Apa, ca un bivol negru...In anul 1970, apele au navalit, rele, distrugatoare, peste asezarile romanilor. De zeci si zeci de ani, nu se mai pomenise asemenea potop. Era ca o prevestire, ca un semn de la Dumnezeu, ca vin vremuri si mai grele. Triumfator, in vremea aceea, Ceausescu a pornit cu elicopterul peste tara, zburand ca un tiran atotstapanitor de-asupra Romaniei "lui", coborand din loc in loc, ca sa dea "indicatii pretioase" taranilor loviti de soarta, cu casele si vitele si toata avutia luate de ape. Autoritatile s-au inclinat adanc in fata "marelui conducator", i-au jurat credinta vesnica si n-au facut dupa plecarea lui mai nimic. Cand au venit alte ploi, digurile au inceput din nou sa cedeze, podurile s-au rupt, drumurile comunale s-au transformat in albii de viituri. Cat despre case si sate distruse de ape, ele au fost considerate chiar un noroc, avand in vedere cumplita urgie demolatoare care se pregatea si care avea sa "rada" atatea biserici si asezari omenesti.
Atunci, in 1970, o echipa de tineri absolventi ai Iatc (viitori cineasti de marca) au fixat pe pelicula tragedia asezarilor romanesti inghitite de noroaie si apa. Din munca lor, nu lipsita de risc (s-au avantat chiar in valurile adanci sa filmeze), a iesit un documentar de exceptie, care s-a chemat chiar asa: "Apa, ca un bivol negru". Un film puternic si-amar, despre disperarea omeneasca si neputinta de-a o curma. Singurul lucru care ii lipsea filmului era... minunea, un final pozitiv, luminos, care sa opreasca raul din drumul sau. Si iata ca aceasta minune se intampla acum. Dupa 30 de ani, cand puhoaiele spala din nou Romania din nord spre sud, parand sa-si afle in tara noastra o vatra, acum cand "Apa, ca un bivol negru" a navalit din nou peste casele si vietile omenesti, "minunea" pe care o asteptam s-a intamplat. Dumnezeu le-a deschis inimile romanilor. Le-a scos la iveala marea lor bunatate, omenia, simtul datoriei fata de cel oropsit, generozitatea in stare pura, care-l impinge pe sarac, pe batran si bolnav sa dea din putinul lui pentru a-si ajuta semenul inca mai disperat. Numai Dumnezeu a putut sa stearga mazga adusa si bine depusa in inimile noastre de catre faimoasa "tranzitie". Acea mazga inecacioasa si urat mirositoare care ne-a impins sa ne uram unii pe altii, sa uitam de "fapte bune", sa uitam de "fraternitate", sa uitam de "mandria de a fi om, de a fi roman"... Da, atunci cand apele s-au napustit peste sate, peste catune, peste orase, oamenii marunti, romanii cei mai necajiti, n-au mai asteptat nici un semnal de la "cei mari" - ocupati, oricum, cu problemele lor personale. S-au adunat cu mic cu mare in fata Teatrului National din Bucuresti, in fata Pro-Tv-ului si in multe alte "puncte" ale orasului, ale tarii, ba chiar si din Chisinau, aducand fiecare ce a putut: bani, mancare, haine, lucruri de prim-ajutor. (Dragii de pensionari au dat cate doua pensii...)
"Spectacolul" acesta, magnific prin semnificatia lui, a durat zile si nopti de-a randul. El a insemnat nu numai un ajutor, oricat de modest, dar venit din suflet si la timp, ci si semnul, rascolitor prin intensitatea lui, ca romanii s-au trezit din amorteala adusa de nefericire si umilinte, ca si-au descatusat inimile incarcate de acea bunatate si omenie, vestite, intr-o vreme, in toata lumea. In anul 2000, Dumnezeu ne-a dat acest semn ca sa ne recapatam Omenia si increderea pierdute. In primul rand, increderea in noi. Silvia Kerim