Biserica de lana
Povesti de dragoste si de viata, la umbra de munti
Era ceasul acela fierbinte dintr-o zi de duminica, cand satenii se intorc de la biserica, cu pofta de mancare si de viata. Preotul le vorbise astazi despre injuratura, si poate de aceea o umbra de ingandurare ii facea sa mearga pe drum cu capetele plecate, prin soarele tot mai necrutator. Era ceasul vrajit dinaintea amiezii unei zile de sarbatoare, cand toate marile probleme ale lumii dispar, alungand grija zilei de maine. Numai atunci taranii din satele Branului lasa deoparte plinatatea de sine - imprumutata, poate, din semetia Bucegilor - si iubirea de arginti - semn al puterii oamenilor care si-au asezat drept crez al vietii munca. Limbile se dezleaga, sangele navalnic al vestitelor neamuri branene zvacneste, transformandu-se in povesti. Fiecare casa are cate o poveste si fiecare poveste este legata de mosi si stramosi. Nici o intamplare omeneasca nu-i demna de-a fi povestita, daca radacinile ei nu coboara adanc, in cimitirele pline de oseminte, sapate in piatra dura a muntelui.
Batrana Steliana Ghica cantase astazi in balconul bisericii. Sotul ei, Moise Ghica, alerga de trei zile prin ograda, asa, sprijinit intr-o carja, ca sa-l prinda pe dulaul Haiduc, un caine "pe care tot nu reusim sa-l legam. Nu musca pe nimeni, doar ca rupe ratile". Ma vad, apoi, calauzit de cei doi batrani, pe culoarul prelung, de la parterul frumoasei lor case, cladita cu bun gust, avand etajul si mansarda din barne smolite. Mergem pe holul intunecat, eu in umbra, umbrele celor doi in fata, iar in laturi se deschid, una cate una, odaile copiilor, ale nepotilor... Abia la capat ne asezam. Le privesc, pe rand, chipurile. Femeia pare inca foarte puternica, are niste trasaturi ascutite, mongoloide, cateva fire de par lung, crescute deasupra buzelor subtiri. Indaratul cautaturii sale razboinice, ghicesc insa o gingasie si o vioiciune navalnice, asteptand doar un semn. Batranul e altfel: mai moale, stirb, lasandu-se mutat de colo pana colo, poate si fiindca a fost mereu foarte bolnav. Stau amandoi in fata mea, ca doi copii, vorbind pe rand. Ma gandesc cum s-a nimerit ca tocmai mie sa-mi spuna toate astea, tocmai mie, venit de atat de departe. Si totusi, cand povestea incepe sa dospeasca, sa creasca, mainile lor noduroase se inclesteaza, batranii se privesc in ochi si ma gandesc ca macar pentru clipa asta de dragoste veche, si tot merita sa-i ascult.Satul cu doua neamuri
Moise Ghica este vlastarul unei vestite familii de domni moldoveni, urmasul voievodului Grigore Ghica. Pe bunicul sau l-a chemat Agapie Ghica. Oier mare, "venit cu tarlile da oi" din Suceava, el a facut biserica de lana din Cheia, satul asezat intre cele doua Moieciuri - de Sus si de Jos. Pe atunci nu era ciment, se punea lana la temelia bisericilor, amestecata cu var nestins, si era nevoie doar de cativa frati adunati intr-un gand, care-si tundeau miile de oi si turnau acolo "o sfanta de biserica".
Pana mai ieri, Moise nu aflase niciodata de obarsia lui domneasca. Mai cu seama ca s-a nascut copil amarat, ramas orfan de la trei ani, "foarte departe de toate descriirile astea". De la unsprezece ani, maica-sa, vadana, l-a vandut sluga unui vecin dulgher, sa-i munceasca doar pentru camata unor datoriri vechi. "Copchil asa mic, urcam cu fanul in spinare peste-un deal si coboram tocmai dincolo, in Valea Pesterii, unde avea omu asta cincizeci de oi, era iarna, ger, dam fan la oi afara, pe poiana, si faceam foc la o butura mare. Si nu mancam carne sau branza, mancam doar ceapa si mamaliga inghetata. Zece ani am trait asa, sluga la omu asta, am scapat doar cand m-am dus militar, cand mi-am vandut tot ce-am avut, am platit banii, si-am scapat. In 42, am plecat militar la garda regala..."
Steliana Ghica este vlastarul unei alte familii nobile: bunicul ei, Vartolomeu Duicu, a fost al saisprezecelea copil al unui machedon, urmas de ban al Munteniei. "Bunicu mieu si cu bunica s-au cunoscut iarna, la Balta Brailei, cu tarlile da oi pe care le tinea cu salcie - astea erau povestirile pe care ni le zicea mama in tot timpul. Ne zicea ca veneau cu niste carduri cat Dunarea de late si ca strasnic s-au mai iubit ei acolo. Plus ca intr-o zi, eu ma duc la casa unde s-a nascut mama, si acolo gasesc niste acte intr-un pui de masa. Si eu desfac puiu ala si ma uit. In actele alea era un testament. Si scria zestrea la copiii aia saisprezece, noua baieti si sapte fete. Fiecare avea cate trei mii de oi si intreg Muntele Leaota, acolo veneau ei vara cu transhumatia din Balta." Cei saisprezece copii au pus si ei lana, alaturi de Ghiculesti, la biserica din Cheia, satul unde s-a nascut si Steliana. "Tot satul era numai a celor doua familii: Duicestii si Ghiculestii."
Intr-adevar, cele doua neamuri sunt scrise in pridvorul bisericii, deopotriva ctitori ai frumoasei biserici de lana. Moise si Steliana se vor cunoaste insa mult mai tarziu...
Pe la 1920, anul cand s-a nascut Moise, umbla banda lui Fulga din Valea Urdii, cel mai cumplit bandit din cati s-au vazut. Ba chiar cand Moise era inca in fasa, soru-sa mai mare s-a dat dupa unul din banda haiducului, legat sub blestem sa nu poata fi impartasit, nici cununat sau inmormantat crestineste. Caci popii fugeau de oamenii lui Fulga "ca de draci". Moise isi aminteste ca renumitul haiduc avea bordei in padure, fura de la stani, de la popi, de la tuicari, si ducea totul acolo, nu-l putea prinde nici ministrul. "Dupa aceea, am vorbit c-un altul care a fost in banda cu el, apoi ajunsese in puscarie cand cu Gheorghiu-Dej. Spunea ca Fulga asta era mare cat ursul si avea pe cap placa de argint. Cica dadea banii la saraci, da de unde, ii arunca pe curve. Sa stii de la mine: niciodata nu s-a vazut haiduc in tara asta sa dea banii asa, la saraci."
In vremurile acelea, Steliana Ghica trecea drept o fata invatata, de la oras. Patru ani invatase croitoria la Brasov. Dar tot in Cheia Moieciului s-a intors. "C-asa mi-o fi fost soarta..." Acum stapaneste mestesugul lanii atat de bine, incat dimineata, cand se porneste spre chioscul ei din fata castelului de la Bran, impleteste jerseuri din mers, ba-n timpul asta, invartind andrelele, iti mai deapana si cateva povesti.
Cum era Branul pe atunci? Era prapadit, cateva colibioare, un drum de tara, oamenii aveau doar bucatile lor de pamant indaratnic, aproape sterp, si un urias castel sus, in vazduh, deasupra capetelor: Palatul Regal. Limbile de pamant mostenite in spatele fiecarei case au fost mereu un soi de pacoste: sa le arendezi n-ai cum, sa le vinzi, fereasca Dumnezeu! Cat de bogat te-ai face, din Bran n-ai cum sa pleci. N-ai alta sansa: trebuie sa muncesti!In oastea regelui
"Iata-ma-s si-n Garda Regala, in 1942, la Poiana Tapului. Daca ne retezai din cap in cap, toti eram de aceeasi masura: toti baieti voinici, te luau dupa inaltime, nu dupa rang imparatesc. Faceam garda laregele. Manusi albe, pantaloni la dunga... Regele trecea pe la postul meu, postul 5, de intra la castel, la Peles. Era mai mic decat mine cu-n an. Baiat fain, dar imi parea cam prostanac, nici nu prea putea vorbi bine. Avea o amanta cu el, cand trecea pe la post, ea isi punea ziarul pe obraz si noi nu puteam s-o vedem niciodata."
Dar exista anume o intamplare, pe care mos Ghica n-o poate uita. S-a petrecut la Sinaia, la un concurs de tragere, cand "nu i-au batait manile", a tinut linia de ochire - poc! poc! poc! - cu mitraliera a tras drept in tinta. Locotenentul s-a uitat prin binoclu: "Bai Ghica, sa stii ca tocmai tu ai nimerit". Apoi capitanul i-a strans mana si i-a spus si el: "Ai luat premiul cel mare: ai sase zile permisie. Mergi acasa". Si, mai mult, i-au dat voie in uniforma de gala. Steliana isi aminteste "ca azi" cum s-a intors atunci Moise in sat. O zi insorita, Moise intrand pe ulita prafoasa, tantos, avand pe cap cascheta cu pene albe, varful invartit si bereta sub barbie. Tot satul se adunase ca la circ in jurul lui. "Lumea-l saluta, gandeai ca-i regele, nu alta", si iarasi a cuprins-o atunci un fel de mila, dar amestecata si cu un picut de drag de omul asta, omul care avea mai apoi sa-i fie barbat.O casatorie aproape fericita
In vreme ce Moise era plecat militar, familia Stelianei ajunsese la mare cinste in Cheia. Fratele ei al mai mare invatase bucataria la Restaurantul "Modern", la Bucuresti. I-a fost bucatar regelui la stana regala. Ceilalti noua frati au fost negustori. Negustor aici, la granita, insemna pe drept cuvant un om cu o inteligenta ca lama cutitului: cel ce stapanea stirile, atat din Regat, cat si din Imperiu, stapan al drumurilor ascunse din munti, mentor din umbra al obstii, oricum, mult mai mult decat un simplu patron de pravalie. Fratii Stelianei Ghica au fost dascaliti de mici in secretele comertului, la scolile marilor negustori ai Dobrogei, care-si initiau calfele pana si in arta bunelor maniere. "Frate-miu mai mare, o data a venit acasain zece ani, cand a fost sa plece in armata. S-a intalnit cu tata pe Cheie, aproape de casa. A venit cu geamantane, cu lucruri frumoase pentru noi, si tata nu l-a cunoscut. Zece ani, va dati seama... Frate-miu l-a recunoscut ca e tata si zice: <<Mai e mult pan la Duicu?>>, dar tata zice: <<Nu, vai, imediat. Imediat dupa ce treceti coltul si la dreapta...>>. Si se uita mai bine la el si spune: <<Da n-oi fi tu, mai, Ionele? C-am murit cu zile asteptandu-te...>>." Si batrana plange.
Printr-o intamplare providentiala, din acest punct cele doua destine s-au unit, iar de acum povestea noastra devine una. Casatoria din 1946 ar putea parea la prima vedere "la comanda". Pe atunci, fetele n-aveau voie sa se marite de capul lor, ci doar parintii le alegeau barbatul - asta era lege. Steliana Ghica isi indreapta privirea spre sotul ei, cu aceeasi cautatura blajina, plina de mila, de parca s-ar porni si acum sa-l mangaie, dar o opreste ceva: "Eu nu l-as fi luat pe el, ca era oier si eu nu aveam treaba cu ciobanii. Eram duduie, croitoreasa, traita la oras. Dar mamele noastre erau vecine peste garla si, intr-o seara, mama mi-o zis: <<Fata draga, hai, ia-l pe Moise, ca-s prietena cu muma-sa, si-as vrea sa ne incuscrim. L-am luat si nu mi-o parut rau". Din coltul sau, Moise protesteaza incet: "Ei, lasa, ca si eu eram baiat fain...".Dragostea de oi o porti in sange
"Eu cred ca oile s-au rugat pentru mine sa prind 80 de ani, ca tare bolnav am mai fost..."
Nu-ti ajung cuvintele pentru a zugravi dragostea de oierit a lui Moise Ghica. Cand vorbeste de oi, tremura ca un copil, strange pumnii, rade zgomotos, in gura-i stirba a ramas numai un dinte. "Doamne, strasnic mi-au placut..."
In 58, s-au mutat in Bran, si-au pus casa si au capatat munte. Cate trei luni ramanea pe piscurile inzapezite, ud pana la piele, mulgea oile intr-un ger cumplit, vorbea cu ele ore in sir, le canta napasta lui de sluga chinuita, ingrijea sa n-aiba glod in strunga, iar de venea ursul, doar trei caini ii trebuia ca sa-i urce drept pe urs. "Doamne, strasnic mi-au placut... Primavara eram turbat. Cand, bolnav, auzeam din spital oile ca-s iara pe drum sau cand eram militar si vedeam sus, pe Muntele Furnica, cum veneau cu sutele la muls, ziceam: <<Vai, tu-i nascatu ma-sii, daca m-ar scoate de-aici, eu pe degeaba raman la oi, fara bani>>. Pasiunea asta pentru oi o porti in sange, se transmite-n sange..." Aici intra in vorba si fiica sa, Magdalena, amintindu-si ca taica-sau niciodata nu mergea "sa le-aduca de la urma", ci doar iesea in prispa casei, slobozind un strigat pe care ei, copiii, s-au straduit ani intregi sa-l ingane si n-au reusit. Si la strigarea lui, de sus, de peste munte, apareau gaturile oilor, venind spre el ca niste caini. Sau il vedeai pe ulita, cum mergea fara griji inaintea cardului, cu pasul sau leganat, si oile se tineau dupa el prin toate coclaurile. O proba a strigatului acela? Moise isi arunca privirea sus, in munti. Si din gatlejul mosneagului iese un bocet jalnic, scurt, sacadat, o chemare spre nicaieri. Rade apoi: "Doamne, strasnic mi-o mai placut oile...".Gaganii
Pe atunci, nu oricine avea voie sa-si faca o casa in Bran. Doar pentru ca aveau stramosi din alte parti, branenii ii numeau "venetici" pe cei din neamul Ghica. "<<Da-i dracului de gagani>>, asa ne spuneau." Despre localnicii "puscari", despre Cavalerul de Puscaru, despre profesorul Sextil Puscaru, care de-aici se trage, numai vorbe bune s-au spus mereu, si pe buna dreptate: erau oameni cu valoare. Dar dupa ei, toti preotii, toti dascalii Branului s-au ales numai dintre "puscari", ei faceau legea in sat. Ceilalti erau "fara carte", "prosti", puteau fi condusi ca oile. Invatatorul Ciurea, "strain" ca si noi, din Moeciu de Sus (puteti sa-l vizitati, sta mai jos cu trei case, are 93 de ani), mi-a povestit deunazi cum era cand a venit el in Bran: "Copiii nu veneau la scoala, nici sa-i iei cu arcanul". Si invatatorul s-a dus la popa Victor, care era puscar, si i-a spus asa: "Parinte, sa facem o legatura intre biserica si scoala. Sa vorbiti in biserica si sa-mi trimiteti copiii la scoala". Si popa Victor zice: "Domnule invatator, dar ce, vrei sa destepti prostii? Lasa prostii acolo, nu-i destepta...". Asta era: numai anumite categorii trebuiau sa se ridice.
Am vazut la bisericuta din Bran ca stranele se cumpara. In fata sed barbatii, pe lateralele bisericii, iar stranele femeilor injumatatesc naosul, lasand doar un intrand ce permite oamenilor sa ajunga la altar. Fiece loc inseamna ceva: rang, avere si neam. Steliana isi aminteste cu jale de cand a vrut si ea sa cumpere o strana a batranei Bengoaia, care murise de putin timp. "Puscarii au sarit ca arsi: <<Cum sa ia strana venetica asta!>>. Ma inrosisem toata, si-am dat sa plec. Si atunci, din locul cel mai de cinste, acela din dreapta altarului, s-a ridicat batranul Moise Budascu, abia putand sta in picioare, si el a zis: <<Cum sa nu ia fata lui Ileana Duicu? Pai voi stiti, bai prostilor, ca bunicii ei au construit biserica asta, unde stam noi?>>." In duminica aceea, pe drumul de intoarcere spre casa, Steliana Ghica era cea mai fericita femeie de pe pamant. Devenise de-a locului.Tainica boala a muncii
1975. Un an cenusiu, apos. Toamna aceea "a plouat in sfanta prostie". La 1 septembrie, sus, in Fundata, nici nu se mai tinuse Nedeea Muntilor, marea serbare braneana de la ravasitul oilor. Din tara, se zvoneau mari alunecari de teren. Intr-o astfel de amiaza ranceda de duminica, Ghiculestii se odihneau in casa, cu cei trei copii alaturi, cand deodata zidurile au inceput sa scartaie, unul din pereti a iesit de subcentura, temelia s-a spart si intreaga lor casa a inceput sa se miste. Abia de aureusit sa iasa, innebuniti de spaima, fara sa mai poata lua cu ei nimic, si tocmai sus, de pe un damb, zgribuliti unul intr-altul, au vazut intreg dealul cum se crapa in doua ca o paine si casa lor cazand o data cu dealul, alunecand la vale de parca ar fi fost vrajita, alunecand incet pe nisipul pietros, pe "siga" tare, blestemata si fara rod.
Si au luat-o de la capat. Pana in toamna lui 76, au locuit toti cinci intr-un grajd, mancand numai mamaliga si casul de la cele cateva tigai ramase nevandute, muncind pana le sarea sangele din maini, de dimineata pana noaptea, si numai intr-un an, pana la inceputul iernii, si-au cladit cu palmele lor, fara mesteri, o casa noua, la fel de mare si de frumoasa. "Dar stiti ce munca am muncit... Doamne, sa mor, nu altceva. Stiti, asta e un lucru pe care strainii greu il inteleg", mi se destainuie in final Steliana Ghica, ca la un mare ceas de taina. "Si... de fapt, nici pe noi nu ne prea duce mintea sa explicam intocmai lucrul asta. Uite, la noi in Bran, este asa o boala a muncii, o boala din stramosi, un blestem sa muncesti ca vita la jug, pana mori. Sa rabzi pana plesneste un vlastar din piatra seaca, sa altoiesti un pom de zeci de ori, sa strangi din dinti pentru o samanta buna. Sa indupleci pamantul rece al muntelui sa invie, stropindu-l cu sudoarea fierbinte a trupului tau."Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Cu Dumnezeu In Ograda
Un taran din Muntii Orastiei a ridicat, doar cu mainile sale, o bisericuta din lemn. Cu Dumnezeu in mijlocul curtii, badea Samoila si-a cumparat loc in cer
"Cioplasul de cruci"
Samoila Zgavirdean este un batran bland si tacut. Zambeste rareori, doar pe jumatate, de parca i-ar fi rusine sa se bucure. Dar cand minunea aceasta se-intampla, totusi, chipul i se lumineaza ca o zi de duminica.
Prima calitate pe care o descoperi la el este modestia. Cea de a doua, credinta adanca in Cel de Sus. E suficient sa-i dai binete si el sa-ti raspunda, ca sa intelegi ca sufletul lui de taran ardelean e arendat pe vecie lui Dumnezeu. Mos Samoila are o statura mijlocie, dar merge putin inconvoiat, cu pasi mari, precum majoritatea taranilor de la munte. Numai cand se roaga lui Dumnezeu sta drept, ca o statuie vie si veche. Peste cateva luni va implini 80 de ani. I se spune Moila din Balori, dupa numele catunului din satul Costesti, unde s-a nascut, pe vremea Regelui Ferdinand, cand Romania mai era numita si "Mare". In toate asezarile de pe valea Gradistei si din Muntii Orastiei oamenii pastreaza obiceiul sa isi puna nume sau porecle inedite, in functie de locul nasterii, de vreun eveniment memorabil, dupa rude, meserie sau faima. De aceea, lui Moila din Balori i se mai spune si cioplasul de cruci. Inca din tinerete era priceput la tot felul de lucruri ciudate pentru un taran: picta icoane, sculpta jivinele padurii in lemn, mesterea tamplarie pentru biserica din sat. Dar cel mai mult ii placea sa ciopleasca troite si cruci frumoase din lemn moale, de brad. Asa i s-a dus vestea prin partea locului si asa a ramas pana in ziua de azi. Multe cimitire si raspantiile unor drumuri sunt presarate cu ciopliturile sale. Pe timpul cand era in putere, Samoila Zgavirdean a lucrat ca muncitor la calea ferata forestiera. In fiecare zi batea drumul pana sus, la Sarmizegetusa, in inima muntilor. Inainte de asfintit, se intorcea la vale o data cu bustenii incarcati in vagoanele trase de mocanita. Lemnele mergeau la fabrica din Orastie, dar mos Samoila, barbat tanar in acele vremuri, sarea din mers laCostesti, in dreptul dealului pe care era cocotata casa unde il astepta sotia cu masa pregatita. Asa treceau zilele, anotimpurile si anii... De atunci, s-a obisnuit cioplasul sa colinde padurile singur, cum face astazi fiul sau cel mare, care este brigadier silvic. "Cand umbi prin codru, vorbesti cu lemnul, dar nu te aude decat Dumnezeu!", spune moale batranul. "Un cioplitor adevarat trebuie sa ceara iertare copacului viu, daca l-a ales pentru taiere. Pe urma este musai sa ciopleasca troitele dupa sufletul lemnului, ca sa iasa frumoase. Fiecare cruce pomeneste numele cuiva, dar o data cu acela inviaza si copacul din care a fost facuta troita. Raiul este plin nu numai de suflete bune, ci si de arbori minunati, care si-au dat viata pentru sicrie, pentru cruci, pentru case de crestini cuminti si pentru bisericile lui Dumnezeu..." Dupa ce rosteste aceste vorbe, cioplasul de cruci se inchina si tace indelung. Parca si aerul incremeneste imprejurul sau.Un vis minunat
In 1980, calea ferata forestiera a fost desfiintata. Pe vale si in munti nu se mai auzea pufaitul mocanitei obosite. Moila din Balori avea deja 60 de ani. Putin intristat, a hotarat sa iasa la pensie. S-a gandit la tot ce facuse pana atunci si nu avea motive de nemultumire. Se casatorise de foarte tanar, isi ridicase casa, avea doi baieti si era de doua ori bunic. Pe deasupra, putea sa se laude in fata lui Dumnezeu ca plantase mai multi arbori decat taiase pentru ciopliturile sale. Gospodaria era infloritoare, nevasta -sanatoasa, familia - bine asezata si viata - destul de tihnita. Pastrase un singur regret in suflet. Nici unul dintre baieti sau nepoti nu mostenise talentul sau sau macar dorinta de a pastra traditia. In plus, mestesugul artizanal al cioplitului devenise destul de banos. Samoila Zgavirdean lucra meticulos, dar repede, foarte frumos si foarte ieftin, astfel incat "marginenii" - cum le spune el taranilor de prin satele vecine - veneau din ce in ce mai des sa faca diferite comenzi de monumente funerare din lemn. Asta ii rotunjea pensia cam mica, insa ii si umplea timpul cu o indeletnicire ce il pasiona. De cate ori unui taran ii murea o ruda, se ducea sa plateasca lui Moila din Balori o cruce sau chiar un sicriu ornamentat. Unele familii mai instarite comandau cate o ditamai troita sculptata si pictata, pe care o sfinteau dupa ce era asezata la o raspantie de drumuri singuratice, spre slava lui Dumnezeu si vesnica lor pomenire. Asa de mult se inmultisera comenzile, incat proaspatul pensionar a fost nevoit sa-si amenajeze un atelier si o magazie. Cum termina cu vitele, cu fanul si cu alte treburi ale gospodariei, cioplasul de cruci se apuca de lucru, aproape fara nici un ragaz. Dimineata si seara statea de vorba cu Dumnezeu, la rugaciune, cum invatase de la parinti si bunici, iar in timpul zilei "vorbea" cu lemnul pe care il cioplea. "Inainte de sfarsitul lui 1980, pe la Craciun parca, am visat o bisericuta foarte mica din lemn, de ziceai ca e cat o coaja de nuca!", povesteste batranul. "Eram tanar in vis si tineam jucaria in palma, cum am vazut ca erau pictati ctitorii in fresca unor biserici, pe perete... A doua zi, cand m-am dus in magazie sa iau un bustean pentru o noua troita, mi-a venit din senin gandul ca acea incapere ar putea fi chiar biserica din vis." Samoila Zgavirdean s-a framantat cateva zile si nopti la rand pana cand a luat crestineasca hotararede a urma sfatul acelui vis minunat pe care il banuia venit de la Dumnezeu. N-a spus nimic nimanui, pana cand femeia sa l-a intrebat cu un an inainte de... Revolutie: "Mai omule, ce faci tu in curte de atata amar de vreme nu e cumva o <<besearica>>? Asa de tare samana, ca-i lipseste numai crucea din crestet. Sa nu dam de belea daca o vide-a-o militianu!". Mos Samoila si nevasta lui nu puteau sa stie ca peste numai un an mersul timpurilor se va schimba pe neasteptate, iar ctitoria clandestina din ograda casei avea sa devina cu adevarat biserica, spre uimirea satenilor din intreaga regiune...Cea mai lunga zi din viata
Cioplasul de cruci a uitat numarul troitelor pe care le-a mestesugit cu migala si adevarata arta de-a lungul anilor. Nu mai tine minte nici cate icoane a pictat. Ceea ce insa isi va aminti, dupa cum singur recunoaste, pana la capatul zilelor este epopeea construirii bisericutei din curtea casei pe care o considera cel mai important lucru din intreaga sa viata. "De obicei, se zice ca trebuie sa faci o casa, sa ai macar un urmas si sa plantezi un pom, altfel ai trait degeaba. Eu sunt fericit ca am putut sa-i dovedesc lui Dumnezeu credinta mea prin acest micut lacas de cult. N-am urmarit sa dobandesc nici un folos cu el. Doar am <<inmultit talantul>> ce mi-a fost incredintat, cum scrie la Biblie."
Vreme de 15 ani, Samoila Zgavirdean s-a ostenit de unul singur sa duca la bun sfarsit ceea ce incepuse in 1981. Punctul de plecare a fost minuscula magazie din lemn, construita initial pentru adapostirea bustenilor, a crucilor si troitelor. Mai intai si-a facut desenele, inspirandu-se din cartile postale colorate cu biserici si manastiri, pe care le avea acasa. Apoi, a construit manual in urmatorii doi ani un adevarat strung pentru prelucrat lemnul. Masinaria o mai foloseste chiar si acum, ca o dovada a talentului sau de autentic inventator. Pe urma, a cumparat olane si dranita pentru acoperis, care a fost gata pana in 1986. I-au mai trecut doi ani din viata ca sa alinieze cusacii si scandurile pentru altar. In acel fel, fosta magazie a devenit chiar naosul. Cand si-a dat seama ca lacasul era neincapator, a mai adaugat si un pronaos cu doua bancute. Pare greu de imaginat ca tocmai in acei ani, cand Bucurestiul era devastat de buldozerele lui Ceausescu, undeva departe, in Muntii Orastiei, un taran isi construia nestiut de nimeni o biserica in curtea propriei case... "Nici macar un singur cui n-a fost batut de mana straina!", spune mos Samoila. Dupa 1989, in libertate, batranul a facut cele trei turle si crucile din varf. Apoi, a pictat biserica in interior, a asezat icoanele, dupa care a zugravit-o si pe dinafara. In cele din urma, a ridicat chiar si un foisor in imediata vecinatate, unde isi pofteste nenumaratii vizitatori ce vin sa vada uimitoarea ctitorie. In 1996 totul era gata, dar abia anul trecut parintele Ciolocoi din Costesti a sfintit bisericuta. Parohul a recunoscut respectarea normelor ecleziastice si canonice ale constructiei, acceptand sa o transforme in lacas public de cult. "Cred ca a fost cea mai lunga zi pe care am trait-o...", marturiseste batranul.In loc de epilog
Pe drumurile forestiere din Muntii Orastiei intalnesti la cate o rascruce, in marginea padurii, troite vechi, scorojite de ploile reci ale anotimpurilor trecute. Pe vremea comunismului, ele nu puteau fi asezate decat in asemenea locuri retrase. Cu cat te apropii de catune si sate, troitele sunt mai noi, caci au fost facute dupa 1989. Majoritatea sunt cioplite de Samoila Zgavirdean, care a deprins acest mestesug frumos in urma cu vreo cinci decenii de la batranul mester Adam Vulsan. Dar numai la Costesti poti intalni o biserica in curtea casei unui taran. Dupa traditia ortodoxa, batranul cioplas Moila din Balori si-a facut casa nu doar pe pamant, ci si in cer! S-a imbogatit pe lumea cealalta...Marius Petrescu
Fotografii de Emanuel Tanjala