Colectionarul de manastiriCum a ajuns
Vasile Obreja
un om fericit
- Patima drumetiei si chemarea spre locurile duhovnicesti l-au determinat pe un bucovinean de meserie sofer sa alcatuiasca o opera demna de Cartea Recordurilor: albumul tuturor manastirilor romanesti. A celor stiute si nestiute, ascunse pe dupa colturi de Rai. Chemat de ele ca de-o himera, Vasile Obreja a descoperit nu doar locuri mirifice, uitate de lume, ci si un areal de legende, tesute intre realitate si vis. Cu un milion de kilometri inscrisi la bordul masinii, bucovineanul nascut intr-un sat de langa Suceava si-a castigat dreptul la fericire. Are doar 33 de ani -
Drumuri pe harta unei vieti</b> N-am reusit sa deslusesc niciodata pasiunea colectionarilor de obiecte. A colectionarilor impatimiti. Ravna de a aduna lucruri neinsufletite, de a le categorisi cu sfintenie, de a le contempla ca pe niste iviri divine, mi se pare un exces. Vasile Obreja este, insa, un colectionar de exceptie. El nu aduna obiecte, ci manastiri.
Inainte de toate, Vasile Obreja este, insa, un fotograf. Locuieste in orasul Suceava si a realizat peste 1000 de instantanee inedite, cu toate schiturile si manastirile din tara, aflandu-le fiecareia legenda, strangandu-le pe toate intr-un album ce cantareste mai mult de 8 kilograme. Si totusi, pentru el, fiecare "exponat" are un pret mult mai mare: acolo sunt bucati din existenta lui. Privindu-le adunate intre scoartele negre ale uriasului album, aproape ca poti reconstitui ultimii cinci ani din viata unui om. Un om atat de dibaci in ale geografiei, incat a putut desena pe loc, in fata mea, o harta aproape exacta a tarii, cu ape, munti, localitati, peste care a presarat cu o precizie neinchipuita toate locasurile de inchinaciune ale romanilor. "Pentru mine, o harta nu-i doar o simpla schita, e ceva trait, traseele turistice inseamna de faptcaile intortocheate ale vietii mele, punctele de ajungere, singurele clipe de adevarata bucurie."
Interviul care va urma are loc in fata albumului acela gros. Am in fata un om simplu, care se aprinde repede, aproape ca plange cand ajunge la unele pagini, tipand uneori, mangaind alteori cu duiosie de copil cartonasele acelea colorate, ca niste ferestre spre lumi indepartate, spre lumi de sfinti. Un bucovinean obisnuit, care abia acum, la 33 de ani, isi termina liceul, si asta doar pentru ca si-a dat seama ca ar putea reusi oricand la Facultatea de Geografie, si care e convins ca lucrarea sa unicat ar putea folosi, totusi, la ceva. "Nu s-a mai editat un material de asemenea proportii. Nu m-am apucat de treaba asta decat fiindca m-am gandit ca exista oameni care nu pot sa mearga, care nu pot ajunge prin locurile pe unde am fost eu. Am vrut ca oamenii astia - batrani, oameni cu handicap sau cu lipsa de bani - sa poata deschide cartea asta si, la sfarsit, sa poata spune ca, iata, au putut face macar o calatorie spirituala."
<b>Pe biciclete, ca regii
- D-le Vasile Obreja, de unde provine bucuria aceasta de a vedea locuri noi?
- Din copilarie, cred. Cand eram mic, mi-am dat deodata seama ca lumea nu-i doar Capul Campului, satul in care m-am nascut. Dar lucrul asta m-a izbit cu o putere neasemuita: sunt atatea locuri pe care - aveam sa-mi dau seama - trebuie!, sunt cumva dator sa le vad! Exista orase unde pur si simplu eu pot ajunge pe jos, trebuie doar sa vreau, imi ziceam. Nu mai suportam sa le privesc doar din ilustrate. Dincolo de marginile fotografiilor erau lumi diferite, cu oameni diferiti.
Copil fiind - cred ca aveam vreo 8 ani - ne-a adus tata acasa cateva ilustrate cu orase din nordul Moldovei. M-am uitat pe o harta, apoi am inceput sa amenajez curtea casei cu toate localitatile astea, am schimbat orientarea cararilor si le-am facut asa, fiecarui oras sa-i corespunda cate un loc anume. Dupa aceea, il plimbam pe frate-miu cu o roaba pe micuta mea harta vie, zicandu-i: "Unde vrei sa mergi? In autogara la Falticeni? Bun. Hai pe aici. La Dorohoi, la Suceava, la Vatra Dornei?...". Ei, tot pe atunci mi-a cazut in mana o vedere cu Piata Unirii din Iasi. O priveam ore in sir, era capitala Moldovei si gandeam ca, fiind moldovean, acolo este si capitala mea. Tare s-a minunat taica-meu cand, intr-o buna zi, in livada lui a gasit o mica Piata a Unirii si pe mine cufundat pana la sold in ea, zambind. Adusesem brazde cu flori exact de culorile pe care le vazusem in poza, cu un celofan facusem hotelul Unirea, din lut statuia lui Cuza - de la distanta arata exact ca in poza.
- Va amintiti cand ati iesit pentru prima oara din satul natal?
- Eu, pana in clasa a patra, nu am fost niciodata la Suceava. Atunci mi-a cumparat tatal meu o bicicleta si asta a fost pentru mine ca o binecuvantare. Dupa cateva zile, am pornit spre manastirile mai apropiate, Humor, Voronet, Slatina. Apoi, incepeam sa fac trasee mai lungi, spre Moldovita, iar intr-o zi am ajuns pana la Manastirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava. De la Capul Campului nu m-am dat jos de pe bicicleta pana la poarta manastirii aceleia cu ziduri inalte, chiar in centrul marelui oras, si in aceeasi zim-am intors acasa.
- Totusi, cand ati ajuns prima data in Piata Unirii?
- Cred ca aveam vreo 13 ani si am mintit-o pe mama ca plec la onomastica unui coleg din Botosana. Oricum, parintii meu erau saraci, n-aveau posibilitatea sa ma trimita pe mine la Iasi, doar pentru un moft. Impreuna cu alti doi prieteni ne-am urcat pe biciclete in zori. Ei nu prea isi dadeau seama, nici nu stiau ce este Iasul si toate minunile de acolo, dar le-am impus un ritm de pedalare pe biciclete care multora le-ar parea un calvar. Ziceam: "Uite, mai e dealul asta, n-avem voie sa ne dam jos, trebuie sa ajungem la capat, lasa ca le aratam noi lor c-o sa reusim!". Iar mintea imi era plina numai de ambitie, ambitia de a ajunge la capat de drum. Spuneam: "Doamne, da-mi putere!" si intr-o singura zi, pret de 90 de kilometri, nu ne-am dat jos de pe zit. Falticeni, Pascani, Targu-Frumos. Cand am ajuns acolo, langa Hotelul "Traian", bieti copii de la tara, ne uitam ca trasniti la lumea aceea eleganta si la porumbeii blanzi pe care ai fi putut sa-i iei chiar si-n mana, si eu am simtit o bucurie atat de violenta, incat mi-am zis ca nu mai trebuie sa mai stau mult in locul ala, ca daca as zabovi si mi-as da seama de toate acele frumuseti, visul, farmecul s-ar pierde. 350 de kilometri am mers atunci pe biciclete, intr-o singura zi!
Tin minte ca la intoarcere, langa Podul Iloaei era noapte si ne-a prins o furtuna cumplita, pe campuri erau vartejuri ca tornadele, ploua si ne orientam dupa dara alba de lumina din mijlocul soselei, apoi ne-am bagat tustrei intr-o capita de fan, zgribuliti unul intr-altul. Incepuse sa ne fie frica si dor de casa. Iar cand ne-am intors, am intrat in sat ca niste regi pe biciclete. Plozii care stiau unde fuseseram ne aplaudau si ne strangeau in brate - pe cuvant - iar maica-mea n-a stiut pana astazi cum, dupa o simpla onomastica, poti dormi neintors 24 de ore. Dar conta mai ales ca vazusem Iasul, ca era exact ca in poza, socoteam ca astfel de locuri aproape nu exista, daca nu mergi sa le vezi, iar cel care vorbeste despre ele din carti e un fel de impostor. Tarziu, mi-am dat seama ca de acolo, din copilarie, am pastrat pofta de a calatori.
Un fotograf de cursa lunga
- Copilaria a trecut. Ce v-a determinat sa porniti din nou prin tara?
- Acum cinci ani, am pornit din nou. Eu sunt sofer la Banca Romana pentru Dezvoltare, mi-am cumparat si un Renault, masinuta asta albastra care imi poarta noroc. Impreuna cu sotia mea, Dana, cred ca am trecut prin toate localitatile din tara - sate si orase. Eu inteleg o harta atat de bine... Dupa ce mi-am luat carnetul, am stat la volan aproape un milion de kilometri. Uitati-va la albumul asta, sunt aici toate schiturile si manastirile din tara, pe unele nici macar nu va imaginati prin ce pustietati le-am gasit, altele erau acoperite de schele si a trebuit sa vin iarasi, an dupa an, doar pentru a mai apasa o data pe butonul aparatului de fotografiat.
- Enumerati cateva dintre manastirile care v-au impresionat cel mai puternic. Ce amintiri speciale va leaga de acestea?
- Imi amintesc, spre exemplu, de Manastirea Cozancea - Botosani, aflata intr-un loc uitat - 16 kilometri ai de mers pe camp, prin paduri - si de troita din crangul din apropiere, unde s-a nevoit altadata un parinte sihastru... Sau Schitul Tibucani - Neamt, la fel de izolat, cu o biserica asemenea unei elegante ambarcatiuni cu trei turle. Pentru Manastirea Izbuc - Bihor, a trebuit sa ma urc pe-o stanca, sa pot cuprinde in obiectiv toata asezarea si bisericuta aceea din lemn; nu va mai spun de Dalhauti - Vrancea, cu o icoana facatoare de minuni. Masina a patinat si am mers in nestire, desculti prin mlastini si cand, in sfarsit, am vazut turlele bisericii, ne-am sarutat amandoi, in genunchi, si eu eram cel mai fericit om de pe pamant.
Cine a auzit de Valea Manastirii, judetul Valcea, de schitul Dobrusca, cu o biserica fara ferestre, cati stiu de Manastirea Stirigoi, la 30 de kilometri de Moinesti? Lumea nu e prea credincioasa in zona, ma intrebau localnicii: "Da de unde stii mata toate astea?". Biserica e din lemn, cu trepte albe, de marmura, si turlele - verzi, bombate. Drumul spre manastire a fost facut odinioara cu palmele goale, de monahi. E o pustietate apasatoare, fratii coboara din munte foarte rar, cel mult o data pe an.
Si cate alte minunatii in tara asta, atat de aproape de noi: uitati-va la Biserica Precista, din judetul Galati, pana nu demult transformata in hambar, are zidurile groase de 2 metri, la Biserica de lemn din Luncani, unicat in Europa, facuta dintr-un singur copac, pastrata din 1677; o alta manastire din lemn este la Arnota - Valcea, facuta la sfarsitul secolului al Xiii-lea, prin imprejurimile careia am gasit si ceilalti cinci goruni grosi, din care a fost ales cel sfant. Iar inauntru, in scorbura, copacul a inghitit o icoana facatoare de minuni.
- Cum v-ati gandit sa structurati aceasta lucrare gigantica, acest atlas al tuturor manastirilor romanesti?
- Stiti, eu pentru fiecare manastire, am facut cel putin cate trei instantanee - inclusiv cadrul natural in care se afla - si alaturi am scris povestea locului, legende si tot ce-am aflat de la calugari si de la tarani. Pelanga manastiri, fiecare loc inedit, ciudat, pe unde am trecut - pesteri, lacuri, rezervatii naturale - se regaseste in alte albume si cateodata chiar oameni obisnuiti, simple secvente, fotografii din lumea noastra. Chiar zilele trecute m-am intors din Bistrita-Nasaud, unde am gasit, pe langa Prundu Bargaului, un lac caruia satenii ii ziceau "fara fund". O noapte intreaga am sporovait cu cineva de prin locurile alea despre Lacul Zanelor. Se spune ca in anumite nopti, frumoase fecioare ar dantui pe maluri, atragandu-i pe drumeti la scaldat. Iar cine intra in apele taului, nici starvul nu-i mai iese vreodata la suprafata, il acopera apele. Chiar bastinasul acela imi vorbea de cazuri recente de oameni disparuti fara urma.
Trei sferturi din locurile pe unde am fost, nu apar in nici o vedere sau pliant turistic. M-am gandit sa impart materialul pe judete. La inceput, am facut o prezentare de ansamblu si cate o harta desenata de mine. Doar cu Suceava as putea umple un album intreg! Sunt prea putine cuvinte pentru a descrie tezaurul ei.
Haideti, totusi, s-o luam pe judete. Mi-a placut imensa Biserica de lemn de la Horodnicul de Jos sau cea de la Brosteni, unde a invatat Creanga, Manastirea Rarau, care a fost mutata peste munte cu totul, la 4 kilometri distanta, pe teritoriul Romaniei, fiindca urma sa fie distrusa de austrieci. Trecem la judetul Neamt. Priviti pestera Cuvioasei Teodora sau Schitul Icoana, unde a fost adapostita icoana facatoare de minuni de la Manastirea Neamtului... Bacau: Manastirea Casin, macheta Goliei din Iasi, Magura Ocnei, ctitorita in 1750 cu hramul Bunavestire, hat pe un pisc inalt, in judetul Vrancea. Nu pot sa uit Manastirea Recea, unde maicile ne-au servit cu miere si nu ne mai lasau sa plecam. Ajungem la Prahova, la Manastirea Zamfira, unde exact in altarul bisericii, chiar in locul unde citeste parintele, se unesc patru raze de lumina, ca o sfanta cruce, iar pe ziduri sunt picturi enorme, asternute in culorile acelea, pe care doar harul lui Nicolae Grigorescu le-a putut potrivi asa... un albastru de o asa transparenta, incat iti spui ca zidurile sunt facute din apa. Tot in Prahova, Sfanta Maria Jercalai, stramutata din satul Luieriu - Reghin tocmai pana in localitatea Brebu sau cine n-a auzit de Poiana Marului, Athosul romanesc! Aici am dormit in chilia unde tragea de obicei Alexandru Vlahuta... Si am ajuns la Valcea: Schitul Ostrov, paradis in mijlocul unui lac unde de la departare iti pare ca pelerinii se-ndreapta calcand pe undele apelor, Manastirea Frasinei, acolo unde nicicand n-a pus piciorul vreo femeie... Manastirea Stanisoara, un loc sever, dereculegere in Paradis...
Cine a auzit de Schitul Steharet, de Biserica din lemn Parosi - Laleasca, ambele din judetul Olt?
Judetul Cluj: la 30 de kilometri nord de Dej, intr-o zona colinara, am gasit superba Manastire Casiel-Strambu.
Trecem prin judetul Tulcea: Manastirea Celic-Dere, pe langa care curge "paraul de otel", numit asa fiindca in paraul acela s-au gasit vechi arme din fier. Tot in judetul Tulcea avem Schitul Cocos, unde spun legendele ca un cocos le-a soptit monahilor sa se apuce de lucru tocmai aici, pe locul unei vechi biserici de nuiele.
O luam spre judetul Alba, cu Schitul Posaga, avand pe zid, facute din mozaic, figurile domnitorilor, de la Decebal pana la Cuza, ajungem in judetul Hunedoara, Cetatea Colt unde se spune ca ar fi scris Jules Verne romanul "Castelul din Carpati"...
Fantani de dragoste si credinta
- V-ati facut, asadar, o imagine completa asupra vietii monahale din Romania, in intregul ei. Care este starea manastirilor astazi?
- In ultimul timp, foarte multi oameni credinciosi au inceput sa construiasca manastiri pe locul celor vechi. Lupta asta pentru a salva monumente, locuri magice, alese de sageata nobilului sau de Dumnezeu s-a transformat intr-o batalie salbatica pentru sacru. Salbatica!, da, asta-i cuvantul. Cele mai multe manastiri noi sunt in nord, mai ales in Suceava, Maramures, Bistrita, chiar si in Neamt. Vazandu-le, mi-am dat seama ca astazi o manastire se construieste cu nebunie si jertfa; uite, din Bistrita, am proaspete in minte niste biserici de lemn uriase, mult prea mari pentru cati oameni ar putea veni vreodata acolo, adevarate catedrale in sihastrie si cred ca monumentalitatea este pentru ctitori un fel de rafuiala. Rafuiala cu rautatile lumii, rafuiala cu cei care au daramat bisericutele acelea vechi, dovedind ca banii sunt desertaciune, ca printr-o tainica alchimie a sufletului, totul, absolut totul, poate fi transformat in dragoste. De fapt, asta cred ca sunt locurile din albumul meu: niste focare de dragoste, niste fantani de credinta in care se concentreaza toata nadejdea unei amarate de tari. Iubirea asta iradiaza chiar si din manastirile batute de soarta. Uite, singura manastire din tot judetul Calarasi este Negoiesti, veche ctitorie a lui Neagoe Basarab. S-o vezi lasata in paragina, parasita, mancata de buruiana... Dar si ruina are nobletea ei, zidurile caramizii, scorojite, mancate de cari, turlele subrede - toate iti dau o mila de necuprins si te fac sa-ti imaginezi ca pustietatile acelea ar putea fi din nou pline de maici sau de calugari. Alt exemplu: Manastirea Musinoaiele din judetul Vrancea. Uitati-va la biserica, se observa cum a inceput sa putrezeasca la temelie, calugarii spun ca e ca un trup bolnav caruia nu-i mai poti face nimic, e o ciuperca de piatra fara leac si biserica se macina in ea insasi, va dati seama, dupa o vreme nu vor mai ramane decat turlele, iesind din pamant...
Nu va pot spune cat de tare m-a durut sufletul cand, chiar la 7 kilometri de satul meu natal, Capu Campului, am fotografiat abia acum cativa ani un schit care se cheama Piatra Arsitei. Doamne, cat de greu o duceau monahii de acolo fara apa, fara curent electric, dar biserica era atat de impresionanta, cu un brau inalt de icoane, cladita pe varful unui munte si contrastul asta m-a facut s-o iau iarasi la drum, gandind ca poate, cine stie, prin pozele astea voi trage odata un semnal de alarma...
Motivatia calatoriei mele? Nici acum n-o stiu cu precizie. Poate curiozitatea, poate copilaria pierduta, poate numai drumul, pofta de a porni la drum, fericirea de a nu-mi putea gasi locul.
In unele nopti, vad un drum lung, langa satul meu, si pe tata tinand de mana un tanc. Eu, numarand in gand bornele kilometrice. Noi doi mergand si mergand, tata muncit de griji, eu gandindu-ma: "Doamne, ce bine-ar fi ca el sa nu-si dea seama si sa ajungem in orasul acela mare. Un pas, doar un pas, si ajungem la el. Mergi, copilul meu, nu te opri din drum".Bogdan Lupescu