Ioan T. Morar"Sunt un om norocos.
Imi adun oboseala in mod placut"
- Celebru, mai ales din colaborarile sale cu Pro Tv-ul si grupul "Divertis", om de baza al renumitei "Academii Catavencu", Ioan T. Morar iese la rampa intr-o postura mai putin cunoscuta de public: poet distins recent cu o cununa de lauri - Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor -
Intoarcerea fiului risipitor
- Dupa zece ani de absenta din librarii, "Sovaiala", noul volum de versuri tiparit la Timisoara in Editura "Brumar" a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. Intoarcerea fiului risipitor a fost rasplatita...
- Adevarat, dupa zece ani de absenta am revenit la poezie ca la o vatra aproape parasita, in care parea sa se stinga ultimele crampeie de jar. M-am reintors, fiu ratacitor, acolo unde m-am simtit intotdeauna acasa, in fragila alcatuire a versurilor. Poezia se afla pe un loc privilegiat in existenta mea cotidiana. Desi, in aparenta, sunt un om care traieste intr-un perimetru public, un gazetar inclinat spre ironie si umor, un personaj dedat la deliciul frivol al mondenitatii, dispus mereu sa rada si sa treaca mai departe, in sinea mea traiesc intens poezia. Nu s-ar parea, nu? De altfel, eu cred in forta salvatoare a poeziei, cred ca exista zone de puritate sufleteasca in stare sa ne tina la suprafata, sa ne treaca printr-un foc purificator. Ca sa ma folosesc de o metafora, cred ca in mersul nostru aparent sovaielnic exista coloane de foc aratatoare de drum, coloane pe care nu le vad toti, pentru ca trebuie sa fii daruit pentru asta. Poate ca ma insel, dar eu cred ca am acest har.
- Ce insemnatate are un premiu literar in ziua de azi?
- Un premiu e o recunoastere si intra-n vanitatile omenesti dorinta aceasta de recunoastere. Vanitatea este unul dintre motoarele care fac omenirea sa mearga inainte, trebuie sa recunoastem. Am fost bucuros cand, in 1986, am luat Premiul pentru Debut (cu o intarziere de doi ani!), exact in aceeasi zi in care s-a nascut fiul meu, David. Am considerat aceasta coincidenta ca pe un fel de semn. Sunt bucuros si acum. Daca, insa, as avea suficienta tarie sufleteasca, atunci as refuza chiar sa particip la competitie. Poezia este lucrul cel mai strain de ideea de iesire in public, de clasamente, de rasplatire in mondenitate. Si, pastrand proportiile, Homer nu a luat premiu pentru ce a scris, psalmistul David - de asemenea. Premiile literare au ceva conjunctural si numai rar clasamentele anuale se suprapun cu "clasamentele" pe care le opereaza trecerea timpului.
Lumina de pe zidul de caramida
- Exista un anume moment cand un viitor scriitor isi da seama de vocatia lui?
- In cazul meu, "revelatia" s-a produs in mai multe trepte. Intai, mi-am dat seama ca fiecare clipa este unica si ca o poti conserva si recupera foarte greu. Asta a fost chiar in copilarie, cand priveam peisajul inconjurator si simteam ca trece ceva pe langa mine, fluidul imperceptibil al timpului. Povestirile celor mari despre trecut, tristetea, nostalgia din vocile lor m-au facut sa fiu mai atent la asta. Apoi, eu am citit inainte de a merge la scoala. Am avut contact cu cartile, cu Biblia inaintea altor copii. Scrisul m-a fascinat, mi se parea minunat ca niste oameni mari, scriitorii, imi transmit mie, un copil, gandurile lor. Pe cand eram la scoala primara am fost la o intalnire cu scriitori la Teatrul de Stat din Arad. Cel mai mult am fost fascinat de Rusalin Muresanu, un scriitor care era prezent cu o poezie si intr-un manual de romana. Am fost ravasit sa vad in carne si oase un poet, unul pe care-l invatau mii de copii. Dupa ce s-a terminat intalnirea, am asteptat sa iasa scriitorii si am urmarit palcul in care se afla Rusalin Muresanu, cateva sutede metri, pe Bulevard. Ce mai, erau niste nemuritori in mintea mea! M-a intrigat putin faptul ca lumea nu se oprea uimita, ca nu li se ofereau flori, ca nu erau aplaudati. Imi venea sa strig: "Oameni buni, bucurati-va, trec pe langa voi Poetii!". Asta a fost intalnirea cu Scriitorii, dar prima data cand am constientizat ce inseamna literatura, ce ar insemna de fapt, pentru mine, a fost cand am vazut o lumina de apus extraordinara, proiectata pe un zid de caramida, in spatele casei, undeva in plina vara. Am simtit ca lumina va trece si am simtit cat de neputincios sunt, cat de dezarmat in fata acestei treceri. Atunci mi-am spus ca voi fi scriitor cand voi putea, printr-o descriere, sa intorc din nou clipa, sa reastern lumina aceea pe zidul de caramida. Am crescut cu ideea ca, avand acel proiect interior, de a descrie lumina pe zidul de caramida, sunt automat scriitor. Eram, de fapt, in constiinta mea, un scriitor care inca nu a scris. Dar, indiscutabil, scriitor. Ceva mai tarziu, prin liceu, chiar am visat, nu radeti, ca la un difuzor eram anuntat ca laureat al Premiului Nobel pentru Literatura.
Un ardelean de Bucuresti
- Esti ardelean. Ce a insemnat Transilvania in devenirea ta si ce inseamna acum, dupa ce te-ai stabilit, de aproape 15 ani deja, in Bucuresti?
- Da, sunt ardelean, m-am nascut in extremul vestic ardelean, in Campia Aradului, in comuna Seitin, apoi am copilarit in Arad, intr-un cartier marginas, aproape de ogoarele agricole de la "margine" (chiar asa spuneam: "mergem pana pe margine"), aproape ca intr-un sat. Tatal meu este din Apateu, tot in judetul Arad, un sat de campie uscata, fondat de niste moti coborati din munte la o viata mai buna. Bunicul meu, pe care-l chema tot Ioan Morar, a fost unul din cei doi tineri din Apateu, care au participat la Adunarea de la Blaj. Am socotit multa vreme ca Aradul este inima Ardealului. Patriotism, ce e drept, local, dar patriotism. Am fost foarte mandru de aradenismul meu, apoi de ardelenismul meu. Primele mele poezii "adevarate", adica bagate in seama, publicate si premiate, erau un fel de imnuri implicite ale Ardealului, foarte aproape de mantia lui Ioan Alexandru. Singura poezie "patriotica" pe care am scris-o a fost cu Avram Iancu, dar nu cu personajul biruitor, ci cu un Avram Iancu tragic, instrainat. Sigur ca nu ma mai reprezinta versurile acelei perioade, este o faza depasita estetic, dar nu ma rusinez de ea. Ar fi ca si cum ne-am rusina ca, de pilda, odata am avut cosuri pe fata sau ca, altadata, am crezut ca noi nu vom imbatrani niciodata! De cand sunt in Bucuresti, Transilvania a ramas locul esential al biografiei mele, locul in care traiesc parintii mei, fratele meu, prietenii mei care au ramas acolo, visele mele. Ardealul este, acum, pentru mine, un taram cu o extraordinara incarcatura spirituala, un concept, aproape. Iar Apusenii raman muntii mei preferati, cu ciudateniile lor de tot felul, cu pesterile, cu sorburile si izbucurile lor. As fi insa nedrept sa spun ca nu imi place Bucurestiul. Cred ca m-am adaptat aproape perfect. Asa cum s-au adaptat mii de ardeleni care astazi alcatuiesc chiar o specie: "ardeleanul de Bucuresti". Imi place foarte mult sa merg in Ardeal, imi bate altfel inima, sper sa reintalnesc lumina pe care sunt dator s-o descriu, ma bucura revederea cu cei dragi, dar totusi, dupa aceea ma intorc acasa, adica in Bucuresti.
- Prezenta in grupul "Divertis", in emisiunile Pro Tv-ului si in paginile "Academiei Catavencu" te-au transformat intr-un Vip. Cat e de greu sa te remarci intr-o lume ca a noastra?
- Pot spune ca nu am obtinut nimic fara lupta, fara efort, fara indarjire. Si, mai ales, fara credinta. Din fericire, memoria nu retine amaraciunile, deznadejdile, ratarile noastre. Cred ca, intr-un fel, bucuriile sunt deznadejdi asimilate. Structural, sunt un optimist, dar adesea structura mea sufleteasca a fost napadita de pesimism, de indoieli, de stari prapastioase. De multe ori a trebuit sa ma ridic, sa trec mai departe, sa inving disperarea. Sii bine, Otilia, ca am venit in Bucuresti fara serviciu, fara casa, fara bani, cu sotia insarcinata, doar cu o mica speranta palpaind ca voi reusi, ca va fi bine, ca nu exista cale de intoarcere. Atunci, in cea mai neagra perioada a existentei mele sociale, tu si sotul tau, Radu G. Teposu, mult regretatul meu prieten, ne-ati intins o mana si ne-ati gazduit, luni de zile fara nici o plata. Acolo s-a nascut fiul nostru, acolo, in casa voastra am inceput sa cred ca voi reusi. Da, au fost cateva puncte in care macazul s-a schimbat in favoarea mea. Dar la toate aceste puncte am ajuns cu greu, am luptat. Nu am primit nimic necuvenit. Nu am trecut "peste cadavre", nu am luat locul nimanui, in tot ceea ce am facut, am lasat loc de buna ziua. Acolo unde nu am putut face bine, n-am facut nici rau. M-am razboit (poate cam mult, poate cam prea pasional) cu minciuna, cu falsitatea si cu impostura. Consider impostura un inamic personal. Poate ca, uneori, am fost lipsit de tact, m-am aprins prea repede si mi-am spus parerea cam prea raspicat. Dar asta m-a ajutat sa dorm impacat cu mine insumi.
Trifoiul cu patru foi
- Poet, jurnalist, teleast - pana in prezent, destinul a fost darnic cu tine. Care crezi ca este cel mai mare noroc al vietii tale?
- Desi sunt nascut intr-o zi de 13, trebuie sa recunosc faptul ca am avut noroc. Dar un noroc special, combinat, ambalat intr-o aparenta de ghinion. Dau un exemplu: in 1981, anul in care am terminat eu facultatea, s-au inchis orasele mari. Asa ca nu am putut sa raman in Timisoara, am ales ca repartitie Lugojul. Am stat cinci ani acolo si am crezut ca e vorba de hazard, de ghinion, de nesansa. Cu toate acestea, acolo am reusit sa sublimez disperarea, singuratatea si spaimele mele existentiale, intr-un volum de versuri. Acolo am cunoscut-o pe sotia mea, care, absolvind la Iasi, desi avea post de inginer textilist in Cisnadie, orasul ei natal, a ales, dintr-un impuls inexplicabil, Lugojul, chiar scoala unde eram eu profesor. Cred ca atat eu, cat si sotia mea nu am facut decat sa urmam un traseu mai puternic decat vointele noastre de moment, mai important decat planurile noastre imediate. Tot ghinionul episodului Lugoj a devenit sansa. Trebuia sa trec pe acolo, trebuia sa-mi intalnesc acolo jumatatea mea. Ca sa rezum, cred ca marele meu noroc este familia mea. Apoi, tot un noroc important este acela ca fac ce imi place si imi place ce fac. La "Academia Catavencu", acolo unde imi castig existenta, nu e o corvoada, nu ma duc asemeneaunui functionar usor plictisit, ci, dimpotriva, cu mare placere, cu bucurie chiar. Asa s-a intamplat si in spectacolele cu grupul "Divertis", si la emisiunile pe care le-am facut la radio si televiziune, asa se intampla acum, la "Jurnalul Academiei Catavencu", o emisiune-pariu cu care vrem sa demonstram ca se poate face si umor subtil, inteligent, care sa nu se cantoneze doar de la brau in jos. Este una dintre emisiunile pe care, impreuna cu colegii mei, vrem sa le impunem, pentru a mai dinamiza putin peisajul audiovizualului. Rezum: sunt un om norocos. Imi adun oboseala in mod placut.
- La finalul interviului nostru, sa ne intoarcem la poezie. Pentru cine scrii, de fapt, Ioan Morar?
- Stiu ca scriu poezie pentru putini. Dar pentru putini sunt si matematicile superioare. Initierile stravechi au fost tot pentru putini. Nu cred ca exista poezie de masa. Nu cred ca trebuie sa placi tuturor, sa te bucuri de unanimitati imbatabile. E socant ce voi spune, dar nici macar pe Iisus nu L-au iubit toti, desi El venise sa-i salveze pe toti. Ar fi ingrozitor sa ne placa tuturor aceleasi lucruri, sa vrem sa traim toti in acelasi timp, in acelasi fel, in acelasi loc. Asta ar fi Apocalipsa: unanimitatea! Scriu ca si cum as indeplini o porunca. In termeni mai moderni, sunt doar o interfata intre un anume tip de energie spirituala si cativa cititori. Poate ca fiecare scriitor este, intr-un fel, un Noe care salveaza pe cine poate, cu scrisul lui. Conteaza sa iei pe cineva pe Arca. Nu prea multi, ca nu ajungi prea departe!Otilia Teposu