Un pahar cu apa
Poveste de pe lumea cealalta, din vremea "epocii de aur". O familie de romani, proaspat deveniti belgieni, a infiat un copil dintr-un orfelinat romanesc. Infiat e un fel de a spune, asta presupunand o oarecare normalitate birocratica. De fapt, s-au chinuit mai ceva ca hotii de cai, lasand in urma spagi multe si marunte, desi nu atat de nerusinat de mari ca in vremurile democratiei originale. Cu masina fiind, in drum spre Belgia, ei au facut un popas in Munchen, sa-si traga sufletul, trecusera prin multe, si sa ne arate minunea. Vietatea, desi avea aproape cinci ani, se tinea bine, nu-i dadeai mai mult de doi. Arata ca o mica salbaticiune tacuta, toata numai ochi, gen Domnisoara Pogany. Nu scotea un sunet, de fapt nu vorbea deloc. Nu-l impresiona nimic, jucarii, nici bomboane, hainutele cele noi si atat de colorate. Se anima vag cand il luai in brate. Atunci se lipea de tine ca iedera de zid. Tresarea de placere la cea mai mica mangaiere. Se insufletea cu adevarat doar la masa si numai cand vedea cosul de paine. Atunci scotea un fel de chiot prelung, rostind singurele cuvinte pe care le stia, "ioooote baaaaa", si incepea sa infulece la paine. In viata mea n-am vazut o gura de copil in care sa incapa atata paine. Avea paine in gura, in par, in nas, in ochi, in urechi. Daca ar fi avut o mie de maini, toate ar fi fost pline de paine. Ca s-o scurtez, vietatea a devenit ditamai belgianul, a mers la scoala, a facut armata, a studiat, a schimbat mai multe iubite, a umblat prin lumea larga. Mancarea lui preferata continua sa fie tot painea.
Alta poveste. Dupa Revolutie, o colega, ziarista, care a batut multe orfelinate si camine de copii abandonati, a vrut sa faca o fapta buna. De Pasti, a luat acasa unul dintre copiii nimanui. A vrut sa se bucure si el de Inviere. Povestea cu painea s-a repetat aproape aidoma. Nu s-a mai despartit niciodata de el. Ori de cate ori a incercat sa-l duca inapoi la orfelinat, baietelul se punea pe plans si dadea de inteles ca o va duce asa pana la sfarsitul lumii. Pur si simplu n-a avut inima sa-l lase. L-a infiat. Acum e un flacau de 12 ani, istet foc, invata bine, citeste pe rupte, canta la pian, umbla cu computerul ca un om mare, trage fetitele de codite, are o droaie de prieteni si e cel mai "prima" bataus de pe scara lor. O problema tot are. Nu se culca niciodata fara un pahar de apa pe noptiera. Absenta paharului cu apa il face sa intre in panica pana la lacrimi. S-a aflat de ce. Acolo, la orfelinat, ingrijitoarele, prea indiferente, prea putine sau prea amarate, nu le dadeau copiilor pic de apa. Ca sa nu faca pipi in pat!!!
Ce vreau sa spun cu asta? Vreau sa spun ca oricat de multi bani am arunca pe apa sambetei sau a Senei ca sa aratam lumii ca Romania e si eterna si fascinanta, ca are peisaje incantatoare, batrani expresivi, barbati chipesi, femei aratoase si copii frumosi, va trebui sa ne rusinam adanc, cata vreme va mai exista in tara asta un singur copil care se trezeste plangand in arsita noptii si nimeni nu-i da un pahar de apa. Si sa acceptam ca suntem niste ticalosi. Daca nu noi, prea multi in jurul nostru. Iar mai ticalosi decat toti sunt politicienii. Mai ales aceia care, prefacandu-se ca mor de dragul imaginii noastre in lume, fura cu milioanele de dolari ca sa ne ofere doar afise cu ipocrite zambete electorale, captusindu-si in treacat si buzunarele hamesite.N.C. Munteanu