Gabriela Moraru (Sua)
</b><b>"Cand am primit scrisoarea de multumire de la Bill Clinton, m-am simtit mandra ca sunt romanca!"
</b><b>Dupa ce a implinit cinci decenii de viata, Gabriela Moraru se simte ajunsa la "varsta bilanturilor". Atat inainte de 1986, anul cand a emigrat in Statele Unite ale Americii, cat si dupa aceea, destinul nu a incetat sa o ia prin surprindere. Nascuta la Bucuresti, licentiata a Facultatii de Limbi si Literaturi Straine (sectia engleza), mama a unui baiat frumos si inteligent, Gabriela Moraru a avut o reusita sociala si profesionala de exceptie, fara sa-si neglijeze bucuriile vietii cotidiene. De cate ori s-a vazut confruntata cu dificultati, Dumnezeu a ajutat-o sa o ia de la capat! Dupa 1990, a inceput sa faca naveta, aidoma altor romani exilati peste Ocean, intre New York si Bucuresti. Din aceste drumuri, s-a nascut o dubla experienta inedita: imaginea Romaniei, asa cum nu o pot percepe milioanele de conationali care nu au pasit niciodata dincolo de granitele ei, a fost pusa fata-n fata cu imaginea Americii, privita altfel decat o face americanul obisnuit. Prin aceasta comparatie, Gabriela Moraru a inteles mai bine locul si imaginea tarii natale in anul de gratie 2000, dar si-a descoperit cu surprindere si emotie, in egala masura, nostalgiile indelungatului exil. Interviul pe care a binevoit sa il acorde revistei noastre seamana cu o confesiune murmurata in fata oglinzii... Argumentele unui emigrant roman
- Ma intrebati de ce am parasit tara in 1986? Ei bine, raspunsul nu este simplu. La urma urmei, calatorisem in toata lumea cu primul meu sot, diplomat de cariera in anii "70, iar apoi am lucrat la o firma straina, am avut o pozitie oarecum privilegiata, am locuit intr-un apartament superb, ba si mai mult, traisem, impreuna cu toata generatia mea, euforia de dupa 1968. Eram mandra ca apartineam unei tari care indraznise sa spuna "Nu" marii puteri sovietice si sa nu ia parte la abominabila invazie a Cehoslovaciei. Stim bine insa ce a urmat! Uitandu-ma in urma, cred ca totul nu a fost decat o parodie. Stiu ca risc sa ma asociez celor care spuneau ca Romania era "dizidentul" necesar Moscovei, ca totul nu a fost decat o sarada pentru a insela Vestul... Iar Vestul a fost, intr-adevar, inselat! Nixon, pe care Ceausescu il primise cu mari onoruri, a fost unul dintre marii suporteri ai Romaniei, iar restul lumii a inchis ochii in fata atrocitatilor care se comiteau aici, pe plan intern. Nimeni din Vest nu a vrut sa vada mizeria in care traia poporul roman, umilinta la care, intr-un fel sau altul, am fost cu totii supusi in anii care au urmat. Vestul avea nevoie de un dizident si gasise in Ceausescu "I"enfant terrible" al Europei de Est. Lui i se permitea orice... Lui nu i se reprosa nimic cand saracia atinsese o dimensiune inimaginabila, intr-o tara europeana civilizata. Tin minte si acum cum o cutie de sunca conservata reprezenta un motiv de celebrare. Invitam prieteni pentru a imparti un dumicat si a ne exprima nedumerirea pentru un fenomen care luase proportii de neinchipuit... Dar nimeni nu indraznea sa spuna ceva, iar Romania era data drept exemplu de independenta. O situatie fara iesire, un popor victimizat, un joc politic fara scrupule! Dar sa revenim la intrebarea ta... In anii "80, situatia din tara devenise greu de suportat. Fiecare miscare iti era supravegheata. Apartamentul in care locuiam a fost spart. Mi s-a scotocit prin toate lucrurile. Pana si saltelele au fost taiate, dar nu mi s-au furat decat fleacuri. O sticla de whisky, cateva pachete de tigari, un binoclu... Locuiam in blocul Wilson si in fiecare zi cuplul prezidential ne trecea pe sub ferestre... Mai trebuie sa adaug ceva? Motivul principal insa a fost faptul ca nu am dorit sa-mi condamn singurul fiu la negura ceausista. Prin urmare, am ramas la Viena, unde, ca toti ceilalti refugiati, am trecut prin asa-zisa perioada de carantina. Cu alte cuvinte, am fost detinuta intr-un lagar de refugiati, fara permisiunea de a avea vreun contact cu cineva. Dar oare nu asemenea experiente ne fac sa apreciem sansele pe care viata ni le ofera?! Caruselul american
- Se spune ca cea mai grea perioada a emigrarii sunt anii de adaptare. Primii ani de dupa despartirea de tara, pe care unii ii "promoveaza" usor, in vreme ce altii nu-i pot depasi niciodata...
- Din fericire, pentru mine timpul a trecut repede, deoarece chiar si in perioada "detentiei" vieneze am putut lucra, traducand diverse acte pentru alti refugiati, care nu vorbeau nici o limba de circulatie internationala. Cunoasterea catorva limbi straine in acele momente mi-a fost foarte utila. La iesirea din carantina, mi s-a oferit un post de traducator la Tolstoy Foundation, o agentie pentru plasarea refugiatilor din Est. Ca urmare, am avut un venit modest, dar sigur. In timpul sederii la Viena, am fost acceptata ca refugiat in Sua. La scurta vreme dupa sosirea mea la New York, am inceput sa lucrez la Radio "Europa Libera". Primul meu post a fost cel de asistent al directorului pentru coordonarea programelor. La mai putin de o luna de la angajarea mea, a inceput computerizarea biroului de la New York. Este vorba de anul 1987, cand inca putina lume era familiarizata cu utilizarea calculatoarelor, chiar si in Statele Unite! Eu lucram, in paralel, la un birou de avocatura, unde invatasem mai multe programe pe calculator. Am fost de la inceput fascinata de posibilitatile oferite de editarea digitala a unui text, de crearea bazelor de date etc. Fiind singura salariata a biroului "Radio Free Europe" din New York cu o astfel de calificare, mi s-a oferit atunci postul de coordonator al serviciilor de automatizare si posibilitatea unor cursuri de informatica la Universitatea din New York. Fireste, am acceptat cu mare bucurie, si uite-asa, printr-un "accident", sau poate ar trebui sa spun "o mare sansa", am devenit informaticiana si in scurta vreme am fost responsabila cu tot ceea ce tinea de tehnologia informatica la Centrul de Programe al postului Europa Libera din New York. Am lucrat la radio aproape sapte ani! Sapte ani care, din punct de vedere profesional si spiritual, mi-au adus mari satisfactii. A fost slujba pe care am iubit-o cel mai mult si care mi-a oferit posibilitatea de a cunoaste cu adevarat rolul jucat de Statele Unite in eliberarea popoarelor din Estul Europei prin castigarea "razboiului rece". Dar aceasta evocare nu ma opreste sa adaug ca Sua este o tara pe cat de generoasa, pe atat de dura! A trebuit sa o iau de mai multe ori de la inceput, dar de fiecare data am invatat ceva nou... Mai ales sa gandesc pozitiv, sa vad in fiecare incercare sansa de a-mi descoperi noi resurse, care de fiecare data mi-au adus mari satisfactii. Dupa inchiderea centrului de la New York, m-am trezit cu o epistola ce purta antetul Casei Albe. Insusi presedintele Americii imi transmitea recunostinta sa pentru serviciile aduse in lupta mediatica pentru instalarea democratiei in Europa de Est. Parca nu-mi venea sa cred... Cand am primit scrisoarea de multumire de la Bill Clinton m-am simtit mandra ca sunt romanca! Apoi, am lucrat pentru cateva luni la Ucla (University of California - Los Angeles). In 1994, Internet-ul era inca putin cunoscut chiar si pe coasta de Vest a Sua, asa ca a fost mai usor sa-mi gasesc un post care sa-mi ofere o mai mare deschidere catre noile tehnologii, in California. Ma obisnuisem insa cu stilul de viata new-yorkez, cu energia orasului, cu marea lui diversitate. Acolo ma simteam bine si multitudinea de culturi la care esti expus in New York a insemnat pentru mine un magnet la care nu am putut rezista. M-am intors deci in Manhattan si, din nou, am luat totul de la capat... Am lucrat vreme de aproape sase ani la o cunoscuta firma de publicitate de pe Madison Avenue, unde am putut imbina cunostintele mele de informatica, management si design. O alta experienta, o alta scoala a vietii, numeroase satisfactii si multa, foarte multa munca! La timpul prezent
- Reveniti acasa, in Romania, dupa 15 ani de viata americana. Cum vi se pare tara si fostii dvs. concetateni?
- Drept sa-ti spun, atitudinea fata de munca mi se pare total diferita in America! Munca cinstita nu este o rusine, dar in Romania, daca cineva are o diploma universitara, crede ca nu este demn sa ocupe un post sub pregatirea lui. Peste ocean am vazut oameni supracalificati, cu doctorat sau "master degree" care nu se jeneaza sa vanda carti intr-o librarie sau chiar pungi pentru gunoi in marile complexe rezidentiale, pentru a-si suplimenta venitul... In cu totul alta ordine de idei, ai sa razi, dar cred ca ar trebui sa existe si in locurile publice din Romania spatii pentru nefumatori! Am suferit cu adevarat de cate ori am fost in restaurante sau baruri si nu am putut gasi nici un coltisor fara fumatori. Dar acesta este un fenomen obisnuit in majoritatea tarilor din Europa. Totusi, atunci cand vii la Bucuresti, in vizita, te simti rasfatat de toata lumea. Cred ca toti cei care vin acasa se simt minunat. Am avut numeroase surprize, mai mult decat placute. Pe de-o parte, noi prieteni, oameni distinsi si lipsiti de prejudecati, pe de alta parte, vechile cunostinte, pentru care faptul ca nu am putut ramane in legatura, in perioada ceausista, nu a diminuat cu nimic relatiile noastre. Fiecare venire in tara este un prilej de mare bucurie!
Desi acum traiesc dincolo de Ocean si ma identific mai usor cu modul de viata american, iubesc acest pamant unde m-amnascut. Sunt prea multi oameni si prea multe locuri fata de care am legaturi sufletesti indestructibile! Romania ofera oportunitati unice si imi doresc din toata inima sa se gaseasca investitori pentru acest minunat petec al planetei, ca sa-si poata pune in valoare adevaratul potential uman si numeroasele sale resurse. Urmaresc cu regularitate presa si trebuie sa mentionez ca am fost impresionata de personalitatea ambasadorului S.U.A. la Bucuresti, excelenta sa, d-l Rosapepe. Cu greu s-ar fi putut gasi un ambasador care sa reprezinte mai bine idealurile poporului american si sa contribuie atat de mult la intarirea relatiilor dintre cele doua tari. Nu stiu daca as mai fi in stare sa ma stabilesc definitiv in Romania, poate doar spre finalul vietii. Ma simt bine "in pielea mea", cum zic occidentalii, si mai am inca ambitii profesionale sau proiecte de terminat. Cert este ca, de cate ori trec Oceanul, in avion mi se face dor de ceea ce las in urma... In America, imi este mereu dor de Romania si invers! Poate ca asta este mica drama a fiecarui emigrant, dilema sa imposibil de rezolvat. Oricum, lucrurile s-au schimbat in bine aici, chiar daca mai e cale lunga. De cate ori vin la Bucuresti, stiu ca aici m-am nascut, aici este mormantul tatalui meu... Niciodata, nici un alt loc din lume nu ma va face sa ma simt "acasa", asa cum ma simt cand ajung in Romania! Pentru mine, exact asta este imaginea tarii natale in anul de gratie 2000.
A consemnat Marius Petrescu
Fotografii de Emanuel Tanjala