Teodora Enache
"Sa pot sa cant si sa traiesc cu copilul meu - aceasta este dorinta mea"
Uscata si prelunga la chip ca o imparateasa a Bizantului, umila si smerita ca fel de a fi, in clipa cand incepe sa cante, Teodora Enache insufleteste si pietrele. Cu Johnny Raducanu alaturi atingand clapele pianului ca un mag, cei doi asi ai jazzului romanesc lasa urme de aur pe unde trec.
Teodora a primit premiul pentru debut la Festivalul International de Jazz de la Sibiu in 1992, are trei albume scoase pana in prezent, a avut mai multe participari la festivaluri internationale de jazz si concerte mai peste tot in Europa. Anul trecut, la un mare festival de jazz din Italia, marele saxofonist american de culoare, Johnny Griffin, cel care a revolutionat jazzul la mijlocul secolului, acum in varsta de 80 de ani, s-a dus dupa ea in culise, a batut-o pe umar si i-a spus: "Tu faci parte din familia noastra! Pentru ca tu canti cu sufletul!".Premianta din Onesti
- Teodora Enache, cand a inceput drumul tau catre jazz?
- Nu in copilarie, cum multi si-ar putea inchipui, ci mult mai tarziu. Copilaria si tot ceea ce a urmat pana acum vreo cativa ani m-au abatut de la drumul meu: muzica. M-am nascut si am copilarit in Onesti. Eram un copil inteligent si invatam foarte bine, aveam succes in orice faceam, primeam numai coronite si laude, iar parintii mei erau foarte mandri de mine. Profesorul meu de matematica, care mi-afost un model ca pedagog, era foarte sever, si pentru mine a fost o lupta sa-l castig si sa castig si matematica, sa o am de partea mea. Si aveam sclipiri, invatam foarte mult, credeam ca asta e calea si asta trebuie sa fac. Dupa absolvirea liceului, am facut Matematica-Informatica la Iasi, dar spre sfarsitul facultatii am descoperit dintr-o data vocatia pentru muzica.
- Parintii tai si-ar fi dorit altceva pentru tine?
- Da, si pana acum cativa ani chiar am fost ceea ce si-au dorit ei si ceea ce credeam si eu ca trebuie sa fiu: profesoara de matematica si femeie maritata, la casa ei. Dar in momentul in care am hotarat sa fac aceasta schimbare brusca a drumului meu, nu i-am intrebat, n-am avut timp. Toate hotararile importante din viata mea - putine, dar importante - le-am luat in fractiuni de secunda, fara sa vorbesc mult si fara sa intreb pe nimeni. De fiecare data, am inclinat brusc balanta, scotandu-mi existenta din aparenta si fragila stare de echilibru in care era pana atunci. (Am venit pe lume in zodia Balantei, pe 30 septembrie 1967.) N-a fost usor. Eram in ultimul an de facultate, peste un an urma sa fiu profesoara si in mine clocotea pasiunea nou descoperita a muzicii. Aveam 22 de ani si m-am dus la Scoala Populara de Arta din Iasi, ca sa invat sa cant. Pana atunci, cantam foarte mult la chitara in camin si imi compuneam piese foarte lirice si improvizam, eram inconjurata de fete, ca niste iele tinere in padure, frumoase (si... inteligente - eram, deh, studente la Matematica), care plangeau cand le cantam cantecele mele despre iubiri pierdute, pentru ca fiecare, normal, avea cate o asemenea experienta. Ei, si la un moment dat, am zis: "Ar trebui sa fac asta pe o scena, sa incep sa cant cu adevarat!". La Scoala Populara din Iasi, la clasa de Muzica Usoara, era profesor Titel Popovici, care intamplator facea si jazz. Cand mi-a cerut sa cant unul din cantecele de muzica usoara atunci la moda, si-a dat seama ca vocea mea e facuta pentru jazz. Dupa aceea, mi-a dat prima piesa de jazz si am inceput studiul. In primavara lui 90, l-am cunoscut pe profesorul meu de canto, Dan Priscornic de la Iasi, un om minunat. A fost primul care a crezut in mine. Imi spunea mereu ca am voce de "negresa in piele alba". Era un profesor extraordinar, venea din India, facea yoga de zece ani, lucra pe centri, pe chakre. La 22 de ani, eu respiram prost, nu stiam sa inspir, sa expir, si in jazz respiratia e de baza. Trebuia sa-mi educ diafragma, sa invat sa respir si atunci, la indemnul lui Priscornic, am inceput sa practic yoga, ca sa lupt cudefectele mele. El incerca nu numai sa-mi dezvolte vocea, ci si sa ma inalte spiritual, imi aducea carti. A fost ca un guru pentru mine.
Cu un curaj nebun, in 90 am trimis o caseta la primul Festival de Jazz de dupa Revolutie, cel de la Sibiu. Apoi am fost invitata la mai toate festivalurile de jazz ce se organizau prin tara. Problema era ca eu nu aveam formatia mea cu care sa cant, si atunci trebuia sa-i platesc pe cei care acceptau sa cante cu mine. Iar parintii mei nu stiau unde ma duc, adica aflasera cate ceva si nu imi dadeau voie. La un moment dat, imi suspendasera chiar "sponsorizarea" lunara. Iar eu preferam sa nu-mi mai iau cartela de masa, sa ma imprumut, sa plec cu "nasul", noaptea, ca sa am bani pentru festivaluri. In schimb, publicul ma iubea foarte tare - am simtit asta inca de la inceput. Nu ca aparitie, nu fac nimic pentru asta, nu uzez de nici un atu, nici de joc de scena, nici de atitudine. Cred ca e altceva: pot sa-mi transmit foarte bine emotiile si starile sufletesti publicului. Pe scena, adica intr-un mediu in care stiu ca sunt iubita si acceptata, ma dezvolt foarte frumos, ma simt relaxata si atunci scot asa, ca un evantai, toate frumusetile mele, tot ce am eu mai bun.Profa de mate
- Esti o mica vrajitoare!...
- Da, de cateva ori mi s-a spus : "Esti o vrajitoare care stii sa ne porti, sa ne duci cum vrei tu!". Dar, culmea, sunt si eu supusa propriei mele vraji, propriului meu descantec muzical. Pot sa vrajesc, dar si eu intru in transa aceea. Nu mi-am testat niciodata capacitatile acestea extrasenzoriale, dar mi s-au intamplat foarte multe lucruri care mi-au demonstrat ca exista asemenea puteri in mine. Probabil, se datoreaza faptului ca am practicat multi ani yoga. Studiul matematicii a avut o influenta majora asupra modului meu de gandire; adica, am o logica de care sunt mandra si stiu ca atunci cand am nevoie de ea, o pot folosi.
- Ai incercat, totusi, pentru un an gustul matematicii predate intr-un liceu bucurestean. Cum a fost: dulce sau amar?
- Mi-a placut foarte mult. Pentru ca invatasem foarte bine in facultate, am primit repartitie in Bucuresti. Am fost un caz unic, pentru ca pana atunci n-a existat in istoria Iasiului repartitie in Bucuresti. La liceul unde fusesem repartizata intram pe la intrarea elevilor, nu stateam in cancelarie, ci stateam cu copiii, ma imbracam in blugi si toti ma priveau suspiciosi: "Ce face, adica, profa de mate, de partea cui e?". Eram foarte calda si deschisa cu ei si la sfarsitul anului am tinut o lectie deschisa, la care au venit toti profesorii, colegii mei, curiosi sa vada ce se intampla acolo, pentru ca toti copiii vorbeau foarte frumos despre mine, nu lipsea nimeni de la orele mele, ma iubeau foarte mult si ma respectau. Dupa ce am predat lectia, sefa de catedra, care iesea la pensie in anul acela, mi-a spus: "Mi-a fost dat sa mai vad si eu un dascal adevarat inainte de a ma retrage!". A fost un compliment extraordinar, am fost foarte bucuroasa. As fi fost oprofesoara buna, iubeam meseria asta si-mi placea comunicarea, imi plac copiii si spiritul lor tanar - asta as fi facut daca nu era muzica. Dar in vara aceea, intr-o zi, m-am hotarat brusc sa renunt la catedra. Tocmai se deschisese primul club de jazz din tara, la Timisoara, si am fost chemata sa cant acolo. Asa am inceput eu sa-mi castig existenta cantand. Am ramas cateva luni acolo pana cand m-am imbolnavit de inima. Si atunci m-am intors in Bucuresti si am reluat studiul cu Johnny Raducanu.
- Cum a avut loc intalnirea voastra?
- L-am intalnit pe Johnny Raducanu mergand la festivaluri si el mereu ma intreba: "Ce mai faci, Tudoro?" - asa imi spunea atunci, acum imi spune Tudorita, m-a mai avansat in grad. Eu eram doar o debutanta si ma uitam asa, ca un mielut la el si asteptam sa fiu si eu recunoscuta, ca sa-l pot aborda. Imi ziceam in mintea mea: "Inca nu e timpul, mai am de lucru, inca un an de zile, cel putin...". Si pana intr-o vara, la Costinesti, in 91, cand eu iarasi nu aveam cu cine canta si intamplarea a facut sa fim programati sa cantam in aceeasi seara si el mi-a spus: "Uite, o sa canti cu mine, dar fii atenta ca, daca nu canti bine, eu intrerup concertul, ca nu pot sa ma enervez pe scena, nu-mi permit. Ai curaj?". I-am zis sa stea o clipa, mi se umplusera ochii de lacrimi si am fugit in culise, intr-un colt, ca sa nu ma vada el plangand si sa ma considere slaba. Eram fericita! De cand asteptam intalnirea asta! M-am intors inapoi si i-am zis: "Da, vreau sa cant!". Am cantat in seara aceea si verdictul lui a fost: "Esti plina de feeling pentru muzica asta, dar trebuie sa-ti mai lucrezi vocea. Du-te la Iasi si la anul, cand termini scoala, vii in Bucuresti, daca se poate te si mariti, ca sa nu vii aici sa dai de nebunii si de distractii si sa nu te mai tii de treaba, ci sa vii serioasa, la casa ta si apoi ne apucam de lucru!". Anul urmator, cand am venit in Bucuresti, toate s-au intamplat asa cum le-a vrut el, si am inceput studiul.Cantece pentru Maria
- In paralel cu cariera, ti-ai realizat si visul oricarei femei: acela de a fi mama.
- In 94 s-a nascut Maria, fetita mea. Mi-am dorit-o foarte mult si primul ei an de viata a fost cel mai frumos an din viata mea. Ea mi-a colorat existenta, de la ea am invatat sa iubesc, iubirea aceea neconditionata, universala. Locuiam la Buftea si n-am cantat aproape deloc in anul acela. Nu mai traiam pentru mine, ci pentru ea, descopeream lumea o data cu ea si asta e o senzatie extraordinara - sa te eliberezi de egoismul de a te concentra numai asupra ta. Apoi, cand s-a mai marit, a trebuit sa reincep studiul. Dimineata ma trezeam la sapte si o duceam pe Maria la gradinita sau o plimbam, faceam mancare, spalam, calcam, faceam curatenie, iar seara, exact ca Cenusareasa, imi imbracam rochia de bal si plecam sa cant. Ma intorceam acasa tarziu, dupa miezul noptii, iar dimineata o luam de la capat. Nu eram facuta pentru viata casnica, dar incercam sa fac totul perfect, incercam sa fiu o sotie si o gospodina desavarsita. Dar apoi am realizat ca timpul dedicat studiului se micsora din ce in ce mai mult, pentru ca ma luptam cu existenta de pe o zi pe alta. Eram coplesita de grijile zilnice: ce mancam maine?, cum platim intretinerea? Ma luptam cu mine, cu neimplinirile mele, si ma duceam cateodata si cantam, dar cantam groaznic. De multe ori eram langa Johnny si nu puteam canta, iar el urla: "Canta!". Si eu nu puteam sascot un sunet, imi curgeau lacrimile si nu puteam sa cant. Pana in ziua in care mi-am dat seama ca trebuie sa aleg intre cariera si treburile casnice. Acum nu fac decat sa cant, sa studiez - sa fiu eu, cu alte cuvinte. De doi ani am divortat si acum traiesc asa cum mi-am dorit, in afara faptului ca nu sunt cu Maria. Ea e acum la parintii mei, in provincie, si situatia aceasta o accept pentru ca stiu ca va veni o zi - si asta foarte curand - in care vom putea fi impreuna. Maria mea imi seamana si de multe ori, uitandu-ma la ea, ma redescopar pe mine. Mi-a spus odata: "Mai bine erai si tu o mama obisnuita, erai profesoara si stateai mai mult cu mine". Intr-o zi, i-a spus mamei: "Invata-ma sa fac mancare, ca stii ca ma duc sa stau cu mami". De-abia astept sa fim impreuna. Sa pot sa cant si sa traiesc cu copilul meu - aceasta e dorinta mea. Deocamdata nu vreau altceva. In rest, imi place sa mananc branza cu rosii, sunt dependenta de morcovi, care imi plac foarte mult, ca si orezul. Imi place sa mananc cat mai natural, evit sa folosesc aragazul, imi mai fierb doar cate-o cafea. Seara, daca nu cant, stau acasa si citesc. Imi place sa ies in natura, sa simt soarele, copacii, iarba, florile.Mi-as dori sa am o casa, o ferma la tara, cu copaci si animale, m-as izola acolo. Stii, nu-mi plac oamenii foarte tare! Toti au fricile, spaimele lor. Nu mai poti comunica aproape deloc cu ei. Toti se feresc, se ascund asa de bine, incat greu le dibuiesti sufletul. Evita sa se arate, sunt ca niste cepe: pana ajungi la miez, trebuie sa dai jos foaie dupa foaie. Atata grija in a se ascunde... Mie asta nu-mi place!
- Prelucrarile tale de jazz dupa Maria Tanase au mare priza la public. Cum te-ai apropiat de folclor?
- Maria Tanase mi-a fost draga de mica si a ramas ca un mit pentru mine. Am invatat niste doine de-ale ei, foarte vechi si cu o mare incarcatura emotionala, pe care i le cantam fetitei mele cand era bebelus. Pe atunci, nu ma gandeam ca pot prelua piesele Mariei Tanase in repertoriul meu de club. Insa Johnny stia de incercarile mele si intr-o seara, la Club Nouveau, unde cantam joia, mi-a spus ca vrea sa auda piesele la care am lucrat. Eu cant de cele mai multe ori asezata pe un scaun din acela inalt, de bar, dar atunci ceva ca un resort m-a impins si m-am ridicat in picioare. Am inchinat astfel un omagiu pios marii noastre cantarete. Toata lumea a amutit cand am inceput sa cant blestemul acela formidabil - "Cine iubeste si lasa", iar linistea a durat cateva secunde bune si dupa ce am terminat. Lumea statea asa, muta, ca si cum se intamplase un miracol. Chiar strainii care erau in acel club si care nu intelegeau textul au simtit ca era o emotie, o emotie fantastica in piesele ei. De atunci, le-am cantat mereu, de fiecare data, cu foarte mare succes, si pe scena, si in cluburile de jazz.Vara unei vedete
- Ce-ai facut in vara aceasta, Teodora Enache, si ce mai ai pe agenda de acum incolo? Cum arata vara unei vedete?
- Am avut la inceputul verii un concert de jazz simfonic la Ateneu, cu repertoriu american, iar momentul meu cu Johnny Raducanu a fost sclipitor, sala s-a ridicat in picioare si ne-a ovationat indelung. Am fost apoi la Roma, la un festival al muzicii, unde am prezentat impreuna cu Johnny Raducanu un program foarte apreciat de public. Pe fundalul unui film cu imagini din Romania, a carui coloana sonora era din prelucrarile mele dupa Maria Tanase, am cantat un ethno-jazz, care le-a placut tare mult italienilor. Un producator italian chiar ne-a abordat apoi, spunandu-ne ca vrea sa faca un film, la care ar dori sa facem noi coloana sonora.
Tot cu Maria Tanase si jazzul, legate intr-o formula cu toba si tambal, impreuna cu Lucian Maxim si Marius Mihalache, cu care am avut un concert de mare succes la World Trade Center, plec acum in Germania, la un alt festival. Curand, vom pune pe un Cd toate aceste prelucrari dupa Maria Tanase, pentru ca am muncit foarte mult la ele si a iesit ceva foarte frumos. Pe 6 august am fost la Marciag (Franta), tot la un mare festival de jazz, iar pe 27 august, eu si Johnny Raducanu suntem trecuti in programul unuia dintre cele mai mari manifestari de jazz din Europa, care se va desfasura tot la Roma. Vor veni nume mari din toata lumea si de aceea ne-ar fi fost de mare folos sa luam si formatia noastra de acompaniament, toti mari instrumentisti de jazz - Alin Constantiu, Pedro Negrescu, Jean Stoian, Tudy Zaharescu, doar ne ducem sa reprezentam o tara, dar e o problema sa gasim bani de drum, desi avem totul asigurat acolo. Nu acestea ar trebui sa reprezinte probleme pentru niste artisti adevarati, dar la noi marii artisti se disting prin aceea ca mor in mizerie si... Gata, asta e, nu vreau sa spun nimic mai mult. In septembrie, voi fi in Elvetia, tot cu Johnny Raducanu.
- Care este fata nevazuta a Teodorei Enache, cea care se arata atunci cand cobori de pe scena sau pleci de la clubul in care canti?
- Stii, toate momentele dificile din viata mea nu mi-au incarcat bagajul cu emotii negative, cu rabufniri si cu ura, cu suparari sau cu suferinte. Mi-au ramas numai amintirile frumoase. Cele urate le transfigurez cand cant in trairi pozitive si cred ca aici e vrajitoria mea. In rest, viata mea e senina, trec de la o extrema la alta, dar ma bucur ca e asa, pentru ca trairea intensa e combustibilul meu. Lumea nu stie foarte multe despre mine, nu sunt o vedeta cu aere. Prefer sa stau retrasa in banca mea.
Corina Pavel
Fotografii de Emanuel Tanjala