</b><b>Fuiorul cu amintiri
</b>
Stimata d-na Sanziana Pop,
Sunt si eu o pasionata cititoare a "Formulei As", aceasta minunata revista, pe cat de frumoasa, pe atat de folositoare. Astept cu nerabdare ziua de luni, sa mi-o aduca fiul meu din Fagaras. De mult timp ma tot gandeam sa va trimit si eu o scrisoare, dar de teama ca nu sunt in stare sa va scriu asa frumos cum va scriu alti cititori, fiindca sunt si batrana, si numai cu sapte clase primare, am tot amanat. Si acum cu sfiala indraznesc. Eu nu am parasit satul in care am vazut lumina zilei. Aici am crescut si aici sunt pana acum, la 78 de ani. Aici, la poalele Muntelui Fagaras, in Breaza Fagarasului, pe unde a trecut odata Negru Voda cu a lui ceata. Dar Breaza de astazi nu mai seamana cu cea de pe vremea copilariei mele. Atunci, toate casele erau din lemn, spoite toate cu var alb. Pe ulita satului era din loc in loc cate o fantana cu cumpana, din care scotea apa cate o vecina. Era si in fata casei noastre o asemenea fantana si alaturi de ea - un nuc mare, care acoperea cu crengile lui toata casa. De-o parte si de alta, doua paraie in care ne scaldam noi, copiii, vara. Acum, toate casele sunt din caramida, vopsite in diferite culori, pe dinauntru - mobila, covoare frumoase, tesute in razboi de femei, aproape toata lumea are baie. Drumul asfaltat, lumina electrica, apa la robinet. Prin curti, nu mai sunt puzderii de snopi de canepa, sunt trandafiri. Si ziua si noaptea, cand nu pot sa dorm, deapan amintiri si le judec si le pun in cumpana pe cele de atunci cu cele de acum. Parca am trecut dintr-o lume in alta. Atunci, noptile le faceam cu furca in brau in sezatori, caci toata imbracamintea era din lana si canepa. Acum, ne uitam la televizor. Cand stau si ma gandesc bine, n-am avut o copilarie cum au copiii de astazi. Am crescut cu pita de secara, caci la noi, aici, sub munte, avem un pamant rece si zgarcit si se mai asociaza si natura cu capriciile ei. Nu se face grau. Vara, am umblat desculta, si iarna - cu opincute, asa, ca toti copiii satului de atunci. Acum, ma uit pe geam la munti si la padurile pe care le-am cutreierat in tinerete dupa afine sau zmeura. Si imi aduc aminte ca de o poveste frumoasa, cum ne duceam cu vitele. Ne strangeam cate o ceata de copii la cate un izvor, ne placea mult fantanita din muschiulet. La amiaza, cand vitele se culcau, caci erau satule, faceam un foc mare si, cand jarul era bun, ne scoteam toti slaninuta din traistute, o crestam si o infigeam in cate o tapusa. Baietii veneau cu cate o palarie de ciuperci si bureti, puneam pe ei sare, bucatele de slanina si farame de branza si le puneam pe toate pe jarul incins. Si ne asterneam o masa haiduceasca langa fantanita cu apa rece, imprejmuita cu lespezi de piatra si deasupra ei cu o laita tot din lespezi de piatra, cine stie de cand si de cine aranjate asa frumos. Cand se sculau animalele si plecau la pascut, chiotele noastre se impleteau cu talangile lor, de rasunau coastele. Aveam si noi, ca Sadoveanu "nada florilor", in padure, la izvoare. Dar acesti munti au avut si vremuri triste. Vremuri de rezistenta si moarte. Daca ar putea vorbi, multe ne-ar mai povesti. In incheierea acestei scrisori, poate prea indraznete, am tors din fuiorul cu amintiri aceasta mica poezie a mea:<b>In amintirea celor de demult
Mi-e dor de casa parinteasca
Mi-e dor de cumpana fantanii,
De nucul de la fereastra
Sub care sedeau batranii.</b><b>In dumineci cu mult soare
Se strangeau sub nuc la sfat
Povesteau ca-n sezatoare
De toate cate-au lucrat.</b><b>Cat fan a facut in laz
Cate clai in hodoghina
Cata ceapa ii la iaz
Si cati pui au la gaina.</b><b>Azi, de s-ar scula bunica
Dorind sa-si cate satucu,
N-ar gasi din el nimica
Si n-ar mai gasi nici nucu.</b><b>Dormi, bunica, linistita,
Doarme si melita ta,
Doarme si troaca de pita
Cu vreo cativa pui in ea.</b><b>Si imblacii lui bunicu
S-au facut de mult cenuse
Astazi pita coapta calda
Ne vine gata la use.</b><b>Dormi, bunica, si viseaza
Ca satu tau ii oras
Case mari si trotuare
Intocmai ca-n Fagaras.</b><b>Din Breaza de altadata,
Cu casute mici, balaie,
Au ramas in ciuda vremii
Doar cele doua paraie.</b><b>Apa lor din lacul Urlea
Sipoteste langa asfalt,
Frumos e la noi acuma,
Mai frumos a fost altadat.
</b><b>*</b><b>Mi-e dor, mi-e dor,
De casa cu vatra si cuptor,
Mi-e dor de oamenii de atunci,
Imbracati in haine albe,
Cum cosau vara pe lunci.</b><b>As vrea sa fiu din nou copil
Sa ma joc pe sub fereastra
Primavara, in April.
Ana Pralea - sat Breaza, nr. 182, com. Lisa, jud. Brasov, cod 2317
Scrisoare mamei
Ii vad in fiecare zi mainile - frumoasele ei maini - din ce in ce mai zbarcite, cu pielea tot mai transparenta. Ii vad ochii si trupul din ce in ce mai obosit si mai imputinat, si nu vreau sa recunosc o evidenta: mama mea imbatraneste! Din ce in ce mai des imi vorbeste despre locul unde tine actele, unde-i sunt pregatite lucrurile... Imi sugereaza ce schimbari sa fac in casuta ei mica, cand ea nu va mai fi, si spera ca eu sa-i iau locul...Ca si cand casuta ei ar mai fi la fel fara ea!
Dar pentru ca ziua aceea tot va veni si nu stiu cat de pregatita ma va gasi, vreau sa-i spun acum, prin aceste randuri, mamei mele, cat de mult o iubesc! Vreau sa-i multumesc pentru iubirea si sacrificiul ei, pentru nenumaratele ore nedormite de grija mea, pentru gandurile ei de bine, indreptate spre mine si fratele meu.
O admir, pentru ca, desi are scoala putina (asa erau timpurile in tineretea ei), toata viata ei a citit si si-a completat neincetat cunostintele. Bunul ei simt nativ si intuitia au ajutat-o sa stie cand sa vorbeasca si cand sa taca, sa nu faca gafe si sa nu supere pe nimeni. Este prima din casa care citeste "Formula As" si ne face semne si adnotatii acolo unde crede dansa ca e mai important pentru noi. Ma induioseaza cand subliniaza cuvintele pe care nu le intelege si, cu jena, ma intreaba semnificatia lor. Atunci, mi-e asa de mila de ea, de nedreptatea de a nu fi putut sa invete.
Ii multumesc pentru sortuletele apretate, pentru pantofiorii noi primiti in fiecare an de Pasti. Ii multumesc pentru biletelele si micile bunatati strecurate prin buzunare, atunci cand plecam departe de casa, in excursii sau tabere.
Cele mai gustoase mancaruri si prajituri, in camara ei au fost si sunt inca. Acum stiu ca intotdeauna, cea mai buna bucatica era pentru mine si pentru fratele meu... Si ultimii ei bani mergeau pe vreo culegere necesara noua, la scoala!
Ii multumesc pentru copilaria fericita, scaldata in iubirea si ocrotirea ei.
Cand am crescut mai mare, ii miroseam in taina hainele din dulap. Era si este cel mai placut miros pentru mine. Mirosul de mama. Hainele ei miros a curat, a levantica. Intreaga ei faptura imi inspira respect, admiratie si sunt mandra ca este mama mea!
Ii multumesc pentru ca m-a ajutat sa-mi cresc copiii, nepotii ei dragi, pentru care isi face griji chiar si acum, cand sunt mari...
Mamica mea draga, mi-a dat asa de mult si a cerut asa de putin!...
Iubirea si faptele ei au sadit in sufletul meu floarea recunostintei care a inflorit acum, la anii maturitatii mele. Aceasta floare i-o inchin ei, sarutandu-i mana incretita de truda!Barbu Carmen - Str. Octavian Goga nr. 15, bl. 203, sc. A, ap. 7, Brasov
Baiatul de peste Prut
Avand in vedere ca ne aflam in "Anul Eminescu", va voi relata o intamplare din copilaria mea, pe care nu o voi uita niciodata. Era in anul 1944, cand bietii locuitori ai Basarabiei erau nevoiti sa-si paraseasca casele si avutul si sa se refugieze in Romania de peste Prut. In comuna mea (Bratieni se numea atunci), o zona de munte a judetului Arges, au poposit mai multi frati de-ai nostri. Printre ei se afla si un tanar elev, pare-se in ultimul an de liceu, care se numea Cebotaru, un baiat falnic si foarte inimos, gazduit la o familie din sat. Incepusem clasa intai si ni s-a spus la scoala ca va avea loc o serbare campeneasca, intr-o poiana unde s-a improvizat o scena. A anuntat si preotul la biserica, cu precizarea ca toti participantii sa fie imbracati in costume nationale.
Atunci n-am realizat scopul acestei serbari, dar mai tarziu, mi-am dat seama ca era un fel de manifestatie impotriva cotropirii Basarabiei si Bucovinei. La data si ora fixata, ne-am adunat acolo o multime de oameni din comuna noastra si din cele vecine - Corbi, Stanesti, Nucsoara. Locul desfasurarii acestei serbari era la hotarul dintre Bratieni si Corbi, unde se afla o cruce care mai exista si astazi. Eram asezati pe iarba verde, in frumoasele noastre costume nationale din Arges, care insirate alaturi, dadeau impresia unui covor popular. Deschiderea a facut-o un cor, care a intonat "Trei culori". S-a cantat, s-au recitat poezii, s-a dansat.
Mi-a ramas intiparita in minte imaginea tanarului elev venit de peste Prut, imbracat si el intr-un frumos costum national din Bucovina. Poate atat a putut sa-si aduca de acolo, considerand ca e lucrul cel mai de pret.
Cu lacrimi in ochi, a inceput sa recite poezia "Doina" de Mihai Eminescu. Cu cata durere spunea: "De la Nistru pan la Tisa...". Toata lumea plangea o data cu cel ce spunea prin versurile poetului, intreaga jale a poporului roman. Au fost momente unice in viata mea, clipe fierbinti de solidaritate ale romanilor de pe ambele maluri ale Prutului. La cateva zile dupa aceasta serbare, tanarul care a avut curajul sa recite "Doina" a fost arestat si dus nu se stie unde. Nu s-a mai intors in comuna noastra si nici refugiatii moldoveni nu au aflat nimic de soarta lui. Poate revista "Formula As" se citeste si in Republica Moldova si, daca printr-o minune, o fi scapat si o fi povestit rudelor sau copiilor lui cele intamplate, ar fi mare bucurie sa afle ca noi, cei de aici, de acasa, nu am uitat curajul lui. Oriunde ar fi, sa stie ca a ramas in memoria locuitorilor comunei noastre si, mai ales, a celor de-o varsta cu el, ca un mare patriot. Iar daca va lua cunostinta de-aceste randuri, sa ne dea un semn pe adresa mea. Ne-ar face o mare bucurie.Ionescu Maria - Str. Livezilor, bl. 14, sc. A, et. 1, ap. 4, Pitesti, jud. Arges, cod 0300, O.P. 4