Alexandru Repan
"Ma simt confortabil la varsta asta si as striga multumit:
<<Doamne, opreste clipa!>>"
Programat genetic sa fie baiat - si frumos, si talentat - Alexandru Repan, care-si adora mama, s-a conformat intru totul. La 16 ani, cand a terminat liceul, era prea crud pentru Facultatea de Teatru. Drept care, a intrat la Istorie si abia apoi la facultatea draga inimii lui. Si a mamei. S-a pregatit temeinic pentru o cariera serioasa si longeviva. De 30 de ani e vioara intai a Teatrului "Nottara". Si alte teatre il invita pe distinsul actor sa dea forta si personalitate unor partituri de prim rang. Descinde din nobila stirpe a actorilor-intelectuali, ca Mihai Popescu, George Vraca, Emil Botta. Aniversat in februarie 2000 la Cinemateca pentru cei 60 de ani impliniti, Alexandru Repan a aparut pe scena cu cei doi fii de mana, Alexandru de cinci ani si Matei de trei ani, aducand in plina iarna aerul primaverii.Arta seductiei, dar mai ales a selectiei
La inceput de cariera, dupa cateva roluri de june prim amorez, a dorit sa scape cat mai repede de eticheta impusa. Si-a lasat barba si mustata sa arate mai sobru. Dar genele lui filtrau, perfid, aceeasi privire de azur si otel, ca marea in zile senine si reci. Privire periculoasa la orice varsta. Cu barba ori fara barba, cu mustata intoarsa a la Franz Iosif sau dreapta ca a lui Cantemir, Repan isi cucereste de fiecare data publicul.
- Daca la 20 de ani visam sa-l joc pe intrigantul Iago - mi se parea mai atragator "maleficul" - la 60 de ani stiu ca as fi un bun Prospero, aducator de bucurie. Ma simt confortabil la varsta asta si as striga multumit: "Doamne, opreste clipa!". Poate pentru ca am de indeplinit cat mai bine doua misiuni nobile: cea de actor si cea de tata. Despre ultima, ma astept sa ma intrebati: "Dar de ce atat de tarziu?". Pentru ca am lasat lucrurile sa vina de la sine si soarta a vrut asa: sa ma casatoresc la 50 de ani si sa am copii dupa 55. Iar ca actor, cu toate ca astazi se poarta - ca peste tot - tineretul, eu stiu ca marea dramaturgie are pentru mine roluri care ma asteapta si pe care le astept, ca sa le pot darui ce am mai bun din experienta mea.
- Si ce experienta stralucita ati dobandit in acesti ani, interpretand partiturile celor mai mari: Shakespeare, MoliUre, Cehov, Dostoievski, Eugen Ionesco, Andreev, Kundera, Mateiu Caragiale si alti magnifici! Ati dramatizat chiar dvs. cartea lui Mateiu, "Craii de curtea veche", intr-un recital ce a sugerat extraordinar poezia unei lumi crepusculare si pitoresti.
- A fost unul dintre demersurile mele cu care ma mandresc, un recital mai special jucat de vreo trei sute de ori la Nottara. Record pentru un teatru care isi schimba foarte des afisul.
- Va impuneti si prin felul in care stiti sa va selectati repertoriul, sa refuzati ce nu va convine si sa va opriti la valori autentice.
- Am invatat in timp arta selectiei. Ori "stiinta", cum vreti sa-i spuneti. Mi-a folosit enorm prima facultate pe care am absolvit-o, Istoria. Voiam de fapt sa dau examen la Teatru, dar pentru ca nu aveam decat 16 ani la absolvire mi s-a spus sa mai astept. Si eu, ca sa nu pierd anul, am intrat la Istorie. Am avut ragaz sa citesc mult, sa studiez, sa analizez si sa compar. Asa am putut afla mai bine ce vreau si ce nu vreau sa fac in arta, sa indepartez propunerile facile care te folosesc doar dupa cum arati pe dinafara. Riscurile mai mari sunt in Cinema, unde personajele mai interesante sunt foarte rare.
- Si totusi, ati avut parte si de cateva "raritati" cinematografice. Ati creat portretul antologic al lui Dimitrie Cantemir, ati compus in alt film ("Hanul dintre dealuri") un zbir sadic si neomenos cu multa eleganta si rafinament stilistic, impecabil realizat. Iar intr-o coproductie franco-romana, din " 91, "Trahir", ati creat un fascinant Mefisto modern, ce-si hartuieste "prada" - un scriitor dizident - cu o demonica persuasiune. Va cam atrag "diabolicii", domnule Repan, si ma refer si la extraordinara dvs. compozitie teatrala, cu Ivan Karamazov, instigatorul la crima. Nu va e dificil sa-l interpretati atunci cand detestati un asemenea tip?
- Chiar daca-l uraste pe Iago, actorul e obligat sa-l motiveze psihologic pe scena. Poti sa fii un bun crestin in viata de toate zilele si sa-l joci convingator pe Ivan ori pe alt malefic personaj dostoievskian. Poti iubi cu patima omenirea, dar sa-l redai veridic pe Alceste, mizantropul celebru. Doar ca pentru asta trebuie sa cunosti multa psihologie. Chiar si pedagogie ti se cere. Eu am inceput sa invat ceva in facultate, restul l-am aflat din lectura. Multa lectura.Luciditate, mai presus de toate
- Apropo de pedagogie: observ cu cata dumnezeiasca rabdare incercati sa-l convingeti pe Matei sa nu ne mai intrerupa discutia. Cand pare convins, iese din camera, dar revine peste un minut, cu o jucarie in mana sau cu o intrebare. E o incantare continua, dar si o provocare a rabdarii parintesti. Cum va descurcati acum, in vacanta, cu cei doi feciori, cat timp doamna Repan e plecata la firma?
- Nu sunt amandoi la fel de zburdalnici. Cel mare - l-ati cunoscut - e retras, cuminte si visator. Mezinul e neastamparat si dornic de a fi mereu in centrul atentiei. Pentru ca sunt atat de diferiti, reactionez si eu in functie de temperamentul fiecaruia. Intr-un singur caz sunt la fel: cand fac ei vreo pozna si eu ma supar. Dar nu dau frau enervarii pe moment si nu-i pedepsesc imediat. Astept sa ma calmez mai intai si sa-i pot judeca la rece, fara tipete. Iar tonul glacial ii sperie mai tare. Eu imi "joc" supararea si-o folosesc eficient, in scop educativ.
- Si in scena se vede ca stiti sa va controlati bine emotiile, sa le dozati cu luciditate.
- Mai ales in scena trebuie sa inveti sa te controlezi. Altfel, ce s-ar alege de bietul suflet al actorului si de bietul lui trup trecator, daca ar arde cu aceeasi intensitate seara de seara? N-ar rezista nici trei stagiuni, dar"mite treizeci...
- Si-atunci, cum se mai produce scanteia, miracolul?
- Momentul de gratie, de inspiratie creatoare, acel "inefabil", se realizeaza in timpul repetitiilor, cand personajul si sentimentul sunt puse de acord. Talentul il retine si fixeaza clipa, asa incat, rechemand-o in timpul spectacolului, s-o poti repeta, cu tehnica ta actoriceasca. De aceea teatrul e arta si totodata meserie. Stiinta. Miracol continuu.Visatorii au schimbat omenirea
- V-ati dori ca unul din copii sa fie atras de arta?
- Nu stiu, depinde cum vor evolua. Dar nu-l vad pe agitatul Matei atras de disciplina si rigoarea unei asemenea profesii. Poate Alexandru, el e mai interiorizat, meditativ si deja mai disciplinat de gradinita germana - la care va ajunge din toamna si cel mic. Lui Alexandru ii spuneam inca din leagan versuri. Ii recitam "Luceafarul" si cam pe la strofa a opta adormea. A vorbit tarziu, abia la trei ani, dar cand s-a pornit silabisea cateva versuri din Eminescu. Celui mic, dornic de povesti cu actiune si eroi aventurosi, ii inventez tot felul de peripetii. Pentru ca il iubeste pe Pinocchio, i-l plimb si eu prin toata lumea: il imprietenesc cu Winnetou si impreuna ii fac sa ajunga la cascada Niagara ori sa se scufunde cu submarinul capitanului Nemo. Oricum, dinamic si intreprinzator cum se anunta, lui Matei ii va fi mai usor in viata.
- Dar ce va face un copil visator intr-o lume pragmatica?
- O va schimba. Sau macar va incerca sa o schimbe. Sa o imbogateasca si cu valori spirituale, afective. Nu visatorii au fost cei care au schimbat, in esenta, omenirea? Fara Socrate si Iisus, fara Dante ori Shakespeare, lumea ar fi fost si mai urata. Ori n-ar mai fi fost deloc.
- Pare frumoasa imaginea la care visati dvs. Dar cat de reala se va dovedi, ma intreb?
- Noi trebuie sa visam ca sa putem supravietui. Ne ajuta copiii sa mai putem visa. Ei sunt ingerii nostri pazitori. Nu ne lasa sa imbatranim urat, sa devenim prea egoisti, prea morocanosi, plictisiti si plicticosi. Pentru ca programul unui om in varsta risca sa devina monoton, stereotip. Dar cand are un copil in preajma, totul ii pare proaspat, imprevizibil, surprinzator. Citeam de curand caietele lui Cioran, cu atata disperare filosofica in ele, o disperare magistral redata, dar repetata pana la obsesie. El, ca om, arefuzat sa procreeze, sa aiba familie, copii. Eu, unul, cred ca daca o viata intreaga il cauti pe Dumnezeu si nu reusesti sa-l gasesti, te multumesti si cu solii lui, cu ingerii. Copiii sunt ingerii nostri, trimisi de sus sa ne mai aline ceva din nefericirea existentiala.
- Dvs. ce relatie ati avut cu parintii?
- I-am adorat. Si nu numai in copilarie. Am locuit impreuna, chiar aici, in casa asta, dupa cutremur. Le-am fost alaturi pana in ultima lor clipa. Asa voi sta si eu, impreuna cu copiii mei, pana in ultima mea clipa. Intai s-a stins tata. Era profesor. Apoi mama. A fost o femeie foarte frumoasa. Priviti fotografia. Si-a dorit mult sa devina actrita. Dar pe atunci, o fata de familie buna, din burghezia ardeleana, educata rigid, nu avea voie sa aspire la asa ceva. Pacat! Sunt sigur ca in ea a murit o mare actrita. In schimb a dat viata - asa cum si-a visat - unui baiat care sa devina actor. Eu am fost actor inca dinainte de a ma naste. Mama m-a programat, ea a fost si marele meu sfatuitor si cel mai nemilos critic. Nu ma menaja cand nu-i placea ceva.
- Sotia dvs. participa, de asemenea, la spectacolul pe care-l ofera perpetuu un sot actor?
- Simona a terminat Politehnica, dar inainte de a ne cunoaste voia sa dea examen la teatru. Eu am sfatuit-o sa renunte si bine am facut. Pentru ca astazi, in loc sa alerge dupa un contract mizer, lucreaza la o firma prospera si isi pregateste un doctorat in Germania. Asa ca si in vara asta va sta cu noi mai putin. Deocamdata, am fost doar eu cu copiii zece zile la Predeal. Apoi, plecam cu totii la mare si mai tarziu la tara, unde avem o casuta cu multe flori, multe rosii si ardei. Acolo, copiii se initiaza in stiintele naturii, descopera furnicile, se lupta cu tantarii si alearga dupa rate.
- Dvs. ce planuri artistice aveti pentru mileniul viitor?
- Mi-ar placea, cum v-am spus, sa-l joc pe magicianul Prospero, sa ma incumet si eu, dupa marele George Constantin.
- Ati fost colegi. L-ati admirat?
- L-am admirat mult, dar n-am incercat niciodata sa-l imit. Lucrez de cativa ani la un proiectambitios, la dramatizarea romanului "Anna Karenina". Sa aduci in scena un Tolstoi pare o insolenta si, totusi, mi se pare foarte necesara. In atmosfera asta poluata de telenovele, in care sentimentele nobile sunt amestecate intr-o peltea indigesta, un roman stralucit, care discuta cu atata profunzime si reala intelegere sufleteasca despre iubire, tradare, gelozie, maternitate si disperare, poate fi o intoarcere benefica la adevaratele valori. Daca in tinerete n-as fi vrut sa-l joc pe seducatorul Vronski, acum tin foarte tare sa-l aduc in scena pe Karenin, sotul tradat. L-as reinterpreta putin, accentuandu-i nu rigiditatea si conservatorismul, ci puterea lui de a intelege pana la urma si a ierta tradarea. Desi prea tarziu. Fara lacrimi-potop, cu motivatii reale si credibile pentru acest secol, sunt incredintat ca ar fi spectacolul care ar captiva, deopotriva, publicul larg si criticul pretentios. Numai sa-mi gasesc un sponsor si pot avansa proiectul din toamna asta.
- Sa va ajute Dumnezeu si marele recreator, Tolstoi!Alice Manoiu