Florin Piersic"Fereastra sufletului meu e mereu deschisa: veniti de priviti!"</b><b>Florin Piersic e un om fericit. Intai, ca s-a intors sa traiasca in orasul nasterii sale, la Cluj. Pe urma, ca Dumnezeu i-a daruit doi feciori care-i seamana (si de care e tare mandru), precum si o nevasta de-o bunatate dumnezeiasca, ce-i face toate hatarurile. Si, in fine, ca atunci cand isi opreste masina la cate un stop, oamenii ii fac semn cu mana si-si lumineaza fetele intr-un zambet larg.
Lung ii drumul Clujului, da mai lung al dorului</b> - Domnule Florin Piersic, ce va leaga acum de Cluj, dupa ce Bucurestiul v-a "mancat" cea mai frumoasa parte a vietii si a carierei dvs.?
- Ce ma leaga de Cluj? Aproape toata viata mea. Aici m-am nascut, aici mi-am petrecut o parte din anii copilariei, precum si frumoasa si tumultuoasa mea adolescenta. Parintii mei au trait aici, tata era profesor la Facultatea de Medicina Veterinara din Cluj si din Arad. Chiar si dupa stabilirea in Bucuresti eu nu m-am putut desparti de Ardeal, si la fiecare premiera de film, la fiecare spectacol in care jucam, mergeam si le prezentam si la Cluj. Si, culmea, a doua mea nevasta, Anna Szls, ma tragea tot acolo, deh, avand nevasta din Cluj, drumurile mele tot la Cluj bateau. Acum, am nevasta tot unguroaica, si tot din Cluj, si tot Ana o cheama. Alt lucru care ma leaga de Cluj sunt mormintele parintilor mei, care au fost la Bucuresti mai intai, la Bellu (crucile lor de lemn au ramas tot acolo) si acum i-am adus la Cluj, in cimitirul central, cu eforturi considerabile (am strans banii pe cinci turnee in America pentru a face criptele). Pe cripta scrie: "Vera si Stefan Piersic, parintii minunati ai actorului Florin Piersic", pentru ca cel mai mult in lume i-am iubit pe ei si am sa-i iubesc pana in ziua in care am sa stau cu floarea-n gura. Clujul e orasul sufletului meu, iar cand vin la Bucuresti abia astept sa ma intorc acasa, in inima Ardealului nost.
- In afara norocului de a va fi nascut in Ardeal, ursitoarele v-au pus si alte daruri in leagan: seductia si talentul de actor...
- C-o seara inainte ca eu sa ma nasc, in 27 ianuarie 1936, parintii mei au fost la film, la cinematograf. Au vazut "Tarzan", cu Johnny Weissm?ller. Se pare ca mamei i-a placut foarte mult, asa ca m-a menit si pe mine sa fiu actor. Unii chiar mi-au spus ca in tinerete aduceam cu regele junglei. Ce-i drept, inca de copil am avut un plus de imaginatie fata de cei de varsta mea. Mereu ma avantam asa, in necunoscut, ca o pasare in zbor. M-am nascut, doar, sub zodia Varsatorului si debordam de energie. Ce bine ar fi daca am putea sa ne alegem steaua sub care sa venim pe lume, sa ne asezam sub semnele care ne sunt cele mai prietene! Dar mie, Varsatorul mi-a fost prielnic. Un Varsator extraordinar de uman, care a amestecat bunele cu relele si care a pus norocul harului alaturi de neastamparul (Doamne, cat m-a costat asta!) de a merge mereu mai departe de locul unde pamantul se intalneste cu cerul. Intotdeauna mi-am spus ca si dincolo de orizont sunt oameni si eu pe ei i-am cautat toata viata, de aceea imi place atat de mult sa calatoresc si sa-mi fac noi cunostinte.
Privind acum apa trecerii si petrecerii mele de pe malul inalt de 64 de ani, trebuie sa spun ca am avut o copilarie fabuloasa, inmiresmata de povesti bucovinene, locul de origine al parintilor mei: mama era fiica de preot din Bucovina straveche, iar tatal meu era fiu de taran din Stupca, satul lui Ciprian Porumbescu. Dumnezeu a asezat in Bucovina, in toate anotimpurile, atata frumusete cat sa dai si la altii. In "dulcea Bucovina, vesela gradina, cu pomi roditori si mandri feciori", iernile cu Sarbatorile Craciunului, primaverile cu Sfanta Sarbatoare a Nasterii Domnului treceau intr-o lumina binecuvantata, vazuta cu ochi de copil fara griji. De-atunci am eu sadite in suflet dragostea, credinta si frica de Dumnezeu. Desi apoi, vreme de 50 de ani, prostia omeneasca a devenit politica de stat iar credinta in Dumnezeu si marturisirea ei au fost pedepsite de legi ticaloase, nimeni, niciodata, n-a putut sa arda bisericile din suflet, unde te rogi cat poftesti, mai ales in ceasurile grele.
In 41, familia mea s-a stabilit la Cernauti - atunci era Romania Mare - tatal meu fiind numit acolo medic veterinar-sef al orasului. Si acolo, din pacate, in 1942, in ziua de 6 august, am platit greu tribut Prutului: sora mea, fata de 14 ani, s-a inecat, dorind sa o salveze pe colega ei de banca. Erau la cules de plante medicinale pe malul Prutului, pentru soldatii raniti de pe front. Colega ei a fost salvata de un evreu, care e acum in Israel si cu care sunt inca in relatii de prietenie, dar pe sora mea au gasit-o la 11 kilometri in josul apei, in Basarabia. A fost cea mai dura, cea mai tragica poveste a vietii noastre. Asta m-a urmarit nu numai in copilarie, ci si in profesie: faptul ca i-am vazut pe parintii mei intotdeauna inlacrimati ca au pierdut o fata la aproape 15 ani, pe care o adorau. Am povestit asta pentru ca dupa nenorocirea aceea a inceput razboiul si atunci ne-am refugiat la Salistea Sibiului, unde tatal meu a fost medic veterinar al acestei comune. Eu am facut acolo doua clase primare, dupa care tatal meu a fost numit medic veterinar-sef al orasului Cluj si am revenit la Cluj, unde el a deschis un spital veterinar care se numea Spitalul "Dr. Piersic".
Am facut liceul la Cluj, cu niste profesori extraordinari si bineinteles ca aceasta boala, acest virus al teatrului mi-a intrat in sange din cauza faptului ca ma duceam aproape zilnic la teatru, ba mai mult decat atat, faceam figuratie in diferite piese si mai ales la Opera. Parintii mei erau mari amatori de opera, de teatru, eu mergeam cu ei la spectacole, iar asta a fost o acumulare importanta pentru actorul care aveam sa devin. Meseria asta e o meserie de microb. Daca ti-a intrat in sange, nu mai scapi. La serbarea absolvirii liceului, am recitat "Nebuna" de George Cosbuc. Mama, prima mea "regizoare", mi-a spus: "S-o spui ca si cum tu ai fi poetul care-o compune in clipele acelea!". La serbare a fost prezenta o comisie de la Bucuresti, de verificare a aptitudinilor pentru teatru, condusa de Elena Negreanu si George Vraca. Comisia m-a remarcat si dupa aceasta preselectie am fost chemat la Bucuresti, la examenul propriu-zis, de admitere. Si, din 180 de candidati la Institutul de Cinematografie, eu am fost primul care am reusit. Am luat examenul cu media zece, dar n-am fost primit pentru ca am avut un moment de mare sinceritate, care m-a costat foarte mult pentru vremurile acelea staliniste pe care le traiam. Cand m-au intrebat ce meserie are tatal meu, eu am raspuns: "Medic veterinar, dar acum e arestat politic!". In clipa aceea, toata comisia a inghetat, ca toti imi dadusera nota zece la toate probele. M-am intors la Cluj si, dupa doua saptamani, am primit o scrisoare de la seful de cadre al Institutului, care imi scria: "Din cauza situatiei tatalui dvs., nu puteti fi admis in Institutul de Arta Cinematografica". Tatal meu era inchis si era mutat din inchisoare in inchisoare, pentru ca fusese in Partidul Liberal al lui Tatarascu. Intr-o zi, a venit la Cluj doamna Marietta Sadova sa puna o piesa in scena si a intrebat: "Cine e Florin Piersic, unde e? Sa faca un memoriu la Constanta Craciun (ministrul culturii din vremea aceea) ca sa-l reprimeasca". Am facut memoriul, m-am dus la Bucuresti, n-am putut intra la temutul ministru al culturii stahanoviste, dar memoriul a ajuns in mana ei. Si, dupa cateva luni de zile, mi-a venit aceeasi hartie, invers redactata: "Sunteti admis in Institutul de Arta Cinematografica...". Am ajuns la Bucuresti exact cand a fost viscolul din 53 si, cand am iesit din gara, am vazut Polul Nord: Bucurestiul era ingropat in zapada. Era ca-n Fratii Grimm. A fost o primire cam "rece", pentru ca am ajuns la Institut dupa vreo doua ore, printre nameti, ca nici nu stiam unde sa ma duc si nu erau decat niste cararui printre nameti, totul era blocat.
<b>In marele rol al vietii</b> - Faceti parte dintr-o generatie numita, pe buna dreptate, "de aur". De la cine ati invatat meserie? Cine v-au fost mentori spirituali?
- Am avut cateva Mari Sanse. Student la clasa doamnei Marietta Sadova, maestra a artei scenice, am invatat "meserie" batand unul si-acelasi drum: de la Institut la cantina si iar la Institut, si apoi seara, spectator la balcon, prin teatrele Bucurestilor. Asa am vazut sute de reprezentatii, unele din piese "mancandu-le pe paine", de atatea ori le-am vazut. Insa mentorul meu cu-adevarat a fost regizorul Alexandru Finti. El (fie iertat!) mi i-a daruit pe Richard din "Discipolul Diavolului", pe fratii gemeni din "Masina de scris", pe Orin din "Din jale se intrupeaza Electra", pe Lennie din "Oameni si soareci", pe Miskin din "Idiotul" si multe alte roluri. El mi-a forat in suflet, cu o rabdare si o dragoste aproape parinteasca, fiindu-mi alaturi in devenirea mea ca actor si chiar ca om. Colegii mei de generatie au fost multi si exceptionali: Leopoldina Balanuta, Geta Angheluta, Ioana Bulca, Ica Matache, Lucia Mara, Dumitru Furdui, Cosma Brasoveanu, Gh. Popovici Poenaru, Liviu Craciun, Radu Voicescu, Anatolie Spanu si altii. Am debutat la Teatrul National din Bucuresti cu Richard din "Discipolul..." si cu Alexei din "Tragedia optimista". In film, am debutat cu Harap-Alb, ecranizarea basmului binecunoscut. Pe vremea aceea, la premiera unui spectacol participau cronicari, actori, scenografi, regizori, scriitori, toti cu sufletul la gura, toti plini de curiozitate, pentru ca stiau ca in seara aceea, la teatrul cutare, se naste "ceva". O sarbatoare, o emotie, o speranta...
- S-au spulberat oare visele dvs.? De ce nu va vedem mai des pe scena sau pe ecran? Prezenta dvs. e o mare sarbatoare pentru noi toti.
- Mi-as dori roluri ale varstei mele de acum. Fara fard falsificator, fiindca ma consider mereu un Dartagnan, dar dupa 20, dupa 40 de ani... Poate un rol care sa curga de la contemplare la ...<<rasu-plansu>> vietii. Unii directori de teatru n-au inteles un lucru important: daca apar atat de des la televiziuni, in spectacole cu public, neteatrale, o fac pentru ca nu pot sta locului, facand muschi de padure intr-un fotoliu, hranindu-mi sufletul cu amintiri ori vizionand casete cu "Si ce baiat frumos erai!". Am o dorinta fantastica de a urca pe scandura scenei, de a reincerca emotiile acelea inconfundabile ale construirii unui personaj. Situatia asta o traiesc foarte multi colegi din generatia mea, obligati sa accepte ofertele televiziunilor, ale posturilor de radio pentru clipuri publicitare la nu stiu ce detergenti-minune. Am juca toti, am raspunde cu bucurie solicitarilor venite din partea teatrelor, pentru ca nu din teatru am face noi bani la batranete! La ce sa-i mai folosim? Poate ca numele noastre pe afis ar spori numarul spectatorilor.
- Ce parere aveti despre statutul actual al actorului? Ce credeti ca ar trebui facut pentru ca viata cinematografica sa fie resuscitata?
- Statutul actorului roman nu e, in nici un caz, cel care se prezinta frumos ambalat la Galele Uniter. Actori tineri, cu salarii de avarie, fara casa, fara roluri, nesolicitati, lasati intr-o inutilitate tragica sub semnul reducerilor de personal, migrand spre iluzia parsiva, adica spre Mecca bucuresteana.
Nu televiziunea sau cinematograful au diminuat rolul teatrului in societatea romaneasca, ci absurdele restrictii financiare, legile economiei de piata, care nu au de-a face cu arta, o suverana nepasare din partea oamenilor politici, care vin la premiere doar pentru a se lasa admirati in vitrina lojei; intr-un cuvant: un dispret total pentru nevoile culturale ale acestei natiuni nespus de talentate. Viata cinematografului? Ca viata pensionarilor singuri! O sala de cinema goala te doare. Prezenta noastra in circuitul international al productiilor de film este nula. Functioneaza ipocrizia: "Aveti bani, produceti filme, n-aveti... Doar astazi exista libertatea de exprimare!".
<b>Am sa fiu o strada-n Cluj</b> - Cum va impartiti timpul, cum va relaxati?
- Duc o viata intre doua trenuri, intre doua solicitari. Alerg mult si obosesc repede. Cu cei apropiati, cu prietenii, cu copiii mei, vorbesc de cele obisnuite, fac planuri. Imi place spectacolul naturii: cand apuc, ma refugiez la o cabana, in munti, fara martori la singuratatea mea. Exista si dorul de singuratate, in care iti vorbesti cu glas tare. Tot timpul mi se pare ca mai am atatea si-atatea de invatat! Cine crede ca lectiiledespre Viata sfarsesc vreodata, se-nseala. Ea incepe tocmai acolo unde crezi ca s-a terminat. In rest, raman in slujba scenei, la dispozitia celor care ma doresc. Din cand in cand, ma caut sa vad cum stau cu tensiunea, cu glicemia, cu toate cele care incep sa marturiseasca "anul fabricatiei".
- Va e teama de batranete si uitare? Care sunt spaimele actorului trecut de jumatatea vietii si a carierei?
- Propria noastra batranete nu o vedem niciodata; doar pe cea a celor din jurul nostru. Daca ramai un om activ, neincercat de boli, de neajunsuri fizice, poti sa traiesti, teoretic, o senectute aureolata de succes. Uitarea? Asta e chiar o spaima. Cum sa stie despre noi generatiile tinere, daca teatrele macina-n gol, daca filmele romanesti sunt rare ca dintii babei? Unde sa ne vada ei, ca sa nu ne uite? Teatrul si cinematograful fac parte din memoria colectiva a unei natiuni, or, tocmai ele sunt aruncate spre zonele de umbra si uitare. Cine stie, dac-o fi sa fie, am sa fiu si eu o strada in Cluj, de-or trece peste mine si cei care m-au cunoscut, si cei care nu m-au stiut.
- Sunteti implinit si ca om, nu numai ca actor. Aveti doi feciori de care sunteti tare mandru.
- Da, am doi baieti: Daniel si Florinel. Daniel s-a stabilit la Budapesta de mai multa vreme, impreuna cu mama lui, Anna Szeles (o actrita fermecatoare, a facut filme in Romania, pacat ca n-a stiut limba romana). Merg acum la Viena sa ma intalnesc cu Daniel, ca nu l-am mai vazut de mult. El a terminat Relatii Internationale la Budapesta si, avand media foarte mare, l-a luat Banca Nationala a Ungariei, ca reprezentant al ei la Viena. Are biroul lui acolo. Baiat de 22 de ani, iti dai seama! Sunt foarte mandru si de Florinel, el e actor, ca si mine, are un caracter extraordinar si-mi place tare mult de el. Si acum, in 1993, m-am recasatorit cu Ana Torok, tot unguroaica, da, dar ea este singura dintre cele trei sotii ale mele care si-a luat numele meu, o cheama Ana Piersic acum. E o femeie exceptionala dupa parerea mea si eu n-am pareri gresite, pentru ca sunt destul de mintos. Da, e o femeie cum mi-am visat eu, pacat ca a aparut asa de tarziu in viata mea. Sa recuperez? Cum sa recuperez, ca abia ma tin: ma tin de femei sa nu cad!
- Ati fost foarte mult plecat peste hotare, aveti si foarte multi prieteni acolo. De ce n-ati ramas si dvs.?
- Eu sunt un om indragostit de tara asta. O iubesc pentru ca eu am avut sansa sa merg in turnee si, totodata, sa fac multe filme, iar filmele mele nu au fost niste filme de birou, in care sa stau sa joc roluri de director sau de secretari de partid. Eu am jucat haiduci, am facut filme de aventuri, toate s-au petrecut, s-au turnat in Romania, in locuri superbe din Maramures, Ardeal, Bucovina. Pentru ca eu am fost cu piciorul, cu caruta, cu masina peste tot si stiu ce comoara ne-a dat Dumnezeu o data cu tara asta, eu osocotesc cea mai frumoasa tara din Europa si n-as putea trai si muri niciunde altundeva.
- In afara starii de spirit de vesnic indragostit, ce va mai face sa va mentineti in forma, fizic si sufleteste?
- Eu n-am fost omul exceselor si asta din instinct, sau poate dintr-un simt al datoriei pe care mi l-a cerut meseria mea. Nu alerg prin parc, nu fac exercitii fizice chinuitoare, dar renunt la multe placeri gastronomice, pe care pana deunazi puneam mare pret. Dar cel mai mare secret al tineretii este sa nu lasi viata sa-ti incarunteasca si sa-ti rideze sufletul, altfel sa nu te miri ca ajungi mai repede la varstele a treia si-a patra, cand intr-adevar nu mai ai nimic de facut!
- Ce va propuneti sa faceti in continuare?
- Am sa calatoresc, ceea ce-mi place extraordinar de mult. Si am sa astept un rol, o intamplare sub semnul norocului, care sa ma aduca din nou pe scena sau intr-un film. Dar cel mai tare imi propun sa... exist. Sa seman, pe acolo pe unde trec, dragoste, intelegere, toleranta, speranta. Eu n-am absolut nimic de ascuns. Fereastra sufletului meu e mereu deschisa: veniti de priviti!<b>Corina Pavel