Cand apa cere cap de om
Iezerele fara fund
La o "aruncatura de bat" de Baia Mare (15 km pe Dn 1C, inspre Satu Mare), pe raza comunei Cicarlau - in lunca Somesului - se afla Balta Bargauanilor. O "scobitura" bizara, pe campia neteda, care se-ntinde de-a lungul raului, pana dincolo de Satu Mare. O adancitura care nu seaca niciodata, pe care nici specialistii - cu toata stradania lor - n-au izbutit s-o dreneze pentru a reda pamantul agriculturii. Balta e fara fund! Un ochi de apa nefast, despre care se spune ca in vremuri indepartate a "inghitit" satul cu acelasi nume: Bargau.
In extremitatea nordica a Maramuresului, in Muntii Gutaiului, la o altitudine de peste 1000 de metri, "Dupa Piatra" - acolo unde se impreuna hotarele Sapantei, Giulestiului si Desestiului - se gaseste un alt ochi de apa: Iezerul. Lac fara fund si acela, e acoperit peste 80% cu un muschi gros, de un metru, ca o blana moale, in care piciorul se afunda pana la genunchi. Cand pasesti pe suprafata lui, te legeni ca pe un imens balon. Din departare - patura de muschi fiind bombata la mijloc - pare a fi o paine uriasa, prin care - nu mai tine minte nimeni cand - s-a dus in adancuri o nunta intreaga. Cu cai si cu calareti cu tot...
In vechile credinte din Maramures, atunci cand raurile "vuiesc tare", cer cap de om. Apele (mari sau mici, curgatoare sau statatoare) pretind periodic jertfe umane, pe care si le iau singure. Se spune, de pilda, despre Olt, ca ar cere anual un cap de om. Sau raul Dart, din districtul Devonshire, din Anglia, pretinde si el in fiecare an jertfa unei vieti omenesti. Apoi, chiar si Lacul Tei din preajma Bucurestilor ar cere si el tot o victima anual. Somesul, mai hapsan, cere mai multe capete pe an. Raul Mara, nefiind mare, se multumeste cu un cap de om o data la sapte ani. Valea Izei ii hipnotizeaza pe oameni. Cel ce intra in ea cu picioarele se spune ca moare imediat, fara sa se inece. Simplul contact cu apa l-ar duce pe lumea dedincolo. Iezerele, in general, contin in nemiscarea lor o forta monstruoasa, care inghite dintr-o data zeci de vieti omenesti. Aceste "lacuri" impresioneaza prin tacerea lor incremenita si tot ce se intampla acolo este de o imprevizibilitate perfecta. Este cu desavarsire interzis privitul in ochiul unui iezer, precum si incercarea apei cu piciorul, pentru ca e "apa grea", care trage omul la fund.
In copilaria mea, am cunoscut cel putin 20 de persoane nonagenare. Cateva din ele "au batut" chiar suta de ani. Nu le mai retin tuturor numele de familie, poreclele lor, in schimb, imi sunt limpezi in memorie si azi: Indreiu lui Cureti, Rimu, Pupazuca, Nicoara, Bosorcoaie, mos Matei, Sandoru Gavrilasului, mosu Macarie, Nutu lui Macovei... Erau din satul Cicarlau - asezare rasfirata la poalele Secaturii, Curaturii si Cozii Iepei (terminatiile vestice ale Muntilor Maramuresului), pe o lungime de vreo opt kilometri. Erau frumosi cu totii si ostentativ de mandri in tinuta lor. Erau cu "toata mintea", erau iscoditori, erau staruitori si neintrecuti... povestitori. Toate intamplarile lumii acesteia, de la facerea ei incepand, le stiau pe de rost. Si le relatau cu voluptate, pe indelete, oricarui curios dispus sa-i asculte. De la care anume dintre ei am auzit pentru intaia oara despre Balta Bargauanilor, iarasi nu pot spune. As cuteza, insa, fara mare gres, sa afirm ca am aflat povestea baltii de la fiecare pe rand si de la toti deodata. Si cum am primit-o, tot asa o spun mai departe...Balta Bargauanilor
Primavara de primavara, un ins desirat, fara varsta, cobora din tren in mica gara din Cicarlau. Singur, si de fiecare data in aceeasi zi, anume intr-o duminica dimineata. Saluta printr-o usoara inclinare a capului pe seful statiei si pe cei cativa gura-casca aflati pe banca dinaintea cladirii scunde. Nu schimba o vorba macar, cu nici unul. Astepta sa treaca personalul, traversa liniile si se indeparta grabit peste campie. Niciodata nu a intrat in sat. Peste razoare, o lua drept la Balta Bargauanilor. Ajungea la ochiul de apa statuta, tivit pe margini cu matasa broastei. Cateva clipe isi arunca privirile grave, patrunzatoare, peste fostele maluri ale baltii. Apoi, cu pasul, masura locul - spatiul ovoidal, in care fusesera cuprinse mai demult undele lucitoare. Masura in lung. Masura in lat. Dupa o pauza de-o tigara, ocolind ochiul de apa, masura in diagonala. Cei pe care ii salutase la coborare, de pe inaltimile terasamentului, il urmareau nedumiriti. De la distanta, incordati, ii supravegheau toate miscarile.
Pe la amiaza, se lungea pe dunga ochiului cu capul spre rasarit, cu urechea dreapta lipita de pamantul reavan, intr-o calma asteptare. Abia intr-a noua primavara unul a indraznit sa-l intrebe. A raspuns grabit, de parca ar fi asteptat sa fie interpelat de multa vreme, cu o siguranta amara, care nu lasa loc protestului: "Aici, pe toata suprafata aceasta de pamant, care se cheama Balta Bargauanilor, a fostoarecand satul vostru si-al meu. De-aici ma trag. Aici e radacina familiei noastre. Acesta-i motivul pentru care vin anual. Vin sa verific povestea pe care o stiu de la mosul mosului meu, inainte de a i se lua graiul, pe vremea cand eram copil. Dumnealui stia de la mosu mosu-sau care si el, la randu-i, auzise de la ai lui. Zicea ca pe locul acesta a fost in vremuri trecute satul. Pe aceasta intindere a baltii, aproape secata acum. V-amintiti cand au adus aici masinariile si-au sapat retele de santuri, prin care au dirijat apa in Somes? Au vrut sa starpeasca balta si-apoi s-o lucreze. Si nu le-a fost chiar zadarnica truda, recoltele de pe margini aratandu-se neasteptat de mari, dupa cate am auzit. Nu s-a scurs insa toata apa in rau. A ramas ochiul acesta, chiar aici, in mijloc. Nu s-a scurs, fiindca-i ochi de apa fara fund. A ramas, n-a secat, deoarece exact aici, in acest loc, se inalta biserica satului. Dar intr-o duminica de primavara, satul s-a cufundat, s-a ingropat singur in mai putin de o jumatate de ceas. Abia daca au reusit sa fuga cativa oameni de pe la margini. S-a dus in adancuri intreaga asezare, ca intr-o mlastina in care cu cat incerci sa scapi cautand un loc sigur, cu atat te ingropi mai repede. Apoi, din mijloc, de pe locul ochiului de-acum, a inceput sa bulbuceasca apa intr-o fierbere nemaivazuta. Apoi s-au dus la fund pentru totdeauna... Tot mosu mi-a zis ca-n acea zi de duminica a primaverii, in care s-a cufundat satul, daca te asezi pe marginea ochiului, cu capul spre rasarit, cu urechea lipita de pamant, poti auzi cum bat clopotele in adancuri si glasuri cantand atat de frumos si atat de tanguitor, ca-ti vine sa plangi, nu alta". In primavara urmatoare, desiratul n-a mai venit. Si nici in anii urmatori. Dezvaluise secretul, dar nimeni din sat nu-i calcase pe urme.***
Abia prin anii 70, un grup de adolescenti, de-o seama cu mine, am decis, dupa multe sovaieli, sa incercam a prinde si noi sunetele baltii. Si in mai multe duminici ne-am deplasat acolo, in jurul ochiului de apa. Am procedat intocmai ca omul din poveste, lipindu-ne urechile de pamant. Nici cel mai firav zgomot nu razbatea din strafunduri... Pana intr-o Duminica de Florii, cand am zabovit pe bulgarii aspri, mult dupa caderea intunericului. Atunci, dintr-o data, niste gemete fierbinti ne-au sfredelit la toti timpanele. Speriati, ne-am ridicat in graba si am luat-o la fuga pe cararea ce duce in sat. Alergam nebuneste, fara sa ne uitam inapoi, jurand sa nu mai revenim acolo niciodata... Acum, doar papura inalta si deasa si oracaitul neintrerupt al broastelor privegheaza Balta Bargauanilor.Iezerul
Alexa Todorii din Desesti avea pe la 1930, 87 de ani. Si zicea atunci ca stie povestea Iezerului de la baba Agripa, care se stinsese din viata la varsta de 115 ani, tocmai cand s-a lasat el la vatra...
Demult de tot, dupa indelungi cautari, un fecior "ca bradul" de pe Mara si-a gasit jumatatea vietii sale dincolo de munte, in Sapanta. Instarit fiind, ai lui au dat veste peste sate si-au invitat multa lume la nunta tanarului. Era in Chijlegi (dupa sarbatorile de iarna, cand sunt dezlegate casatoriile). In zorii zilei nuntii au instrutat maiestuos caii si au gatat saniile cu cergi alese, ca pentru o calatorie solemna la mireasa. Fiindca acolo, in satul ei, se cadea sa aiba loc cununia religioasa. Intr-o veselie generala, au pornit din ocolul plin de mese incarcate cu bunatati care mai de care, cu calaretii in frunte si pe de laturi, inainte de pranzul cel mare. Si au luat dealul in piept, pe scurtatura, pentru a nu ocoli pe drumul tarii, tocmai pe la Sighet. Dupa vreo doua ceasuri de mers pe la Cornu Tisei, au ajuns in varful Pietrei. Mai departe, pe marginea Iezerului, tinand-o tot inainte, peste inca doua ore s-au aflat in hotarul Sapantei. De-acolo pana-n sat, lunecand intruna la vale, nu le-a luat mai mult de-un ceas.
Ca-n toate satele Maramuresului, si nunta aceea s-a petrecut intr-un ritual fara cusur. Toata lumea s-a simtit minunat, sapanteni si desesteni laolalta; au inchinat, au horit si au jucat intreaga noapte. S-au cunoscut si au legat prietenii. Iar in mijlocul tuturora, mirii au fost cei mai fericiti oameni de pe pamant...
A doua zi au luat mireasa, i-au incarcat zestrea in trei sanii si s-au incolonat pentru intoarcere. Tot peste munte. S-a despartit greu fata de familie si de sat, cand lacrimand, cand razand. Si cateva ceasuri bune, in acordurile muzicii, nuntasii au mai continuat sa horeasca si sa tropoteasca in batatura si-n uliti. Abia dupa-amiaza, in sfarsit, au dat bice cailor. Mirii in prima sanie. Calaretii, ca la venire, inainte si pe de laturi. Cu caii imbatati, insa. Ceterasii - intr-o sanie pe la mijloc, pentru a putea fi auziti de tot alaiul. Si executau melodie dupa melodie, intocmai ca-n timpul noptii, la nunta. Barbatescu, sarba, baraboiu, coasa, perinita, ardeleanca, invartita. Cantece de petrecere. Jocu miresei. Pentru a invinge mai usor frigul si a li se parea mai scurta calea spre casa.
De-acum, caii stiau singuri drumul si nu se abateau din urma adanca, inghetata. Au iesit cu saniile pe Iezer cam dupa ujina. Se-nvaluia, e drept, ziua cu noaptea, dar in departare mai putea fi distins varful Pietrei. Si chiar Frasineiul. Asa ca au tinut-o intr-acolo. Tot pe urma taiata la venire. Cum-necum, insa, de la o vreme saniile, cu urma cu tot, au cotit brusc inspre mijlocul Iezerului. Fara ca vreunul din nuntasi sa bage de seama ca au lasat reperele muntelui undeva in dreapta lor. Hat mult!... Si, se mai spune ca, peintinderea necuprinsa - locul fiind ca "oglinda" - petrecaretii s-au ridicat chiar in sanii si au inceput sa tropoteasca infundat. O femeie tanara, cu gatul inalt si subtire, acoperit de zgarzi grele de coral, in camasa alba, cu mijlocul strans intr-o pereche de poale largi, negre, juca singura sub cetera-ntai, invaluindu-i pe toti cu priviri atatatoare. Si in aceasta inveselire nemaipomenita, sania din frunte a ajuns pe buza ochiului de apa fara fund si s-a tot dus in adancuri. Alunecand, urmatoarea s-a luat dupa ea. Si alta, si alta. Cu muzica si miri, cai si calareti, sanii si oameni - intreaga nunta a fost inghitita de ochiul Iezerului, fara ca nimeni sa-i auda, ori sa-i vada. Decat Cel de Sus...
Cu mult inaintea acestei intamplari, insa, alti batrani povesteau ca, tineri si curajosi fiind, s-au apropiat si au aruncat in ochiul de apa un lemn cu incrustatii pe el, legat cu o piatra, ca sa mearga la fund. Lemn care a fost gasit dupa un an de zile, tocmai la malul Marii Negre. Era cu siguranta acelasi lemn - cu incrustatiile facute de ei pentru a-l recunoaste. Puteau jura pe lumina ochilor. Prin urmare, pantecele Iezerului comunica, pe dedesubt, cu alte ape si cu marea. Nu se indoia nimeni. Incurajati de poveste, ierni la rand dupa acea nenorocire, satenii - si mai ales neamurile celor disparuti - au luat dealul pieptis, spre Valea Matragunii. Pe-acolo aveau sa iasa la suprafata saniile cu nuntasii - dupa prezicerile tuturor babelor din imprejurimi.
Si, cu adevarat, intr-una din ierni au fost foarte aproape de implinirea miracolului... Asteptau cu totii, pe Sesuri, batand marunt din picioare pentru a se dezmorti, si deodata, de unde-de neunde, o sanie singura incepu sa coboare incet, plutind parca pe Coasta Matragunii, la vale, in sunet stins de zurgalai. Pe alocuri, stratul de omat era atat de gros, ca se ingropau de tot sania si caii, ridicand deasupra-le un nor de zapada spulberata. Au reaparut dupa o vreme, la suprafata, intr-alt vartej de fulgi. In cateva clipe, continuand pravalirea aceea, se puteau nimici, zdrobindu-se in surpaturile carierei din Vale. Dar ca gandul, din navalnica-i coborare, sania s-a intors brusc in loc, tasnind spre inaltimi. Se opri in varf. Cateva clipe ramase fixata in omat - un punct indepartat intre alburiul norilor de dincolo si stratul stralucitor care stapanea pretutindeni. Apoi, s-a desprins de acolo intr-o planare blanda, de pasare obosita. Ca intr-un dans filmat cu incetinitorul, caii isi saltau lenes copitele, batand aerul in mare liniste. Venind pe sus, inspre ei, de la un timp si-au grabit inaintarea si, cu cat se apropiau, se intindeau din ce in ce in toate directiile, pana cand nu au mai fost altceva decat o cerga imensa, plumburie, care intuneca tot muntele... Atata doar a fost sa fie si gata...
In cumpana verii, sub soarele dogoritor, pe toata intinderea Iezerului, pana aproape de ochi, pot fi vazute niste mogaldete negre miscandu-se lenes incoace si-ncolo. Sunt femei de pe satele Marei, la cules de afine. Pe care le vor vinde seara, in centrele de colectare. Multe din ele nu stiu ca, dedesubtul muschiului moale pe care calca, salasluiesc ape adanci. Iezerii vii, fara fund, care o data pe an cer furioase si lacome cap de om.Valeriu Sabau