Un "luminator al poporului"Prof. Sever Ursadascal de tara in Maieru (Bistrita-Nasaud)"Fara zestrea satelor, ne vom instraina de sufletul romanesc"
Cand a terminat, cu multi ani in urma, Literele la Cluj, Sever Ursa ar fi putut opta pentru o carierauniversitara. "Sansele" au trecut una dupa alta pe langa el si pe toate le-a ignorat cu incapatanare, hotarand ca a fi dascal de tara, in satul natal, este rostul suprem al vietii lui. "Umbra" lasata in Maieru de marele romancier Liviu Rebreanu il atragea si il provoca totodata, fiindca, in secret, si "domnul Sever" ar fi dorit sa lase "ceva" in urma, precum a facut-o "domnul Liviu". Maieru este un astfel de spatiu in care creatia pare a fi la ea acasa. Iar Sever Ursa cunostea acest lucru. Nu s-a incumetat sa scrie proza, a avut suficienta luciditate; in schimb, a ales sa lupte pentru salvarea patrimoniului local, infiintand un muzeu si editand o revista. Ca pensionar, Sever Ursa este privit de catre consateni drept "dascalul-luminator al poporului", pentru care catedra nu este banalul obiect de lemn din sala de clasa, ci insusi sufletul satului intreg. Cand vorbeste, profesorul pare a interpreta mereu un rol, fiind "mesagerul" unei lumi care se indeparteaza in viteza de noi, retragandu-se intre pereti de muzeu."Indiferenta dascalilor ucide mai mult decat rugina si putregaiul"
- In ultimul timp, traditia romaneasca este luata cu asalt, ca la... Plevna, de un intreg sistem distructiv: televiziunile comerciale (cu unele exceptii), kitschul generalizat (din arta, din politica, dinadministratie), incultura, mitocania, tigania, turcismele etc. etc. Ce e de facut, domn profesor? Cine ar trebui sa declanseze miscarea de protectie a patrimoniului rural (cel putin)?
- Miscarea ar trebui sa porneasca, in primul rand, de la dascali. Desi prost platit, dascalul trebuie sa-si spuna: acesta este timpul meu! Exista necazuri acum, dar trebuie sa existe si dorinta de lupta tot acum. Avem, acum, nevoie de oameni care sa traiasca in spirit haretian (ca Spiru Haret), adica sa se daruiasca, sa-si faca o pasiune din meseria de dascal. Mie nu mi-a fost niciodata destul sa-i invat pe copii numai gramatica limbii romane. I-am luat de mana si am iesit dintre peretii clasei, ducandu-i pe ulite, pe la casele batrane, sa vada lazile de zestre, sa vada frumusetea interioarelor. Elevii mei au inteles ca fara zestrea satelor nu mai suntem noi insine. Ne vom instraina de sufletul romanesc.
- Cu toata austeritatea tranzitiei, in sate au aparut sute de case noi. Sunt luminoase, inalte, solide, dar urate, hibride, nu mai au nimic din traditia romaneasca. In mod bizar, in vreme ce orasenii isi fac case din lemn, taranii nu se mai despart de beton. In multe din aceste case "moderne" frumusetile traditionale nu-si mai gasesc locul. Pana si in Canada, romanii pastreaza un "colt romanesc" in casele lor, in vreme ce in satele noastre au patruns "Rapirea din Serai" si "Balaurul cu trei capete" - binecunoscutele carpete de balci. Comentati, va rog, domnule profesor...
- Pe de o parte, vina o poarta autoritatile, Ministerul Culturii, care nu gaseste o cale sa se implice in orientarea gustului public sau in elaborarea unui proiect de lege privind pastrarea traditiei in constructii sinorme obligatorii in finisarea fatadelor. Ministerul Amenajarii Teritoriului sau oricare altul, cu obligatii specifice, ar fi trebuit sa aiba deja macar zece prototipuri de case rurale sau de vacanta, iar orice aprobare de constructie sa nu poata fi data decat conform acestor prototipuri. Nimeni, prin lege, sa nu mai poata construi dupa cum il taie capul! In privinta carpetelor, revenim din nou la dascali. Cati profesori sau invatatori de la tara sau de la oras ati auzit ca se implica in educarea gustului elevilor? Nici macar programa nu le cere acest lucru, desi se tot vorbeste de reforma invatamantului. Practic, intelectualii satului (nu ma pronunt despre cei din orase) si-au pierdut orice prestigiu din propria lor vina. Dascalii de azi nu mai merg la biserica, nu merg la hora, la discoteca, sa monitorizeze ceea ce se intampla si sa intervina, cu delicatete si inteligenta, daca e cazul (si e!). Nu se implica in nimic, iar aceasta indiferenta ucide mai mult decat rugina si decat putregaiul.
- Oare romanii simt ce pericol ii paste? Isi dau ei seama de puterea care le fuge de sub picioare? Fara traditie, suntem pulbere-n vant.
- Nu, nu simt pericolul. Inca nu am ajuns, slava Domnului, ca norvegienii. Ei au pierdut continuitatea cu propriul trecut, iar cand si-au dat seama au declansat o campanie de reconstituire a dansurilor de acum 400-500 de ani, asa cum ai reconstitui o amfora dintr-un singur ciob. Romanii nu sunt inca la nivelul de ciob. Doamne fereste sa ajungem in postura de a plati scump o cununa de grau sau refacerea unei hore taranesti. Dar alarma ramane, deoarece frumusetile traditionale dispar in viteza sau, in cazurile fericite, intra in muzee. Aici raman ingropate pentru totdeauna, fiindca, cu exceptia strainilor, romanii nici nu se gandesc sa le "viziteze" din cand in cand. Exceptiile, cum este cea din Maieru, nu fac altceva decat sa confirme dureroasa tendinta."Sa pastram ce-i al nostru ca pe ochii din cap"
- Blaga spunea ca exista la noi atat de mult folclor, incat poti sa-l aduni cu grebla. In calitatea dvs. de animator cultural, ati participat la numeroase festivaluri internationale. Cum reactionau strainii fata de folclorul romanesc?
- Cand am fost in Franta, cu obiceiul Cununa, le-a placut atat de mult, incat un membru al juriului a spus: "Voi, in costumele voastre, e destul sa pasiti pe trotuarele din tara noastra ca sa luati locul intai! Doar sa pasiti, fara sa mai incepeti sa cantati sau sa dansati...". Regretatul savant folclorist din Cracovia, Roman Rheinfuss, dupa ce ne-a vazut la Zakopane, la un festival, a spus cu ochii in lacrimi: "Sunteti atat de puternici si de bogati, ca nimeni nu va va birui vreodata. E destul sa aduceti o plosca si doua opinci si puterea voastra devine manifesta. Sunteti ca Atlas si nimeni nu va poate sminti din locurile voastre...". Cu alte cuvinte, strainii si-au dat seama ca puterea noastra sta in originalitatea noastra si ca tendinta actuala de a inlocui portul traditional cu hainele turcesti ieftine ne pune in mare dificultate. Chiar si la Maieru, oamenii se imbraca in portul traditional doar la sarbatori. Tinerii au mari "probleme" cu incaltatul opincilor si imbracatul costumelor, de aceea, uneori, renunta. Lipsa exercitiului isi spune cuvantul.
- Sunt muzeele "o oaza de siguranta", un mod providential de salvare a ceea ce se mai poate salva?
- Doar intr-o oarecare masura. Fiindca adevarata traditie nu are ce cauta in muzee, ci in viata de zi cu zi, pe ulitele satului, la targuri si expozitii, la festivaluri si nedei. Muzeul nostru este oarecum o exceptie, deoarece l-am conceput drept un apendice al scolii, un punct de atractie care concureaza oricand cu discoteca. La noi se lucreaza gratis, oamenii vin singuri cu diverse obiecte, iar copiii au o adevarata pasiune de colectionari si ma urmeaza cu drag si credinta. Ei au inteles ca pasiunea califica, de aceea potspune ca, pastrand proportiile, ei vor iesi din scoala calificati in profesia de muzeograf. S-au inmultit, in acelasi timp, taranii care isi vand tezaurele din lada de zestre. In loc sa le aduca la muzeu, le vand, fortati de saracie. Eu ii avertizez pe copii: aveti grija, maine-poimaine fiii vostri nu vor sti cum a aratat o melita, un razboi de tesut sau cum a facut stramoasa noastra un covor. Nu vor sti nici macar cum se cocea painea in cuptorul de caramida sau cum se scria pe tablite de ardezie cu creioane de piatra. Tineti seama ca europenii ne doresc asa cum suntem; e o minciuna si o diversiune daca vi se spune ca trebuie sa ne lepadam trecutul si felul de a fi. Cosbuc spunea candva unor elevi din Hordou: "Sa pastram ce-i al nostru ca pe ochii din cap!". Zicerea sa a ramas foarte, foarte actuala.
- Pe "drumul de costise" ce duce spre Europa ne asteapta inca multe incercari. Deocamdata, suntem tinuti in antecamera. Ce zice "Maieru" despre acest plan, domnu Ursa?
- Daca nu intram in Europa asa cum suntem, nu vom avea nici o putere. Daca ne "prefacem" dupa standardul de la Bruxelles, din punct de vedere cultural suntem apa de ploaie. Puterea noastra sta in creatia oamenilor imbracati in haine de in si de canepa, ciobanii - coloana vertebrala a tarii. Deocamdata, la valorile noastre Europa pare a fi oarba, asemenea unui grup de copii nevazatori din Franta, Germania si Belgia care au vizitat de curand muzeul nostru. A fost o experienta exceptionala, din care am avut mult de invatat. Acesti copii orbi cereau sa pipaie obiectele. Doreau sa "vada" o lingura ciobaneasca, o bata, o opinca. Le pipaiau, le intorceau pe toate fetele si intrebau mereu. Parca luau "suflare" din cratita veche, din oala de colese (mamaliga), din vasul de galuste, din fluierul din teava de pusca granicereasca. Cum asa? - se mirau. Iata cum, le explicam: ciobanii romani au gandit ca e mai usor sa trimiti spre inima unui om o doina decat un glonte. O fetita din Paris a intrebat: la ce se folosea sumanul? Vreau sa-l pipai. Insotitorul i-a adus un suman. Fetita aceea m-a impresionat teribil. A inceput sa pipaie in tot amanuntul, cu o extraordinara delicatete si frumusete a gesturilor. Zabovea ca la citirea in alfabetul Braille a unui poem necunoscut. Se oprea cu unghiile pe cusaturi, le mirosea si le apropia de obraz. Apoi, oprindu-se in fata claviaturii moarte a unui pian al tatalui lui Liviu Rebreanu, a apasat pe clape si si-a inchipuit un cantec. Mai multi au cerut sa asculte cantec de fluier si au dorit sa sune un tulnic. Venisera pentru 20 de minute si au plecat dupa doua ore si jumatate. Elevii mei le-au dat flori, iar la urcarea in autocar am fost sarutat de absolut toti acesti copii nefericiti. Pentru mine, bucuria acestei vizite, trairea intensa a traditiei noastre in toate semnificatiile sale a insemnat mai mult decat o pensie...Ion Longin Popescu
Fotografii de Emanuel Tanjala