Dupa zece ani...
Acum zece ani, pe o pancarta din Piata Universitatii era scris un citat din Nicolae Iorga: "Cine uita, nu merita". Privirile care se indreptau catre balconul Universitatii se abateau si asupra literelor care fluturau peste piata. Era neclar atunci ce trebuie sa nu uiti si ce meriti in cazul uitarii. Pentru multi neclaritatea persista si azi.
Evenimentele din iunie 1990 sunt rememorate in cercuri inchise. Se organizeaza manifestari care nu strang mai mult de o suta de oameni. Se cunosc intre ei, isi strang mainile, se intreaba de cunoscuti, evoca disparutii, incurca mineriadele, se corecteaza cu un vadit sentiment de jena. Faptele sunt cu nimic mai clare, mai inteligibile ca atunci. Micul razboi civil din centrul Capitalei a ramas o afacere publica, anchetele treneaza.
Pentru multi, mesajul Pietei Universitatii, scris atunci pe ziduri, pe pancarte, in ziare sau in carti, a ramas incifrat si starneste adversitate. Actorii care au declansat mecanismele dezastrului continua sa sustina ca au procedat corect, iar spectatorii, in functie de optiunile politice, le dau sau nu dreptate. Unii s-au inscris in partide pentru a-si demonstra atasamentul pentru o interpretare sau alta a faptelor. S-ar spune ca nu e nimic de uitat, pentru ca nu e nimic de rememorat. Altii pretind ca ar fi mai bine daca am da totul uitarii. Istoria nu se scrie cu "daca". Pentru multi, memoria este o capcana din care cu greu pot iesi. Uneori, memoria le este fatala. In zece ani, viata i-a invatat ca doar daca uita, merita!
Scena politica este o buna lectie de uitare pentru cei care vor sa scape de obsesii. Pentru unii este neclar cum se poate ca fostii adversari de ieri, care nu aveau de impartit decat razbunare si resentimente, isi dau mana astazi si-si jura, pentru un mandat, prietenie si sprijin. Piata Universitatii nu a produs preamulti oameni politici cu memorie. In fapt, Piata Universitatii nu a rasturnat guvernul criptocomunist instaurat dupa Revolutie si nici nu a modificat votul din 20 mai. Mentalitatea nu s-a schimbat la alegeri, nici atunci, nici mai tarziu. Nu a facut decat sa-i intareasca in convingeri pe cei convinsi si sa-i sperie pe ceilalti. Ideile vehiculate in piata, exportate din orizontul mic al kilometrului zero al democratiei, au capatat audienta cu mare greutate si nici atunci publicul nu a fost decat partial convins de temeinicia lor.
Multi dintre cei care au vorbit ori au participat la mitingul din Piata Universitatii sunt acum parlamentari. O parte dintre ei au ajuns in presa. Tonul lor s-a blazat. Negocierea unor puncte de vedere pe atunci intransigente i-a secatuit de energie. Au invatat sa coabiteze cu raul pe care-l condamnau atunci. Cand n-au facut-o, au disparut ori s-au pastrat in ariergarda civica.
Zilnic, mai ales vara, pe marginea fantanii din piata se strange lume. Intre ei destui lumpeni, dar si persoane de conditie buna. Stau cateva ceasuri, citesc un ziar, fac conversatie. Apoi pleaca. Momentul cel mai incordat al acestor reuniuni spontane este cand usa de la balconul Universitatii se deschide. Cei prezenti nu spun nimic, privesc cu atentie. Se vede mai intai o broboada, apoi o matura. Se face curat in balcon. Isi reiau discutiile, apoi, invocand motive urgente, pleaca. Nimeni nu stie unde.N.C. Munteanu