Portarita la tricolorCristina Dogaru -
componenta a echipei nationale de handbal a Romaniei"Am colindat prin toata Europa, dar am ramas cu nostalgia Ardealului"
- Povestea unei fete frumoase si delicate care si-a infrant sensibilitatea si teama, ajungand o stea a handbalului international -
La cinci ani canta la mandolina, iar douazeci de ani mai tarziu era curtata insistent de o casa de moda germana. N-a fost sa fie insa nici cantareata, nici manechin sau fotomodel, pentru ca a stralucit intr-o meserie mult mai dura: cea de portar de handbal. A castigat cupa si campionatul in trei tari diferite, a strans in brate doua trofee europene extrem de pretioase, Supercupa Europei si, in luna mai, alaturi deRapid Bucuresti, City Cup, iar acum se pregateste sa reprezinte Romania la Jocurile Olimpice.
Lupta, meciurile incrancenate nu i-au rapit Cristinei frumusetea, naturaletea si o anumita finete, destul de rara intr-o lume a competitiei acerbe. Ea a stiut sa castige, sa se implineasca atat pe teren, cat si in viata, intemeindu-si o familie binecuvantata de prezenta unui baietel in varsta de sapte ani.
- Cum ai ajuns la sportul de performanta? A fost atractia pe care o are orice copil zvapaiat pentru joc, pentru competitie?
- Dar eu n-am fost deloc un copil zvapaiat. La cinci ani am invatat sa cant la mandolina la indrumarea educatoarei de la gradinita, iar in clasa I deschideam concertul Cenaclului Flacara din orasul meu natal, Ramnicu-Valcea, cu doua melodii: "Lume, lume si iar lume" si "Ma duc ades cu gandul". Apoi, am trecut la chitara, mi-a placut foarte mult muzica folk, am studiat cu un profesor, am fost in clasa de muzica de la Casa Armatei, pentru ca la 12 ani, brusc, sa nu ma mai intereseze. Nici eu n-am inteles ce s-a intamplat. Mi-am mai luat chitara prin deplasari, cantam cu colegele, cu antrenoarea, dar acum am lasat-obaiatului meu sa se joace cu ea.
Daca ma vedea cineva la 12 ani, nu dadea doi bani pe mine. Eram slabuta, firava. Am fost un copil mai retras, imi placea sa stau in casa, sa scriu si sa invat. Bunica mea era invatatoare si se ocupa de mine, mai ales ca vacantele le petreceam la ea, la Pitesti. Parintii mei au vrut sa-mi caleasca organismul, ca eram slaba rau, si m-au dat la baschet, apoi la volei, insa dupa doua-trei saptamani dispaream, pentru ca nu simteam nici o atractie.
- Si handbalul?
- Daca as incepe acum din nou, probabil ca mi-as alege un sport mai putin dur, mai gratios si, de ce nu, mai... muzical. Patinaj artistic sau balet. Dar poate asa a fost sa fie, poate asta a fost chemarea mea - handbalul. Am inceput la 12 ani, dupa ce viitoarea mea antrenoare m-a vazut in fata blocului unde mai ieseam obligata de parinti si m-a chemat la antrenament. Atunci se puneau bazele unei mari traditii a handbalului in Ramnicu-Valcea. Ne antrenam undeva in afara orasului, pe un teren de bitum, iarna mi searuncau la poarta cu bulgari de zapada, altfel ne inghetau mainile pe mingile din plastic. Erau conditii incomparabile cu cele de acum, cand s-a trecut la profesionalism. Echipa mea de junioare a adus primul titlu national pentru Valcea.
- Cum a ajuns o fetita cuminte si timida sa se impuna intr-o competitie dura, sa cutreiere Europa si sa se acomodeze fara probleme la nu mai putin de sapte echipe, intre care doua din strainatate?
- La 13 ani debutam in nationala de junioare, iar la 17 ani - in cea de senioare, asa ca de atunci n-am stat prea mult timp pe acasa. Tin minte ca primul cantonament a fost un dezastru, plangeam intruna. Eram disperata de dor dupa jucariile de acasa, mai ales dupa papusi, care pana la sfarsitul cantonamentului s-au strans toate, una cate una, pe patul meu. Asta, pentru ca ai mei bateau din trei in trei zile drumul pana la Alba-Iulia, unde ma aflam. Taica-meu, care tine enorm la mine si a fost meci de meci langa mine pana am plecat la Zalau, ar fi dormit si in masina, numai sa ma linisteasca. Dar sportul te schimba, te face sa te maturizezi mult mai repede. Nu am avut nici o problema de adaptare, nici in Slovenia si nici in Croatia, unde am avut o profesoara si am invatat limbile respective. M-am imprietenit cu colegele mele, iar seara, dupa antrenamente, ieseam impreuna.
- Se mai pot lega, intr-o lume a profesionistilor, a sportivilor supermotivati, prietenii adevarate?
- Peste tot unde am jucat am avut colege cu suflet bun, cu care am ramas prietene. Printre ele se afla si nume foarte mari ale handbalului romanesc, fete pe care le vizitez de fiecare data cand ajung in orasele lor, mai ales la Ramnicu-Valcea. Cred in prietenie si cred intr-o familie a handbalistelor. Nu inteleg de ce nu se intampla acest lucru si in alte sporturi. Orice sportiv are parte in viata lui si de momente dificile si de aceea e bine ca omul de langa el sa il incurajeze, sa-i dea aripi si sa nu il traga in jos.
- Se spune ca un portar, mai ales unul de handbal, unde contactele cu adversarii sunt mai dese si directe, trebuie sa aiba un curaj extrem si o doza de nebunie...
- In primul rand, trebuie sa spun ca eu am suferit si am plans ani de-a randul. Nici acum nu-simpacata total cu postul asta de portar. Eu voiam, ca orice copil, sa vin acasa si sa ma laud cu cate goluri am dat. Poate ca si tatal meu, portar de fotbal in tinerete, "e de vina" pentru talentul meu, fara de care nu se poate face aceasta meserie. Cat despre curaj, colegele-mi spun ca sunt un paradox pe lumea asta. Eu sunt o persoana foarte fricoasa, ma sperii de orice, dar poarta este singurul loc unde prind curaj, ma simt in siguranta si nu mi-e frica niciodata de nimic. Cine stie, poate asa vrea Dumnezeu, sa nu-mi fie mie frica acolo. Tot colegele mele spun ca sunt de departe cea mai calma portarita pe care au vazut-o vreodata, atat pe teren, cat si in afara lui.
- Cantonamente, deplasari, pregatiri, antrenamente, meciuri pe muchie de cutit. Toate acestea implica multe sacrificii, tocmai cand varsta iti cere sa zburzi. Ai ajuns la o concluzie, merita sau nu sacrificiul impus de performanta sportiva?
- In sport, idealul, telul pe care-l urmezi te face sa treci mai usor peste sacrificii. Eu urasc in continuare cantonamentele, iar acum urmeaza cel mai lung cantonament din cariera mea - trei luni si jumatate, in vederea Olimpiadei de la Sydney. In sport, exista invinsi si invingatori, asa ca daca ne vom intoarce de la Olimpiada cu o medalie inseamna ca a meritat.
- Chiar daca ai jucat si joci in continuare la cel mai inalt nivel, ai reusit sa-ti intemeiezi o familie. Cum se impaca rolul de portarita neinfricata cu cel de mama si sotie?
- Am jucat insarcinata pana in luna a cincea si apoi, la doua saptamani de la nastere, eram din nou la meci, in poarta Zalaului. O perioada destul de mare de timp l-am lasat pe Alexandru Bogdan, fiul meu, la Valcea, cu mama mea, care m-a ajutat enorm. Mi-a fost foarte greu, pentru ca ne vedeam atat de rar, dar acum Alexandru va veni in Bucuresti la scoala si vom sta impreuna. Il stiam pe maini bune si puteam sa ma concentrez intr-o directie, altfel n-as fi putut sa fac performanta. A fost alaturi de mine si sotul meu, Mircea Cucuian-Dogaru, care s-a lasat de fotbal prea devreme si acum regreta, spunandu-mi ca tot ce nu a reusit el in sport o sa ma ajute pe mine sa duc pana la capat. Este foarte important ca familia sa te inteleaga, pentru ca de cele mai multe ori sportul are prioritate. De pilda, nu o sa pot fi alaturi de fiul meu in prima zi de scoala. In afara de astea zece zile in care sunt la mare, cu familia, citesc, fac plaja, vad filme - tot anul am fost in priza. Urmeaza Olimpiada, Campionatele Europene, dupa care ma voi axa doar pe echipa de club si pe familie.
- Din toate peregrinarile ti-a ramas in suflet un loc special, in care ti-ai dori sa te intorci cu familia in vacanta sau sa te stabilesti cand te vei retrage?
- Am umblat prin toata Europa, dar am ramas cu nostalgia Ardealului, in special a Clujului. Cat am jucat acolo, la "Universitatea", am trait printre romani adevarati, printre oameni civilizati si frumosi. M-am simtit extraordinar in Cluj si la fel si fiul meu, pe care daca-l intrebi, acolo ar vrea sa se intoarca. In Cluj mi-as dori sa ma stabilesc dupa ce ma voi retrage si voi deveni probabil profesoara de sport pentru ca sunt studenta la Academia de Educatie Fizica si Sport si nu am de gand sa devin antrenoare.Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)