Minunea de la Maglavit
- Miracolele care aduna multimi au vechime in Romania. Fiecare epoca a avut minunile ei. Reale sau inventate, ele dovedesc un adevar de necontestat: oamenii au nevoie de semne despre existenta lui Dumnezeu. Iata cronica, traita pe viu, a intamplarilor petrecute la Maglavit, la inceputul veacului pe care ne pregatim sa il parasim -
</b><b>Un cioban il intalneste pe Dumnezeu
Era intr-o dimineata insorita de vara, sarbatorita cu fast de mireasma salcamilor infloriti. Splendoarea anotimpului fusese insa amanata de-o veste care tulburase sufletul crestin al taranilor din campia Craiovei: intr-o comuna de langa Dunare, un om vorbise cu Dumnezeu. Vestea starnise un mare freamat, ba chiar si frica. Adolescent la vremea aceea, minunea ce se petrecuse la Maglavit imi crease o emotie vie. Lumea fierbea de zvonuri in jurul meu. Agitatia satului, a celor din preajma mea, imi aprinsese imaginatia. Firul tainei reusise sa ne patrunda pe toti, dar mai ales pe noi, pe copii, care credeam fara nici o indoiala in povestea aceea cu ciobanul sarman, care il intalnise pe Dumnezeu. Petrache Lupu devenise un mit. Si zvonul crestea, capata aripi, acoperea ziarele timpului. Cu ocazia Sarbatorilor Pastilor din anul acela, pe prima pagina a ziarului "Curentul" se publicase o imagine pe care parca o vad si azi: regele ii boteza un copil lui Petrache Lupu! Implicarea autoritatilor in "minune" a conferit o oarecare oficializare evenimentului si multa lume, care pana atunci ezitase, s-a hotarat sa mearga la Maglavit. A fost si cazul vecinilor nostri si al altor familii din sat, care si-au pus boccelele cu mancare pe umar, pornind sa vada minunea cu ochii lor. Le-am calcat si noi, copiii, pe urme, pornind intr-un pelerinaj pe care nu aveam sa-l mai uit niciodata.
Cu "Oastea Domnului" spre Maglavit
Ca sa mergi pana la Maglavit in arsita verii, cale de 80 de km, cati erau din satul nostru Podari si pana acolo, nu era treaba usoara, mai ales ca in multimea de oameni care se pornise la drum erau multi batrani, copii si femei bolnave. Grupul nostru se formase, insa, in jurul unor credinciosi inrolati in Oastea Domnului, care venisera tocmai din Moldova ca sa-l vada si sa-l asculte pe Petrache Lupu; oameni plini de entuziasm si ardoare, care ne faceau sa ni se para drumul usor. In prima zi, am facut 50 de kilometri. Dupa un popas de o noapte in padurea Perisorului, ne-am continuat drumul. Nu prea simteam greutatea traistei cu merinde. Pana la Radovan, un alt sat marginit de o padure umbroasa, am mers insufletiti de cantecele credinciosilor moldoveni, care raspandeau o bucurie noua, necunoscuta multora dintre noi. La poalele padurii, intr-un luminis, ne-am facut tabara pe un covor de iarba verde, o adevarata oaza de pace si de racoare pentru grupul de circa 40 de suflete pe care il formam. Am innoptat acolo, langa jarul unui foc "ca-n padure", vegheati de grija celor mai varstnici si de cantecele acelea pline de credinta si de speranta ca "Marele Ocrotitor e cu noi". A doua zi, in zorile unei dimineti racoroase, am pornit iar la drum. Am strabatut comunele Perisoru, Giubega, Galicea Mica, Galicea Mare si altele. Pe inserat, am intrat in Maglavit.
"Sfantul"
Peste crestele salcamilor plini de praf, un soare imens isi pravalea roata rosie. Taina unei vraji ce ne invaluia deopotriva pe toti se facea simtita chiar de la intrarea in sat. Cu fireasca ravna doream sa ajung mai repede, sa-l vad si sa-l cunosc pe omul care vorbise cu Dumnezeu si care reusise sa rascoleasca toata tara cu intamplarea sa.
Pe ulitele satului, siruri nesfarsite de carute, trasuri si masini de oras se furisau pe langa garduri ca sa lase scurgerea multimilor de pe sosea sa se desfasoare fluent. Era o oarecare ordine in potopul acela de lume si multimea se revarsa ca un fluviu, spre locul unde Petrache fusese intampinat de divinitate.
Am ajuns cu greu la salcia (renumita salcie) din care curgeau picaturi de apa (ca din coarda de vita, primavara), cu care se ungeau multimile de nefericiti, atinsi de cine stie ce neputinta. Nu departe de salcie se confectionase pe un loc mai ridicat un fel de patuiag, un foisor in care se urca Petrache si vorbea multimii. Inghesuiala mare! Nu era insa dezordine, cum se intampla in marile adunari unde multimea da iama de nu poti sa-ti tragi sufletul. Aici, poate unde cugetele erau patrunse de un fior tainic, fiecare om, purtand lumanarea in mana, pasea linistit. Peste multimi plutea harul Duhului Sfant, ca in vremea primelor veacuri crestine, cand apostolii vesteau pe Hristos.
- Pocaiti-vaa! Ca s-a apropiat imparatia cerurilor si vai de cel ce va fi gasit in pacate!
- Pocaiti-vaa, fratilor!, rostea greoi omul care pana mai ieri era surdo-mut si care, plin de elan, chema la indreptare si pocainta toata suflarea.
Cu chipul slab, ars de soare, cu o camasuta ciobaneasca nu prea alba, cu o palariuta pe varfulcapului, Petrache Lupu parea un martir coborat dintr-o icoana veche, de manastire.
Se razimase cu mana stanga de stanoaga acelei incropari de lemn negeluit, din paiante de salcam, si cu dreapta ameninta si se inchina si iar ameninta pe cei care nu vor sa asculte si sa creada ce i-a spus lui <<Mosu>>!
Si ce-i spusese "Mosul"?
Sa se duca in sat, sa le spuna oamenilor, si mai ales preotului, ca vremurile grele vor veni peste fiii neascultatori, peste toti aceia care nu se vor intoarce la pocainta. Sa se intoarca de la pierzanie, ca multe sunt faradelegile poporului si plansul celor obiditi a ajuns pana la cer.
- Cum arata Mosul care te-a intampinat aci, la salcie?, era intrebat prorocul multimii, si el raspundea, parca cuprins de sfiala.
- Apai, fratilor, era asa, ca un abur... care lumina! Un par alb, un fel de par ca de ceata ii acoperea infatisarea si... plutea, plutea pe deasupra pamantului cam la doua palme. Si vorbea incet, si eu m-am speriat si am vrut sa fug, dar m-am impiedicat, si Mosu era tot acolo langa salcie si vorbea cu mine.
M-am dus la parintele si nu m-a crezut. Am spus la oamenii din sat si au ras de mine. Da io am tot spus si va spun si voua ca, daca nu va pocaiti, din steaua mare care vine dela rasarit va curge mult sange pe pamantul asta al nostru si va fi foamete mare si multa suferinta. Si mai zicea Petrache:
- Prapad mare va veni peste lume! Pocaiti-va, oameni buni! Lasati raul, rugati-va, ca Mosu e bun si va iarta! Uite, mie mi-a dat glas si pe bolnavii vostri ii vin-deca. Caiti-va!
Si iata ca minunea are ecou international. Azi cativa, maine grupuri, mai tarziu puhoaie de neajutorati, in special bolnavi trupeste si sufleteste vin la locul minunii, ca sa se vindece. Ologii-si lasau carjele pe te miri unde, cei cu vederea atacata se limpezeau cu apa de la salcie si plecau vazand, mainile slabanoage se indreptau si sufletele tuturor, cuprinse de fiorul dumnezeisc ce plutea peste tot, se curatau de zgura pacatelor, celor de voie si a celor fara de voie, cum zice o cantare de slujba din biserica noastra.
Gramezile de tamaie fumeganda inmiresmau imprejurul. Atmosfera era intr-adevar ca de pe alta lume: mormane de bani, de care nu se atingea nimeni, si care cresteau cu fiecare ceas, multimea de oameni din toate colturile tarii si de diferite conditii sociale, talazuind spre locul unde vorbea "sfantul". Cine credea, pleca vindecat. Cuvintele Mantuitorului imi vin in minte ori de cate ori am in imagine zilele acelea. "Credinta ta te-a mantuit si te-a vindecat! Mergi in pace!"
Am stat de vorba mult dupa aceea cu diferiti pelerini ce se intorceau de la Maglavit si care, cu lacrimi in ochi, multumeau lui Dumnezeu ca, prin Petrache Lupu, le vindecase ba un batran de cine stie ce neputinta, ba un copil de epilepsie, si asa mai departe.
Vestea trecuse de mult hotarele tarii si nu putini streini isi aflasera aci, la Maglavit, vindecarea. Comentariile din presa se faceau pe toate tonurile, de la cel mai rauvoitor, la cel imnic, de preaslavire; orice eveniment legat de Maglavit marea tirajul ziarelor.
Unii dintre "invatatii" zilei ironizau cu competenta stiintei lor aceasta "facatura" a lui popa Bobin si a altor "interesati", cum se spunea, nevoind sa vada sau nepricepand vindecarile miraculoase ce se inmulteau, aducand alinare celor ce veneau cu sufletele zdrobite si cu trupurile trudite. Ingenuncheau la salcia unde se aratase Mosu si plecau - unii vindecati, altii cu nadejdile crescande in mila lui Dumnezeu si in ajutorul Lui.
In ziarul Craiovei apareau zilnic aspecte si intamplari mai deosebite de la Maglavit. Autoritatile timpului, ingrijorate de amploarea evenimentelor, l-au luat pe Petrache si l-au dus sa fie verificat de medici psihologi competenti, care s-au pronuntat fara dubii. Era sanatos la minte si la trup.
Redau doua intamplari care pot fi verificate si azi. Doctorul Baculescu, un renumit chirurg, la un chef cu prietenii, a ironizat cu oarecare rautate Maglavitul. In euforia sa, se pare ca ar fi injurat si batjocorit ce se intampla acolo. La un moment dat, sifonul din fata sa a explodat si schijele de sticla l-au ranit destul de rau, numai pe el.
De asemenea, chiar la noi in sat, numitul Sever Varut, un gospodar de frunte, in ziua de Sfanta Marina, netinand cont de sarbatoare si mai ales ca fusese si el la Maglavit, a obligat pe batozar sa-i treieregraul. S-a urcat pe batoza si dupa cateva minute a scapat - nu se stie cum - cu piciorul in toba si i l-a retezat. Pe usa dulapului din sfantul altar, unde preotul isi tinea vesmintele, se afla si azi o inscriptie facuta nu mult dupa aceea de preotul Dan Mihailescu, care aminteste intamplarea. Poate ca nu e nici o legatura intre cele doua intamplari, dar prea se leaga.
Sunt multe fapte, mai mici sau mai mari, petrecute atunci, legate de Maglavit. Faptul sigur este ca prorocirile lui Petrache Lupu s-au implinit. Cate mii de vieti omenesti n-au fost ingropate pe campiile fara margini ale Rusiei? Foametea din 1947, prorocita si ea de Petrache Lupu, a devenit o realitate. Ca sa nu mai vorbim de nenumaratele jertfe ale nenumaratilor detinuti osanditi pentru credinta lor in temnitele regimului comunist, reprezentat de steaua rosie, de care vorbise Petrache Lupu...
Nu demult, ciobanul de langa Dunare a luat drumul fara intoarcere. S-a dus la <<Mosu>>. El l-a primit cu bratele deschise, rostind: "Bine, sluga buna si credincioasa! Intra intru bucuria Domnului tau!".Ilie Tudor
sat Podari, jud. Dolj
Acad. Constantin Balaceanu Stolnici
"Avem nevoie de miracole.
Ele fac parte din fiinta noastra"
- Domnule Constantin Balaceanu Stolnici, recentul miracol de la biserica din Pantelimon, unde lemnul dezgolit al unui copac prefigura icoana Maicii Domnului cu Pruncul, ridica o problema extrem de importanta a zilelor noastre: nevoia de miracol. Nerabdatori, oamenii iau cu asalt acele locuri unde cred ei ca vor obtine implinirea unor dorinte care nu sufera amanare. Ce trebuie sa citim in spatele acestui fenomen? Cum se explica intoarcerea oamenilor spre formele primare, mai putin liturgice ale credintei?
- E limpede ca in acest caz avem de-a face cu un fenomen de idolatrie. Sa nu ne ingrijoram insa mai mult decat trebuie. Miracolul este o necesitate. Face parte din fiinta noastra si il vom regasi in orice societate, chiar si in cea supertehnologizata. Ca vrem sau nu a recunoaste, omul este prin natura sa religios si, prin urmare, nici un popor din lume nu poate fi cu adevarat ateu. E posibil ca cineva sa faca o legatura intre aceste miracole si disperarea oamenilor. Personal, nu cred in asa ceva. Tot timpul au fost miracole. Diferenta consta in faptul ca acum ele sunt mai evidente, ocupand rapid prima pagina a ziarelor. Dumnezeu ne da mereu semne. Important e sa fim atenti ca lucrurile sa nu degenereze in fanatism sauidolatrie pagana.
- Din cate am putut constata, biserica evita sa ia o pozitie oficiala fata de aceste miracole. Pare mai degraba sa le tolereze, asa cum se intampla cu exorcismele sau slujbele de noapte. Nu cumva aceasta atitudine de asteptare vine din teama de a transforma actul de credinta intr-un spectacol mercantil, degradant, asa cum s-a intamplat la Maglavit cu Petrache Lupu?
- Biserica nu are nimic impotriva slujbelor de noapte sau a exorcizarilor, acestea din urma avand temei chiar in Vechiul Testament (in "Cartea lui Tobi", de pilda), unde insusi ingerul lui Dumnezeu implineste un act magic ritualic pentru alungarea diavolului. Chiar daca in randul credinciosilor se pastreaza tendinte si elemente de magie pagana, venite de foarte de departe, e preferabil ca lumea sa se adreseze actelor magice controlate de biserica decat sa mearga la vrajitori si ghicitoare. Nu e cazul sa dramatizam. In toate bisericile din lume au loc asemenea derapaje. Mult mai periculos, insa, mi se pare desacralizarea actului religios - un fenomen vest-european mai vechi, urmare directa a iluminismului si rationalismului secolului al Xviii-lea. La noi, cu toata opresiunea comunista a ultimilor 50 de ani, credinta a ramas nestinsa. La asta a contribuit intelepciunea unui patriarh, maestru in arta compromisurilor, Iustinian, care a restaurat numeroase manastiri cu ajutorul unui mare arhitect, Petre Bals, si, acolo unde nu s-a putut, le-a declarat monumente istorice, punandu-le sub protectia legii. In mod subteran si tacut, romanii au rezistat ateismului agresiv al epocii. Educatia religioasa, alungata din scoala, a fost preluata de bunici si, nu intamplator, acum exista 2000 de biserici in constructie, iar manastirile sunt pline de credinciosi.
- Nu credeti ca acum, in plina criza morala si economica, biserica se implica prea putin? Nu cumva din aceasta pricina bisericile evanghelice, neoprotestante castiga noi si noi adepti?
- Liberalizarea politica de dupa 90 a adus in Romania trei lucruri: cresterea autoritatii Bisericii Ortodoxe, proliferarea sectelor si orientarea tineretului catre sisteme religioase exotice, orientale - de la yoga la bahaism. Biserica se afla, deci, in fata mai multor provocari si nu tot timpul pare capabila a le raspunde. Sigur ca multe din reprosuri sunt facute in necunostinta de cauza. Biserica a patruns in inchisori, spitale si scoli; se implica tot mai mult in ajutorarea sinistratilor, a copiilor strazii etc. Toate aceste lucruri nu sunt clamate in public, dar chiar si asa, Biserica ar putea sa faca mai mult. Ar trebui, de pilda, sa se implice in promovarea organizatiilor non-guvernamentale, sa reia traditia fundatiilor spitalicesti, sa initieze programe sociale de durata. Punctul nevralgic il reprezinta preotul de mir, care ar trebui sa fie cu adevarat parintele parohiei - sa isi cunoasca enoriasii, sa-i viziteze, sa le afle necazurile. Nu e usor cata vreme un cartier ca Drumul Taberei avea pana de curand o singura biserica. Se construiesc mereu lacasuri de cult, dar tot e putin. Ca preotul sa-si redescopere vocatia misionara, ar fi necesar ca parohiile sa fie mai mici si, nu in ultimul rand, sa dispara relatiile pecuniare dintre preot si credinciosi. Oamenii au nevoie mai mult ca oricand de afectiune, de sfat si ajutor sufletesc.
- Cum se explica faptul ca in timp ce bisericile sunt tot mai pline de oameni, violenta din lume sporeste?
- Traim cu o anumita uimire riscurile democratiei. Peste tot in lume violenta creste, iar terorismul a devenit arma politica. E un pret pe care trebuie sa-l platim. Drepturile omului (implicit ale criminalilor) fac ca societatea sa se apere foarte greu de ei. In sistemele totalitariste, siguranta cetateanului este incomparabil mai mare. Dar cu ce pret se plateste acest confort social? Imi amintesc ca in Spania lui Franco ma puteam plimba linistit pe orice strada a Madridului, oricat de intunecoasa ar fi fost ea. Nuacelasi lucru il poti spune acum despre New York sau Paris. Sunt doua variante de a lupta cu violenta. Una este educationala si alta coercitiva. Amandoua sunt limitate ca efect. Eu cred ca singura cale o reprezinta modelele si invatatura Bisericii. E o lupta grea si, adeseori, nedreapta. Discursul crestin al iubirii este parazitat de modelul negativ impus de catre filme si clipuri muzicale, care te indeamna sa-ti urmezi instinctul. Ce sa mai vorbim despre desenele animate, in care eroii (Tom si Jerry, de pilda) sunt la fel de rai? Se sterge astfel distinctia dintre bun si rau, dintre pozitiv si negativ, semanand confuzie in mintea unor copii, extrem de sensibili la exemple. Oarecum la fel sta situatia si in ce priveste filmele de fictiune - Sf-urile, de pilda, in care extraterestrii sunt prezentati negativ, ca un pericol inevitabil, in virtutea unui antropocentrism mai vechi si pagubos.
- Pictorul Horia Bernea spunea ca marea primejdie a acestor filme sta in faptul ca te obisnuiesti cu raul. Daca diavolul iti suna la usa, il poftesti la masa, ii faci patul chiar, omenindu-l. Oare n-ar trebui ca Biserica sa se implice mai hotarat in promovarea imaginii Binelui? In lupta contra laicizarii credintei?
- Biserica trebuie sa traiasca in lume si, deopotriva, in afara ei. Este conservatoare si, in acelasi timp, sensibila la schimbari. Biserica trebuie sa fie mereu deasupra disputelor lumesti. In acelasi timp, aceeasi Biserica trebuie sa fie vigilenta, luptand impotriva unor pericole reale, cum ar fi laicizarea credintei. Ce facem cu tinerii? Necalauziti si lipsiti de modele, tinerii sunt in pericol de a alege spiritul mercantil venit din Occident. Ce fac elitele noastre? Ce valori propun ele? Cunosc intelectuali de inalta tinuta care se rusineaza a recunoaste ca sunt ortodocsi, ca merg la biserica ori ca postesc. Grav mi se pare si faptul ca orientarea oamenilor spre spirit este exploatata economic de unele edituri, care lanseaza pe piata o literatura de taraba (despre magie, despre astrologie si yoga) - o literatura care mai mult sporeste confuzia oamenilor decat ii ajuta sa gaseasca un raspuns. La fel de nociva este, in multe cazuri, influenta mediilor de informare. De ce ziare de prestigiu publica articole de senzatie, incurajand bigotismul si superstitiile cele mai stupide? Problema modelelor este capitala. Biserica trebuie sa inteleaga acest lucru si sa iasa din smerenia ei obisnuita de pana acum, asumandu-si misiunea calauzitoare pe care o are. Daca in scoala se preda religia, asta nu inseamna neaparat educatie religioasa. Nu e suficient sa citesti niste texte si sa le comentezi, ci trebuie sa dezvolti copiilor orizonturi spirituale inalte, sa le oferi un sistem coerent de valori. Nu pledez pentru monopolul unei biserici, chiar daca ortodoxia este o realitate pe care nu a impus-o nimeni. De altfel, miza e prea mare pentru a mai lasa loc de dispute si orgolii confesionale. Ceva trebuie facut cat mai rapid cu putinta, altfel riscam sa ne pierdem bunul nostru cel mai de pret: dreapta credinta si, o data cu ea, identitatea.Sorin Preda