Calauza din Maieru- Dialog cu ultimul prieten al lui Rebreanu -
In Maieru, preafrumoasa comuna asezata pe Somesul Nasaudului, mai traieste un prieten de altadata al lui Liviu Rebreanu: Alexandru Flamand. S-au cunoscut in vara anului 1927, cand scriitorul a revenit in satul copilariei ca sa ispraveasca "Ciuleandra" si sa-si caute urmele ingropate in pajistile din munti. Pentru scris, si-a gasit o clasa in chiar scoala unde fusese elev. (Scria noaptea.) Pentru calatoriile in trecut si-a aflat o calauza agera, un om tanar, care sa-l duca repede, cat mai repede, pe drumurile pierdute pe magurile de sub Ineu. (Umbla ziua.) Si, ca printr-o fermecata intamplare, dupa o suta de ani dusi pe apa Somesului, la vale, mai exista in Maieru si scoala si mai traieste si calauza, asa ca, pornind la inceputul lui iunie intr-acolo, mi s-a parut firesc sa privesc si eu prin fereastra prin care a privit si Rebreanu si sa-l caut pe cel care-a fost candva "aproapele" marelui scriitor.
L-am intalnit fara preaviz. Prietenul lui Rebreanu venea pe drum, purtand doua barne asezate pe umeri, in cruce, ca schiurile. Era sambata dimineata, oamenii urcasera la prasit in hotarele de pe dealuri, asa ca batranul parea sa iasa direct din linia orizontului. Nu eram singura. Sever Ursa, cunoscutul dascal din Maieru, ma insotea.
- Buna ziua, bade Alexandre! a strigat.
- Buna ziua, dom Sever!
- Da ce faci?
- Ce sa fac?
- Lucri?
- Lucru on pic! Am o tar de lucru c-o poarta! S-o betegit!
- Aha! Dregi o poarta!
- Ihi! Dreg o tar!
Rastignit intre lemnele de pe umeri, batranul nu parea totusi sa le simta obida, fiindca raspundea cu bunavointa, bucuros de atentia pe care mai-marele scolii i-o acorda. Purta pieptar inflorat, palarie ciobaneasca rotunda si camasa de canepa inalbita, incheiata la gat cu un nasturel de faianta albastra, care-i dadea un aer copilaresc. Nasturele-l stiam! Il purta si bunica si surorile ei si toate matusile de la tara pe care le-am cunoscut: calator trecut clandestin peste granita de la Sighet, adus in satele de pe Somes, de cine stie ce negustor din Boemia. Incapatanarea taranilor ardeleni e ca lemnul! Datina se tine la ei si in nasturi, neschimbati prin secole pe vesminte, transmisi dintr-o generatie in cealalta ca un consemn. Dar Alexandru Flamand se detasa pe lumina de vara prin inca un amanunt: opincile, de un fel cum eu n-am vazut niciodata, falnice, cu varfurile inaltate in aer si apoi indoite ca niste capete de securi.
- Sunteti foarte frumos imbracat, am spus.
- No! Tinem portul!
Atunci Sever Ursa s-a gandit sa ma introduca:
- Doamna a venit de la Bucuresti, pentru Liviu Rebreanu!
O mirare enorma, de parca numele acela ar fi fost atunci rostit prima data, l-a facut pe batran sa se rasuceasca in stransoarea de menghina a lemnelor care il apasau si, cu o uluiala pictata ca pe mastile populare, a repetat: "Dom Rebleanu? Dom profesor Rebleanu?", pentru ca apoi, inundat de-o irezistibila fericire, sa zambeasca cu trei-patru dinti - dar ce zambet! - repetand coplesit: "Dom Rebleanu! D-apoi noi cu dumnealui am fost pretini! Doar i-am fost calauza! Nime nu i-o fost prin jur mai apropiat!".
- Asta-as vrea! l-am rugat.
- Vino ian sar, cand gati cu poarta, bade Alexandre! l-a poftit Sever Ursa. Hai pan la noi!
Dar cand a venit, eu eram inca in sat.
- Ma cata urgent cineva de la Bucuresti, a zis. Are treaba cu mine. O nepoata de-a lui domnu Reblean!
Mi-a parut rau ca am intarziat. Hoinarisem prin sat, refacand un posibil traseu Rebreanu, altul decat cel in care navalise realitatea, spulberand tiparele de odinioara. Maierul vechi, cu casele lui albastre, ingropate in gradini, cu porumbul atarnat pe suri, la uscat, si cu funiile de ceapa intinse in pridvoare a fost odata. Case noi, mari ce-i drept, cu unul si chiar cu doua etaje, tencuite insa in verde, in maro si in visiniu, imprima satului de acum un aer de periferie oraseneasca, scapata complet de sub rigoarea estetica a traditiei ardelenesti. Unde sa-l gasesti pe Rebreanu? Exponatele din muzeul satului le stiam: un tezaur!, dar un tezaur caruia din pacate ii lipsea in perimetrul comunei un corespondent. Supravietuisera doua case si moara: veche, de lemn, cum erau in toate satele noastre odinioara si nu mai sunt. Pe cea din Maieru a salvat-o... Rebreanu! A avut norocul sa-i stea in drum si sa intre-n istorie si, in semn de recunostinta, traieste si-acuma, pe malul apei, macinand faina nesfarsita a timpului.*
Abia seara ne-am intalnit. A venit imbracat ca un mire: sclipitor, scos din lacra de sarbatoare, stralucind de tiparul culorilor inca vii. Proaspat ras, tuns scurt, soldateste, framantand o batista in mana ca femeile la biserica, avea un aer si maret, dar si feciorelnic, care ma stingherea. Ce sa intreb? Taranul acela imbracat in haine de sarbatoare se pregatise pentru o intalnire unica, exemplara, el era reprezentantul lui Rebreanu pe Terra si eu urma sa-l investighez. Nu mi se-ntampla prima data! Toti taranii din Transilvania traiesc mai mult in istorie decat in realitate si asteapta, cu hainele pregatite, Ceasul cand va fi nevoie de ei. Prea banale - intrebarile puteau sa-l dezamageasca, orgolioase - sa-l impinga intr-un tipar sarac. Si-atunci ce sa-ntreb: "Cum l-ati cunoscut?" si "Cand?" si... Dar m-a intrebat el pe mine:
- Ce ganditi cu dom profesor Reblean?
Si poate pentru ca raspunsul intarzia sa soseasca, s-a ridicat brusc, impingand scaunul la o parte, a facut "St!" si si-a intins bratele peste noi. Se auzea ceva?
- St! a facut iar, cu obrazul incretit de atentie si s-a dat un pas inapoi.
Cati eram in camera am incremenit.
Cu aratatoarele ridicate, cu gatul intins inainte la maximum si cu sprancenele incruntate, asculta ceva care parea sa se-auda in hornurile pamantului, fiindca noaptea, in Maieru, e mai liniste ca pe luna, si orice sunet se percepe fara efort. A mai scos o data un "st!" la fel de autoritar si energic, ne-a scrutat cu privirea si, cand s-a convins ca audienta e castigata, s-a aplecat brusc, rasucindu-si capul de parca ar fi ascultat cu urechea pamantul, si-a culcat obrazul pe palmele adunate si, leganandu-se usurel, a zambit atat de gingas in comparatie cu vechimea obrazului, incat m-a trecut un fior.
- St! a soptit. "Doarme apa. Sa n-o trezim, Alexandre. Doarme apa", spunea.
Am vazut multe piese de teatru in viata, jucate de multi actori, dar acel Rebreanu inscenat de taranul Alexandru Flamind din comuna Maieru depasea orice imaginatie.
- Si... dormea? am zis.
Asudat, reasezat pe marginea scaunului in postura de invingator, si-a incrucisat bratele sub trandafirul brodat pe pieptarul de piele si-a jurat, in acelasi stil de mare actor, pe o mare scena a lumii:
- Crede! Crede doamna ce-ti spun! Ca ziceam si io: "Ce-i, dom Rebleanu?" si el: "No, st! Alexandre! Doarme apa! St! Nu cumva s-o trezim!".
Nici tigari nu fuma. Numa ce-si punea scaunelul cu trei picioare pe malul Somesului si asculta.
- Dom Rebleanu, ziceam, cum nevoia sa doarma apa! Io asa ceva n-am mai auzit!
- Ma Alexandre, nu fi prost, apa doarme! Tat ce exista pe lume doarme la miezul noptii: jivine, fluturi, iarba, tat doarme, asa sa stii! Ca noi noaptea umblam! Atunci meream pe apa Somesului, de vale, pe sub rachiti. Oi, oi! Numa noaptea si noaptea. Si-i tragea la tutun!
- Fuma mult?
- Doamne feri! Pana i se ardeau degetele. Eu ii faceam tigari. Avea tabac cum ii aurul. Si masina de infundat. Luam scutaia, bagam papirul, da-i! "Gata, Alexandre?" "Gata!" Fuma. "No, acuma ne ducem!" Meream acasa. "No! Sa bem un coniac, Alexandre! Eu nu folosesc tuica, stii, decat foarte putan."
- Si pe dumneata, cum de te-a nimerit?
- Mi-ar trebui un om vijilent! zicea. Sa marga cu mine. Sa ma mane incolo, incoace, pe suhaturile unde am fost copil. Io eram tinerel atunci. "Hai, zic, dom Liviu, oi marge io." Si m-am dus.
- Umbla mult?
- Ha? D-apoi cat is muntii si dealurile si vagaoaiele, tate le cerceta. "No! Azi merem la deal, Alexandre!" Maine meream la vale, ori cine stie? Ma intreba: "Asta deal cum se cheama? Da asta?". Scria. Am fost si la pestera, sa vada taul. Am luat de mancare, ne-am dus pe rariste si hiut! la deal. Douazeci de pasi - tigara! Douazeci de pasi - tigara! "Lasa-l dracului de tabac, dom Rebleanu!" Atata-i place, doamne feri! Ave degetele ruginite de la tigari. "Mai lasa-le jalii!" "Nu se poate! Nu se poate,Alexandre! Trebuie pentru cap!"
- Prin sat nu umbla?
- Cum nu! Videa portul. Ii place: fain, fain frumos Alexandre! Veneau batranii toti laolalta, vorbeau, dom Reblean vorbea si el, da numai cateodata, mai mult tac?. O tinut mult la lume. Tin? parte la cei saraci. Om frumos, stii? Istet! Si la fapta lui era bland.
- Ai, Alexandre, Alexandre, ca n-ai umblat pe la scoli!
- N-am umblat, dom profesor!
- Pacat, Alexandre, ai fi fost om mare!
Am taiat cu el si la ferastrau. Io taiam cu slujnica, cu Matroana. El statea pe pluta si duhanea. "Hai cu mine, Alexandre!" Taiam ce taiam si iar hai! Pe colea, pe colea. Sara, cand veneam iar acasa, zicea:
- Plata, plata, Alexandre! Baga mana in buzunar.
- Lasa, dom profesor!
- Nu! Plata, zicea.
Si-apoi noaptea meream iar la moara, la apa, s-o ascultam.
- Doarme apa, doarme, Alexandre!
Crezi? Crede, doamna, ca ne-om duce cu tatii, ia, amu-s o suta de ani!Sanziana Pop
(Reproduceri dupa tablourile pictoritelor-taranci din Uzdin)