Solutii de avarie
Intr-un editorial recent, cunoscutul redactor-sef al "Adevarului", d-l Cristian Tudor Popescu, sustinea ca o serie de evenimente ale verii acestui an au schimbat radical viata politica romaneasca. Dupa zece ani de balbaieli si bajbaieli postrevolutionare, ce au favorizat ascensiunea unei clase politice centrate doar pe propria-i existenta, s-a produs - in sfarsit - un proces de epurare ce anunta primenirea "scenei", schimbarea actorilor. Procesul era necesar pentru ca, prin tot ce s-a intamplat pana acum, s-a vadit ca "politicienii" nu erau "oameni politici". Ei urmareau doar satisfacerea intereselor personale (sau de grup), politica fiind mijlocul cel mai eficient in actualele circumstante. Plasarea intr-o tabara sau alta era, din acest punct de vedere, pur formala, deosebirile de discurs neputand ascunde faptul ca alternarea la putere s-a datorat nu optiunii intre programe si doctrine diferite sau opuse, ci detasarii electoratului de formule executive care nu si-au urmarit decat propriile interese. Gesturile a patru oameni, d-nii V. Stoica, E. Constantinescu, T. Stolojan si M. Isarescu au modificat aceasta perceptie. Ele reprezinta exemple de "actiune necentrata pe propria persoana": d-l Stoica renuntand la ambitiile personale pentru a da Pnl-ului o perspectiva pragmatica; d-l Constantinescu abandonand cursa prezidentialelor pentru "desfundarea salutara a spatiului electoral"; d-l Stolojan, tehnocrat verificat, acceptand sa candideze pentru blocarea ascensiunii lui I. Iliescu in numele unui partid de centru-dreapta; d-l Isarescu angajandu-se sa-si continue misiunea administrativa de aplicare a "strategiei de dezvoltare pe termen scurt si mediu", fara a mai intra in batalia pentru Cotroceni.
Nu neg tezele d-lui C.T. Popescu. Cauzele spectaculoasei rasturnari, ale trecerii la alt tip de actiune politica, trebuie insa cautate in chiar structura sistemului politic romanesc. Renuntarea, dupa 1989, la monopartidism, nu a dus automat la formarea unui spectru politic normal, la constituirea unui sistem de alternative politice bazat pe deosebiri ideologice si programatice intre diversele grupari. Partidele care s-au format (sau au reaparut) au fost partide pentru lideri, indiferent ca acestia proveneau din defunctul Pcr sau din "vechile garzi" ale partidelor istorice. Interesele liderilor au primat si au marcat actiunile partidelor conduse de ei. Verticalitatea morala si detasarea de interesele personale ale unora, cum a fost cazul lui Corneliu Coposu, puteau fi considerate, mai degraba - si, evident, fara voia lor - piedici in perceperea corecta a nuantarilor doctrinare de solutii pentru tara. In exemplul Pntcd-ului, situatia a fost foarte clara: disparitia "seniorului" a dus la explozia acestui partid, pentru ca interesele grupusculelor alcatuitoare au aparut dintr-o data divergente, mai ales dupa preluarea puterii. Acelasi fenomen s-a intamplat si in "tabara" social-democratiei. Fsn-ul a generat atat partidul d-lui Iliescu, Pdsr-ul, cat si Pd-ul d-lui Roman sau ApR-ul d-lui Melescanu. Toate formatiunile din aceasta zona au fost structurate pentru sustinerea liderilor si au actionat absolut contradictoriu, in ciuda comunitatii doctrinare. Pd a ajuns la guvernare cu partide de centru-dreapta. ApR s-ar fi aliat, sau chiar ar fi fuzionat cu Pnl-ul, daca se ajungea la consensul sprijinirii candidaturii la presedintie a d-lui Melescanu. Psdr-ul renascut este dispus sa fuzioneze cu partidul considerat, pana acum, dusmanul sau de moarte, Pdsr-ul, numai pentru ca d-l Athanasiu si oamenii sai sa mai prinda inca niste locuri in Parlament. Iar liberalii au glisat de mai multe ori in zece ani, ajungand sa guverneze si cu gruparea d-lui Iliescu, si cu partidele din Cdr, liderii lor demonstrand ca, in primul rand, conteaza sa te afli in conducerea administratiei, nu opozitiile pragmatic-doctrinare.
Pentru electoratul roman, termenii de "stanga" si "dreapta" au devenit notiuni confuze. Respingerea in bloc a clasei politice este astfel de inteles. Orice s-ar spune, oricat de "neocomunist" si conjuncturist ar fi considerat Pdsr-ul, el nu se putea impotrivi unui proces de tranzitie care a afectat obligatoriu tot Estul european. Alianta de centru-dreapta, Cdr - Udmr - Pd, care i-a succedat la guvernare pentru a grabi acest proces, a procedat, practic, in acelasi mod, utilizand aceleasi scheme. Ea nu a schimbat in pro-funzime aparatul birocratic-administrativ pentru ca, inca o data, interesele personale si de grup au primat. Liderii partidelor componente nu-si puteau permite sa propuna transformari radicale ale structurilor administratiei decat cu riscul de a-si pierde "clientii", suporterii interesati si, in consecinta, de a-si anula accesul la demnitatile inalte pe care le vizau. Faptul ca foarte multi electori nu mai percep nici o deosebire intre guvernarea Pdsr-ista si cea dominata de Cdr nu este intamplator. Paralela poate fi sustinuta cu nenumarate exemple. Pentru majoritatea absoluta a cetatenilor, "stanga" si "dreapta" nu mai reprezinta nimic. Este, asadar, normal ca electoratul sa-si construiasca optiunile in raport cu diversii "salvatori", mai mult sau mai putin charismatici, mai mult sau mai putin reprezentativi. D-l Iliescu este respins de unele grupuri sociale pentru ca revenirea lui la putere ar insemna nu doar o blocare a integrarii europene si euro-atlantice, ci si o reintoarcere la coruptia si ineficienta ce au caracterizat regimul sau. El este sustinut cu ardoare de altele tocmai pentru ca aceeasi revenire ar putea insemna "salvarea" de saracia inspaimantatoare, generata de rigorile restructurarii economice si ale economiei de piata. Ca si in cazul d-lui Constantinescu, perceput in 1996 drept "salvatorul" tarii de dezastrul spre care se indrepta prin epuizarea haotica si corupta a rezervelor si resurselor, receptia imaginara este, in ambele situatii, personalizata. Propunerile de sustinere, in actuala campanie, a unor tehnocrati pentru sefia statului, tin de exact aceasta personalizare. D-nii Iliescu si Constantinescu pot fi oameni admirabili, dar infrangerea primului in 1996 si retragerea celui de-al doilea in 2000 s-au datorat manierelor in care s-au manifestat in exercitiul puterii gruparile ce i-au sustinut. Revenirea spectaculoasa - in sondaje - a d-lui Iliescu a fost rezultatul prestatiilor prezente ale regimului Constantinescu si nu al vreunei plasari pe o pozitie ideologica ferm social-democrata a Pdsr-ului. D-l Iliescu a parut ca scapa in castigator atata vreme cat nu a aparut, nu o "a treia cale", ci o "a treia persoana".
Cea de-a "treia persoana" nu putea aparea dintre liderii politici in functiune, pentru ca tocmai gruparile din spatele lor sunt cele ce le greveaza "marca". Pentru d-l Iliescu, plasarea in Opozitie a fost avantajoasa, intrucat electoratul traieste in imediat. Cei care au mereu grija zilei de maine uita ca au dus-o aproape la fel cu ceva timp in urma. D-l Iliescu va fi insa infrant de o "a treia persoana" fara partid, de un tehnocrat, cum sunt d-nii Isarescu si Stolojan, tocmai pentru ca in fata cetatenilor, un astfel de personaj apare drept mai putin obligat fata de "clientii" politici, chiar daca, formal, el va trebui sa-si asume o adeziune partinica de moment. D-nii Isarescu si Stolojan au castigat in audienta din cauza ca au parut ca isi asuma Puterea impotriva vointei lor, pentru a repara ce mai este de reparat. Mitul "salvatorului" a fost astfel intarit si va functiona in continuare. El bruiaza insa pe mai departe posibilitatea optiunilor doctrinar-partinice, a alegerii intre programe politice diferite.
Sustin, de aceea, ca "evenimentele" inregistrate de d-l C. T. Popescu drept o transformare radicala a scenei politice romanesti nu sunt, totusi, asa ceva. Ele reprezinta, mai degraba, solutii de avarie, tinand de un anume oportunism politic. Chiar "batalia tehnocratilor" o demonstreaza. Ezitarile d-lui Isarescu in acceptarea ofertei de sustinere a candidaturii sale de catre Pntcd, datorate imaginii terne, dar si incapacitatii acestui partid de a se autoreforma, au permis Pnl-ului sa speculeze oportunitatea, lansand candidatura d-lui Stolojan. Liderii Pnl spera astfel sa creasca impactul partidului "obligandu-l", in acelasi timp, pe candidat fata de el. Solutia ar putea functiona insa doar temporar. O regenerare a vietii politice romanesti s-ar produce cu adevarat doar in cazul in care ar candida si d-l Isarescu. Pentru ca atunci, cei doi "tehnocrati", care sunt - dupa aceleasi sondaje - castigatori in fata d-lui Iliescu, ar fi obligati sa isi declare o adeziune ideologica ferma si chiar sa militeze pentru restructurarea reala a partidelor ce o definesc. In acest caz, s-ar putea ca "finala" prezidentiala sa fie una Stolojan-Isarescu si "politica" - in sensul clasic al termenului - sa renasca.Toma Roman