La miezul noptii, in VideleMartiriul Bisericii Olteni
Cumpana
In primele zile ale anului 1984, batranul duhovnic si invatator al lui Marian Ene s-a imbolnavit grav. Pe 27 martie el a incetat din viata. Inainte de-a muri, cu ultimele puteri, parintele Toma Dragulescu l-a chemat pe paracliser la capataiul sau si i-a marturisit: "Nu va trece foarte multa vreme dupa ce plec eu din aceasta lume si sfanta noastra biserica va fi demolata, dimpreuna cu alte lacasuri din acelasi cartier. Tu sa nu-ti pierzi speranta preotiei si sa ai rabdare, caci necunoscute sunt caile Domnului! Dar sa nu lasi moastele pe mana securistilor...". In cei trei ani care au urmat, parohia Bisericii Olteni a schimbat doi preoti, insa paracliserul Marian Ene a ramas pe loc, cu toate ca, in calitate de "salariat bisericesc", ar fiputut avea ghinionul de a fi mutat oriunde, oricand. Despartirea de parintele Toma a fost o mare durere pentru sufletul ucenicului... La putin timp dupa moartea invatatorului sau duhovnicesc, viitorul preot face un drum la Cernica si ii cere binecuvantarea parintelui Ilarion Argatu, pe care il cunostea de cand traise acolo. Iluminatul parinte ii face semnul crucii pe crestet, devenind cel de-al doilea duhovnic al sau. Pana anul trecut, cand si parintele Argatu s-a mutat la cele vesnice, fiul sau duhovnicesc, Marian Ene, mergea regulat sa se spovedeasca si sa se sfatuiasca in chilia de la Cernica. Dar prorocirile preotului Toma Dragulescu abia incepusera sa se adevereasca... "In dimineata zilei de miercuri, 11 iunie 1987, m-am dus sa deschid biserica, asa cum faceam in mod obisnuit. Am observat ca nu aveam lumina electrica... M-a incercat o strangere de inima, desi nu era prima oara cand se intampla asa ceva. La putina vreme, a aparut un civil care inspecta locul cu un aer incruntat. M-a intrebat cine sunt, dupa care mi-a spus: <<Pune mana si strange totul de pe aici. Biserica Olteni se va demola! De aceea s-a oprit curentul electric>>. Cand am auzit asta, mi s-a parut ca-mi fuge pamantul de sub picioare... Am indraznit sa intreb: <<Parintele paroh stie?>>. Civilul mi-a raspuns sec: <<A si semnat actul de demolare. Toata lumea stie!>>. Nici nu incheiasem bine acest schimb de vorbe, ca si-au facut aparitia in jurul bisericii mai multe basculante si numerosi muncitori foarte zgomotosi. Am inceput sa strang, cu lacrimi in ochi, desi nici nu prea stiam bine cum anume sa procedez si cum se va face evacuarea. Cu prima ocazie cand am ramas singur in biserica, am luat cutia cu moaste, ascunzand-o intr-o valiza, printre alte lucruri personale. M-am intors in naos si m-am apucat sa dau jos icoanele de pe pereti, sarutandu-le cu evlavie, una cate una. Biserica se dezbraca de vesminte! Parca pregateam o mireasa pentru inmormantare... Mi-am amintit atunci de <<jocul de-a preotul>> din copilaria mea, cand slujeam ingropaciunea omuletilor de lut, si mi-a trecut un cutit prin inima. In acea clipa, 20 de muncitori au navalit peste mine. Au taiat vitraliile cu aparatulde sudura, apoi usile de la intrare. In doua ore au demontat si catapeteasma si stranele, absolut tot. Au incarcat obiectele de-a valma in cateva camioane si le-au transportat la Manastirea Caldarusani. A ramas piatra goala, cu fresca pictata de Gheorghe Tatarascu, de parca sfanta biserica devenise un cavou... Se montasera deja cabluri de otel groase cat bratul meu, ancorate de doua <<chiroave>>, adica tractoare cu senile, cum le numeau muncitorii. Prin miscarea lor, inainte si inapoi, ele transformau cablul intr-un monstruos ferastrau. Eu am fost anuntat sa-mi pregatesc bagajele, fiindca urmau sa fie demolate si cele doua case parohiale. Primisem repartitie, cu intreaga familie, pentru apartamentul in care locuiesc si acum, desi m-am mutat, practic, la Videle, in ultimii patru ani. Am fost impietrit de durere cat timp au durat demolarile. Biserica Olteni fusese zidita de Nicolae, primul protopop al Bucurestilor, la 1722. Era o bijuterie de arhitectura si monument istoric. Ceea ce traiam in acele clipe mi se parea un cosmar... Parca satana ar fi fost printre noi! In prima noapte, dupa montarea cablurilor, n-am putut sa dorm pana tarziu. Ma plimbam singur in jurul lacasului si priveam cum sta inlantuit in acele chingi, ca un prizonier pregatit pentru condamnarea la moarte. La un moment dat, cand trecuse de miezul noptii, s-a starnit un vant puternic, din senin. Deasupra bisericii s-a facut un vartej neasteptat de frunze, apoi au cazut cateva picaturi de ploaie. Am simtit ca, exact in acele clipe, s-a ridicat harul bisericii si a plecat Duhul Sfant ce salasluieste in fiecare lacas al Domnului... Am vazut acest semn tainic la toate celelalte cinci ctitorii, din acelasi cartier, la daramarea carora am asistat neputincios in urmatoarele saptamani. Dar cea mai mare sfasiere sufleteasca am simtit-o pentru Biserica Olteni, langa care traisem 12 ani din viata. De joi, a doua zi dimineata, a inceput masacrul! Totul a durat pana duminica, 15 iunie. Ma uitam dupa credinciosi, insa nu vedeam pe nimeni. Oamenilor le era frica. Mi s-a frant inima cand s-a prabusit prima turla mare... In toate zilele demolarii nu mi s-au uscat ochii de lacrimi. Niciodata in viata, nici cand ma batea mama si ma lega in padure, n-am simtit o durere asa de adanca! N-am plecat de acolo pana nu s-a luat ultima lopata de moloz. Totul a fost aruncat in groapa de la Glina, unde chipurile sfintilor din fresca zaceau sfartecate printre gunoaie. Cea din urma caramida am luat-o acasa. Are un fragment minuscul de fresca, reprezentand varful unei aripi de inger. Zile si nopti in sir am udat acea imagine cu lacrimi amare. Tineam caramida in brate ca pe un copil orfan... O parte din viata mea, sufletul amarat si toate sperantele preotiei zaceau in groapa de gunoi de la marginea Bucurestiului. Atunci am trait o mare cumpana... Am crezut ca nu-mi voi mai vedea visul implinit niciodata."Preotul copiilor
Zilele Revolutiei il afla pe neobositul paracliser cu icoana in mana, umbland prin casele oamenilor, in ajunul sarbatorilor de Craciun. Lumea il imbratisa cu lacrimi de bucurie. Pentru ucenicul preotesc renastea speranta... In cea dintai primavara a libertatii, castigate prin jertfa de sange nevinovat, Marian Ene are ocazia de a face o calatorie la Locurile Sfinte. "Mi-am atarnat de gat micul sicriu cu moaste si am plecat la Ierusalim chiar in anul cand implineam varsta lui Hristos, adica 33 de ani. Am purtat cutia cu mine de-a lungul intregului pelerinaj, atingand-o de Mormantul Mantuitorului sau urcand Golgota, pe urmele Fiului lui Dumnezeu. Am ajuns pana la Manastirea Hozeva si am sarutat moastele Sfantului Ioan Iacob Romanul, zis si Hozevitul, unde l-am cunoscut pe cel din urma ucenic al sau, batranul parinte Ioanichie. Am stat indelung de vorba cu acel clarvazator calugar, ce s-a uitat in ochii mei de prima data, uluindu-ma cu un avertisment: <<Sa nu-ti treaca prin minte, fiule, sa ramai aici, in Tara Sfanta, cu vreo nadejde de calugarie! Locul si soarta ta sunt in Romania, unde vei desavarsi rostul pentru care ai fost ales si vei deveni preot, dupa randuiala lui Melchisedec...>>."
Abia in 1993, Marian Ene avea sa priceapa ca tot ceea ce pare cu neputinta oamenilor, lui Dumnezeu Ii este usor, cand a sosit sorocul ales de El... Viitorul preot afla de existenta unei parohiivacante, undeva, in indepartata Moldova. Dupa obtinerea tuturor aprobarilor administrative necesare in vederea hirotonisirii pe data de 6 iunie, in Duminica Rusaliilor, el este mai intai "diaconit", amintindu-si de binecuvantata dimineata cand pleca in lume, doar cu o bocceluta la spinare. In toamna aceluiasi an, cu trei zile inainte de Sfantul Dimitrie, Marian Ene este uns preot. Implinea 36 de ani... Atunci intelege si talcul vorbelor parintelui Ioanichie, caci a devenit preot "dupa randuiala lui Melchisedec", ceea ce insemna sa fii preot dupa implinirea varstei Mantuitorului. Trecusera trei decenii de cand "copilul din flori" isi visase, pentru intaia oara, sa poarte anteriu si patrafir! "Cea mai mare fericire pe care am trait-o vreodata dupa lungul sir al deznadejdilor, a fost clipa in care episcopul si-a incrucisat mainile peste capul meu, dandu-mi binecuvantarea. Pana atunci traisem si muncisem pentru Hristos. Din acel moment, ii deveneam slujitor pana la capatul zilelor mele, in sfanta traditie apostolica. Poate doar cand ma voi muta si eu din aceasta lume voi putea trai bucuria, insa si mai mare, a intalnirii cu Dumnezeul pe care atat L-am iubit... De atunci, viata mea s-a schimbat!" Dupa implinirea visului, in semn de smerita recunostinta, cel devenit in sfarsit preot ridica o troita pe locul unde se aflase Biserica Olteni. In urmatorii trei ani, parintele va incerca sa-si gaseasca o parohie mai apropiata de Bucuresti. In cele din urma, cu incuviintarea patriarhului, el isi va face iesirea din vehea eparhie si este numit paroh la Fotachesti-Videle. La 1 iunie 1996, parintele Marian trece intaia data pragul bisericii unde slujeste si astazi. Lacasul, care poarta hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, era intr-o stare jalnica. "Cand am vazut paragina locului mi-am spus inchinandu-ma: <<Nu vreau sa se sminteasca aproapele, ci sa se mantuiasca. Indura-Te, Doamne!>>. Apoi mi-am suflecat manecile, impreuna cu enoriasii, pornind la treaba. In mlastina din jurul bisericii am omorat 66 de serpi. M-am gandit sa nu fie vreun semn rau prevestitor, caci necuratul nu se putea impaca asa usor cu bucuria mea. Abia spalasem pictura si renovasem lacasul, ca a venit o furtuna ce a smuls tabla acoperisului. Dupa ce am refacut totul, nici nu s-a implinit anul, ca o noua furtuna, incredibil de puternica, a rupt pur si simplu turla cea mare, trantind-o la pamant! Toate aceste semne nu m-au facut sa-mi pierd cumpatul. Am vandut o garsoniera in Bucuresti, pe care o primisem mostenire, am mai adunat ceva bani de la credinciosi si am <<capriorit>> biserica, renovand-o a treia oara. Am asezat racla sfintelor moaste descoperite la Olteni sub o frumoasa icoana a Maicutei Domnului, am refacut stranele, am tras lumina electrica, am ingradit cimitirul si am umplut vechiul sat cu troite. La fiecare Miezonoptica, toti copiii se duc si aprind candelele, de se lumineaza asezarea ca la Inviere."
In cei patru ani care au trecut de la venirea parintelui Marian Ene, multe s-au schimbat in viata parohiei de la Videle! Cei bogati au invatat sa se milostiveasca, cei saraci au putut sa se mai bucure, cei cu necazuri s-au alinat si multi bolnavi si-au recapatat sanatatea... "Copilul din flori", ajuns preot, i-a adunat la biserica pe toti copiii si adolescentii din parohie, devenind parintele lor duhovnicesc. Toti asculta de el cu sfintenie. De-a lungul fiecarei slujbe altarul este plin de copii. Corul bisericesc este alcatuit numai din copii. Ingrijirea bisericii este lasata tot in seama copiilor. Cand umbla pe la case, cu icoana, cand sfinteste fantana cea mare din mijlocul fostului sat, la "Izvorul Tamaduirii" sau la Miezonoptica, preotul este inconjurat de un alai de copii bucurosi si cuminti. "Fie ca suferinta mea sa fie pretul fericirii lor!", exclama parintele de fiecare data. De aceea i se spune astazi "preotul copiilor"...
In fiecare duminica, la pranz, dupa Sfanta Liturghie, toti orfanii si saracii din Fotachesti stau la masa cu parintele paroh. "Nu pot sa mananc niciodata singur! Toata copilaria si o buna parte din viata am suferit de foame. Vreau sa-i vad cu ochii mei pe saraci si pe copii mancand pe saturate, macar duminica. Altfel, mancarea nu ma satura pe mine niciodata si nici nu imi prieste..." Din aceeasi mila crestina, preotul se duce regulat cu hrana la Caminul de Copii Handicapati din Videle. Ii impartaseste pe acei nefericiti si se roaga pentru ei. Dar cea din urma dorinta pe care mai viseaza sa si-o poata indeplini parintele Marian este aceea de a-si face o "casa in cer"... Pentru cucernicul preot, asta inseamna putinta de-a construi o biserica micuta, macar din lemn, undeva in padurile Teleormanului, in pridvorul careia sa fie ingropat, dupa ce va pleca din aceasta lume! De aceea se intreaba daca Ii mai acorda un ragaz Cel de Sus, pana in 2007, cand va implini 50 de ani. "Chiar daca sufletul meu se va intalni cu Acela pe care am ales de buna voie sa-L slujesc pana la capatul zilelor, as vrea ca ramasitele mele pamantesti sa ramana tot langa un sfant lacas, asa dupa cum am trait toata viata nedezlipit de Biserica lui Hristos..."Epilog
In catedrala miniaturala de la Fotachesti, Miezonoptica este pe sfarsite. Afara se zareste o geana de lumina, undeva, in zarea campiei ondulate. Parintele a preaslavit Sfanta Treime, a pomenit viii si mortii, pentru care s-a rugat, si-a terminat predica emotionanta ca intotdeauna, iar acum toata lumea canta alaturi de cor psalmi si imnuri religioase. Printre copiii din altar, cei mai mici au adormit cu capetele pe stiva de paini primite la pomeni. Unii zambesc cand viseaza ingeri. Credinciosii sunt miruiti pe rand, apoi isi strang lucrurile si pleaca. Cativa se duc la masinile parcate in preajma. Localnicii se raspandesc pe la casele lor. Cei mai multi o pornesc, in grupuri tacute, spre Gara din Videle, unde va sosi personalul care face legatura in fiecare dimineata intre Rosiorii de Vede si Capitala. "Trenul Fotachestilor" sau "trenul parintelui Marian" se intoarce la Bucuresti... Pe fetele oamenilor se citeste putina oboseala si multa speranta. Dupa fiecare Miezonoptica, ei se intorc acasa imbogatiti cu iubirea parintelui Marian, caldura sufleteasca si credinta sa. Crestinii il simt pe Dumnezeu mai aproape de ei. Fiecare intelege ca nu mai este singur pe lume. In timp ce tinerii fac curat in biserica, preotul o porneste la vale, spre casa parohiala, pasind incet. A mai trecut o noapte alba. S-a luminat de ziua deplin. Parintele are privirile pierdute in zare, de parca s-ar uita, undeva, departe, in propriul sau trecut. Dupa ce a asteptat 30 de ani sa-si implineasca dorinta cea mai arzatoare, "copilul batran" este fericit si impacat. Si-a vazut visul cu ochii...Marius Petrescu
Fotoreportaj de Emanuel Tanjala