De sub umbrarele Colentinei, in elita filmului romanesc
Andrei Blaier"Daca Dumnezeu ti-a dat talent, a face film e o datorie sfAnta"
- Modest, blajin, ascuns in spatele unui zambet mai degraba timid, Blaier n-are nimic din tupeul si siguranta unui invingator. Forta lui rezida in talent, in pasiunea pentru munca pe care o face si in bucuria de a munci. Celebru prin filmele sale, pline de optimism si de umanitate, care au pornit demult pe orbita internationala, regizorul asteapta zile mai fericite, cand din sala de asteptare a tranzitiei va trece iarasi pe platourile de film. Pana atunci, meseriasul din el face scoala, pregatind noi generatii de cineasti. Fie ca steaua lui norocoasa sa-i lumineze pe mai departe visele de care nu se desparte la anii deplinei sale maturitati -
Lumini si umbre
- De catava vreme, pe programul doi al televiziunii nationale s-a reluat serialul de mare succes "Lumini si umbre", pe care l-ai regizat. E bine si pentru noi, cei cu experienta trecutului, dar si pentru tanara generatie. Ba e chiar reconfortant sa vezi ca se putea, chiar si in anii grei ai "erei Ceausescu", sa realizezi o opera de mare anvergura, un act artistic care - mai pe fata, mai voalat - spunea unele adevaruri despre "timpuri si fapte istorice". Care este reactia oamenilor la reprogramarea acestui serial?
- Sincer sa fiu, sunt si unii "fanatici" care il resping din start. Ei fac parte din acel gen de oamenicare, daca tu rostesti urmatoarea fraza: "Comunismul este viitorul omenirii - spunea un cretin", sar in sus la jumatatea vorbelor, nu asteapta sa adaugi "spunea un cretin" si-ti intorc spatele, plini de ura si de dispret, de parca ai fi cel mai mare dusman al lor si al natiunii. Din fericire, studentii mei il privesc cu mult interes profesional, iar majoritatea celor care mi-au vorbit "de bine" serialul se declara si astazi fermecati de jocul marilor nostri actori - si sunt o multime in acest "roman cinematografic": Besoiu, Dinica, Repan, Gina Patrichi, Adrian Pintea, Margareta Pogonat, Mitica Popescu, Uritescu, Ilarion Ciobanu... Lucram cu mare placere cu ei si cu scenaristul filmului, Titus Popovici. Eu consider ca fiecare film de care ma apuc este un proces care mi se intenteaza. Iar avocatii mei sunt actorii.
- Ai pomenit despre studentii tai. Putina lume stie ca esti si profesor de "cinema".
- Da, sunt profesor, ba chiar decanul Facultatii de Cinematografie si Televiziune, din cadrul Universitatii Media. Ea apartine Fundatiei Pro. In cadrul acestei universitati mai functioneaza Facultatea de Jurnalism si Facultatea de Management Cultural. Imi face placere sa constat interesul studentilor mei pentru film, aceasta arta care la noi - din punct de vedere oficial - trece printr-o prelungita eclipsa. Si tot de la studentii mei "preiau" un optimism necesar. Ei nu s-au blazat, chiar daca - deocamdata - asista la colapsul filmului romanesc...Diminetile unui baiat cuminte
- Andrei, de unde vine chemarea aceasta de-a face film? Se mosteneste ea pe linie de familie?
- Cand eram mic, citeam enorm. Tot soiul de povesti. Am tot cotrobait, inca inainte de a merge la scoala, prin "biblioteca" fratilor mei mai mari. Cred ca totul a pornit de la carti si de la placerea de-a observa. Ai mei nu au avut nici o legatura cu teatrul. Si nici cu cinematograful. In schimb, am dus o viata plina de pitoresc. Tatal meu era lacatus, lucra la un polonez, Piatkowsky, care avea un atelier de lacatuserie mecanica pe Calea Mosilor. Imi placea mult sa ma duc la atelierul ala... Tata avea acolo vreo 15 colegi. Mama ma trimitea la pranz sa-i duc de mancare. Aseza ce gatise in borcane si borcanele astea, bine legate la gura ca sa nu se verse continutul, le punea, unul peste altul, intr-o servieta mare, de piele.Atmosfera din atelier era foarte placuta. De altfel, tata si cu colegii lui isi luau seara portia de vin, la Restaurantul "Petrila", din cartierul Colentina, in care locuiam si noi. Am copilarit intr-o casa-vagon, in care mai stateau cateva familii; chiar acolo, in "inima" Colentinei. Dupa cum vezi, o copilarie modesta, fara urma de "arta" in ea.
- Ai un nume german: Blaier. Poate ca atractia pentru lucruri de mare constructie si migala se afla in originea ta...
- Pe tatal meu l-a chemat Nicolaie. Nicolaie Blaier. A fost norocul lui ca l-a chemat asa... romaneste. Ca si pe fratele sau - Gheorghe si pe surorile lui - Olga si Irma, care, maritate, se chemau Marin si, respectiv, Filipescu. Numele romanesti i-au ferit sa fie luati de rusi. Pentru ca un alt frate al tatei, botezat Rudolf, a fost deportat si a stat patru ani in Ural... Vai de capul lui! Mama mea era din secuime, din Plaiesii de Jos, judetul Harghita si o chema Ana. Parintii ei fusesera tabacari. Mama-mare dinspre tata era romanca - Ana Ardeleanu. Fratele bunica-mii fusese un scriitor cunoscut intre cele doua razboaie mondiale. E vorba despre Carol Ardeleanu. A fost si premiat de Fundatia Regala in perioada respectiva. Tare o mai iubeam pe bunica asta. In fiecare vineri era o sarbatoare pentru noi. Plecam la ea direct de la scoala, pentru ca-mi facea... fasole cu carnati! O bunatate! Eram tare saraci, asa ca o masa buna insemna foarte mult. De altfel, sa stii Silvia, ca eu am dat foarte adesea meditatii contra unui pranz! Da, imi meditam colegii de clasa. Am fost si pe la familia Bals cu un astfel de prilej... Dadeam meditatii si unor copii ai patronului de la "Papagalul". Asta era o crasma din coltul strazii noastre. Mama lua uneori mancare pe datorie - adica in contul meditatiilor date de mine - de la localul asta. Da, am muncit de mic. Poate ca din pricina asta muncesc si azi cu placere! Cam asa au facut si fratii mei. Suntem cinci: patru baieti si o fata. Sora-mea, Tereza, e cea mai mare. Pentru mine, ea este ca si o mama. Acum e la pensie. Are tot timpul grija de mine. E formidabila! Fratii mei au optat pentru latura tehnica. Eu, "artistul", sunt cioara neagra a familiei... Revenind la chemarea de-a face film, cred ca anii copilariei mele - nu foarte tristi, dar nici veseli din cale afara - m-au sensibilizat intr-un fel. M-au facut sa privesc viata printr-o lentilamai dilatata, mai aproape de amanunt. Cat priveste iubirea mea pentru literatura, despre care ti-am vorbit la inceput, ea nu m-a parasit niciodata. Mai ales dupa ce ne-am mutat intr-o locuinta din curtea bisericii "Sfantul Anton" citeam pe rupte, in gradina uriasa care o inconjura. Imi placea sa citesc prin copaci. Aveam copacii mei favoriti. Ma ascundeam printre ramurile lor de nu ma gasea nimeni. Luam cartile de la biblioteca bisericii. Si mai luam carti si din podul unui fabricant de sapun de rufe, Nea Stefan. Era un armean tare cumsecade. M-a vazut odata citind in curte, mi-a zis sa vin cu el si sa iau si o roaba. Obisnuia sa ne dea cate-un sapun, de cate ori mai munceam cate ceva pe la el. Mama era tare bucuroasa, ca avea o groaza de spalat intotdeauna. Cand mi-a zis sa viu cu roaba, m-am si mirat ca Nea Stefan vrea sa-mi dea atata sapun. Si cand colo, el mi-a umplut roaba cu carti. Avea o minunatie de pod, in care zaceau sute si sute de volume. Literatura si buna si proasta, pe care am devorat-o. Si unchiul meu, Carol, imi dadea sa citesc. Dar mie nu-mi placea sa iau carti de la el, pentru ca de cate ori i le aduceam inapoi ma "examina". Adica voia sa stie ce am inteles din cartile alea.
Intr-o paranteza mai lunga, Andrei vorbeste despre prietenia care l-a legat pe unchiul lui, Carol Ungureanu, de alti scriitori din epoca: Peltz, Lucretia Carnabat, Alexandru Cazaban. Despre premiile primite de scriitori in vremea lui Carol al Ii-lea, si care constau in cate o casa... Da, da, pentru o carte buna, o carte premiabila, primeai o casa de locuit. Adica o viluta cu etaj, cu scara interioara de stejar, cu trei dormitoare, doua bai, cu gradina in fata si in spatele casei, cu o pivnita mare cat o crama. Erau vilute-tip, anume construite, din care mai exista si azi cateva - nu prea bine intretinute - in zona Iancului...Ilustrate cu flori de camp
- Revenind la pasiunea mea pentru cinema - de fapt pentru sala de cinema - ea s-a nascut inca de pe cand eram mic. La noi, in Colentina, exista un cinematograf care se numea... nici mai mult nici mai putin decat "Eldorado". Acolo, la "Eldorado", am vazut o parte din filmele mele favorite. Le vedeam impreuna cu cel mai bun prieten al meu de-atunci si de care am ramas foarte legat si azi, si anume dramaturgul Iosif Naghiu. Cu "Iosca" Naghiu am fost coleg inca din scoala primara. Scoala asta se afla prin preajma Bisericii "Sfanta Vineri". Biserica "a cazut" in iunie 1987, dar scoala "mea" a rezistat buldozerelor lui Ceausescu pana in vara lui 1989. Acolo, la Sfantul Andrei, aveam, de asemenea, o sala de proiectie. Eram deopotriva impatimiti de filme si de sport. De baschet, de inot. In timpul verii, Naghiu era salvamarist pe lacul Colentina. Isi facea meseria "salvand" fete care pareau ca se ineaca. De cele mai multe ori fete care veneau la strand cu pachetele de mancare... Ca sa nu platim intrarea, Iosca si cu mine treceam lacul cu hainele pe cap. Le invatam pe fete sa inoate, mai scoteam si noi un ban... Cand fetele astea mai bogate seasezau la masa, ne chemau si pe noi. Asa ca, vara cel putin, nu o duceam prea rau! Posedam un spirit intreprinzator destul de dezvoltat pe-atunci. Aveam vreo 12-13 ani amandoi. La cinematografe, intram fara bilet. Cand ne prindeau, ne bateau. Asa ca intram mai degraba prin locuri doar de noi stiute. La Cinema "Tomis" mai ales, la "Izbanda", la "Gloria", Naghiu stia tot felul de usi "secrete" si de geamuri prin care puteam patrunde in magica sala de cinema. Asa am procedat cam pana pe la 17 ani. Am vazut sute si sute de filme in felul asta. Sa nu uitam ca in vremea aceea filmele rulau intruna, fara pauza. Intrai pe intuneric, plasatoarea sau plasatorul iti gasea cate-un loc, tu ii multumeai si, daca nu-i dadeai, acolo, un bacsis cat de cat... te scuipa! Asta era pedeapsa!
- In perioada "visarii", ai avut vreun model care te-a inspirat?
- Prima data mi-a trecut prin cap ca as putea sa fac film dupa ce am vazut capodopera lui De Sica - "Hotii de biciclete". Filmul era atat de adevarat, atat de bine facut, incat mi s-a parut ca pot sa fac si eu asa ceva. Mai ales ca lumea infatisata de De Sica era o lume pe care eu o cunosteam foarte bine. Eram elev de liceu pe-atunci, aveam vreo 16 ani. A trebuit sa treaca mult timp pana sa-mi dau seama ca lucrurile astea simple sunt si cel mai greu de facut... Am intrat la Institut pentru ca, facand mult sport, aveam si un spirit competitiv foarte dezvoltat. Eu eram pregatit sa dau la Politehnica, la sectia de Mecanica Fina, urmand astfel calea tatalui meu. Dar pentru ca foarte multi colegi de-ai mei doreau sa intre la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica si pentru ca erau speriati de numarul mare de candidati, eu am facut pariu cu ei ca dau examen de admitere si intru. Si am intrat! Dintre astia, "speriatii", n-a intrat nici unul. Pe-atunci, la Institut, cea mai "nobila" sectie era Actoria. Apoi venea Regia si abia a treia "in grad" era Operatoria. Daca dupa un an de Actorie se descoperea ca ai gleznele prea groase si urechile prea blegi, te scoteau de-acolo si te dadeau la Regie. Era ca o retrogradare. Iar daca aveai si urechile si picioarele - sa zicem - "cu defect", atunci te trimiteau la Operatorie...Apoi s-a nascut legenda
Din acest moment al examenului de admitere la I.A.T.C., din momentul in care candidatul Andrei Blaier a intrat "dintr-un foc" in anul I, a trecut destul de mult timp. Aceste clipe fericite au marcat deschiderea unui destin artistic plin de succese, dar si de momente de amaraciune, de deziluzii. An dupa an, Blaier a facut filme, dintre care nu putine l-au plasat in linia intai a marilor cineasti romani.
- Daca ar fi sa-ti califici singur opera cinematografica, daca ar fi sa o evaluezi cu toata raspunderea, ocolind notele subiective, cum ar suna aceasta evaluare, draga Andrei Blaier?
- Cred ca din filmele mele au razbatut cateva constante. Cateva valori morale majore. Dintre ele,poate primul ar fi cultul prieteniei. La mine, asta a devenit aproape o infirmitate - dar de care nu ma jenez deloc! Ar mai fi, desigur, dragostea, credinta - eu cred intr-o Ordine Divina. Si mai cred intr-o calitate pe care Beethoven, de pilda, o pretuia cel mai mult: bunatatea. Dintre filmele mele, cel mai mult ma exprima, as zice, "Ora H", "Diminetile unui baiat cuminte", "Apoi s-a nascut legenda", "Ilustrate cu flori de camp", "Prin cenusa imperiului", "Lumini si umbre" si "Vacanta cea mare".
- Si totusi, in cariera actuala a regizorului de film Andrei Blaier, nu se arata nici un proiect la orizont? Oare cinematografia noastra este ingropata definitiv?
- Sper ca nu. Iar orizontul roz e destul de aproape. Mi s-a propus sa fac un serial despre marii nostri actori. Asa ca ma voi apuca foarte curand de lucru. Primele doua episoade - de cate o ora - le voi dedica marilor actori romani disparuti, urmand ca, in continuare, sa realizez episoade de cate o jumatate de ora, inchinate marilor nostri actori in viata.
- Exista vreun sfat pe care vrei sa-l dai viitorilor nostri regizori, aflati la inceput de drum?
- Le-as da un singur sfat: sa nu se minta pe sine, sa nu considere filmul ca pe un subterfugiu. Daca Dumnezeu ti-a dat talent, a face film e o datorie sfanta!Silvia Kerim