mai rabda atatea pacate cate s-au facut aici...".
Si deodata, cum stateau ei asa la masa, i s-a auzit un cant indepartat, inabusit, unei femei. O femeie canta cu jale, pe undeva in josul satului. Mai intai cu glas incet, intr-o doara, apoi putin mai tare. Silvia Cobelita porneste si ea sa ingane bocetul acela plin de alean si de ritmuri unduitoare, doina aceea ca un urlet prelung al pustiei, si un dialog melodios a inceput sa se iste intre cele doua femei hutule. Horinca incepuse deja sa urce in obraji si in suflete. Pe rand, toti mesenii au intrat in cantec. Erau cantecele lor hutule, "Hutulca din Brodina", "Colomeea", adevaratele lor cantece. Caci, cum se spune, "Nu-i hutan acela ce nu canta si joaca".
Granita era langa ei, pe undeva, deasupra. In mijlocul cantului, batranul Cobelita si-a ridicat privirea intr-acolo, plimbandu-si ochii peste paduri si, intr-un tarziu, a spus cu o mare obida si ura inca nepotolite, vorba lor veche, hutuleasca: "Noi suntem de alt neam".Bogdan Lupescu