<em></em>
Parintele de sub munti
Pr. Ioan Naftanaila
<em>(Breaza Fagarasului)
"Cand spui ca esti din Fagaras, toata lumea stie ca ai drag de tara si de cuvantul tau"</em>
Marunt de stat, dar cu un suflet cat muntii langa care traieste, parintele Naftanaila isi poarta insemnele preotiei cu un devotament nestirbit. La 75 de ani, ajuta parohiile unde este nevoie de preot, imparte cu darnicie sfaturi duhovnicesti si - mandria lui cea mai mare - a ridicat o manastire, frumoasa ca o poveste, chiar la poalele Muntilor Fagaras. Suferintele tineretii par sa fie uitate. Anii grei, de temnita comunista, ispasiti pentru ca a daruit o bucata de paine, i-au intarit si mai mult credinta si vocatia preoteasca. Cu slujitori ca el, Dumnezeu ar fi gata sa lase raiul pentru frumoasa Tara a Fagarasului.
Tarancutu"
- Parinte Naftanaila, mai tineti minte ce anume v-a indemnat sa luati calea plina de greutati si de incercari a slujirii lui Dumnezeu?
- E greu de spus. N-as indrazni sa afirm ca mi-a fost harazit sa fiu ce sunt, dar fapt e ca bunicul meu Natanail, cantator la biserica din sat, i-a proorocit mamei: "Vei face un baiat si sa-i pui numele de Ioan. O sa fie preot". Adevarul este ca mama a uitat repede aceste vorbe, vazandu-ma cat eram de pricajit. Fusesem nascut la sapte luni, eram slab si sperios, refuzam parca sa cresc. Situatia era atat de grava, incat bunica a oprit niste batrani din Apuseni, veniti in Breaza sa vanda spete pentru tesut si le-a zis: "Oameni buni, uitati-va la copilul asta. E ca un tuleu - ca un stiulete, adica. O sa traiasca sau nu?". Batranii s-au vorbit intre ei si, la sfarsit, au sfatuit-o sa ma puna la apusul soarelui intr-o cumpana. Intr-un talger eu, in celalalt oase de vita parasite. Daca talgerul in care eram se ridica, traiam. Si asa a fost: in talgerul acela m-am ridicat cu viata la Dumnezeu. Dincolo de aceasta intamplare, trebuie sa spun ca drumul spre credinta mi-a fost netezit de niste oameni minunati. Unul dintre ei a fost bunicul. Mosul meu citea in fiecare seara Psaltirea, tinea toate posturile cu sfintenie si era foarte credincios. Un altul a fost invatatorul Selaru, cel care ne preda religia, ne ducea la biserica (fetele de-o parte, baietii de alta) si facea ca hainele noastre sa miroasa in fiecare zi a tamaie. Multe am invatat de la el, inclusiv sa-mi indragesc portul popular, incat nu am renuntat la cioareci si la opinci nici macar in timpul studiilor liceale de la Brasov, spre hazul colegilor care ma poreclisera cu afectiune: Tarancutu".
De ce am ales pana la urma teologia, asta nu mai stiu. In sinea mea, ezitam intre medicina si drept. O influenta a avut tata, care imi spunea ca cea mai buna slujba e a lui Dumnezeu, dar hotaratoare cu adevarat a fost intalnirea providentiala cu parintele Arsenie Boca, pe atunci staret la Manastirea Sambata.
- Taranii din zona Fagarasului vorbesc despre parintele ca despre un sfant. Avea el intr-adevar darul inainte-vazator, al profetiei, asa cum se spune?
- Parintele Arsenie Boca avea forta. Imi amintesc ca, venind odata cu un grup de fagaraseni in satul Draganescu (langa Bucuresti) unde se retrasese aproape surghiunit ca sa picteze biserica, parintele le-a multumit credinciosilor ardeleni pentru osteneala si apoi a zis: "Sa stiti ca sunt si altii cu necazuri mai mari ca ale voastre si sosesc de departe, de la Suceava". Plecand de la el si ajungand in Gara de Nord, m-au oprit doi tarani, care m-au intrebat (de ce oare tocmai pe mine?) daca parintele Arsenie mai picteaza biserica din Draganescu. Intrebandu-i la randul meu de unde sunt, am ramas fara grai. Erau din Suceava.
Pe parintele nu-l puteai minti. Citea in tine ca intr-o carte. Cand predica, ziceai ca numai despre tine vorbea. Te simteai in vorbele lui. N-am sa uit niciodata ziua in care l-am cunoscut. Eram la Manastirea Simbata, nestiind ce drum sa apuc in viata. Desi nu i-am spus nimic, parintele m-a scos din multimea credinciosilor aflati in biserica si mi-a zis: "Esti bun pentru misiunea de preot, dar o sa ai necazuri. Dupa teologie te vei casatori. Vei avea copii, o sa lipsesti o vreme mai indelungata de acasa, dar vei trece peste valul asta si vei reveni". Pe moment, nu am inteles vorbele parintelui. Mai tarziu, peste ani si ani, aveam sa-mi dau seama ca parintele profetise si incerca in felul sau sa ma intareasca.
In temnita, pentru o paine
- Parinte Naftanaila, faceti parte dintre preotii martirizati in anii regimului comunist. De ce ati fost arestat?
- Motivul invocat de Tribunalul Militar - Sibiu a fost "omisiunea de denunt". In realitate, dadusem o paine si ceva bani lui Hasu Laurean, student la drept in Bucuresti si luptator in Muntii Fagarasului. Facusem milostenie, fara alt gand, si chiar daca intamplarea se petrecuse noaptea, in dreptul gardului, am fost zarit de un vecin la lumina lunii si turnat la Securitate. Cateva saptamani mai tarziu, aveam sa fiu ridicat de acasa in toiul noptii, spre spaima sotiei, care a si scapat copilul din brate. Nu mi s-a spus motivul arestarii si ce o sa se intample cu mine, dar militianul s-a aratat om cu suflet si m-a sfatuit sa iau niste haine mai groase. Fara acele haine nu as fi rezistat in inchisoare. Apoi, dupa mai multe saptamani de ancheta, a urmat procesul. Fiind practic fara vina, am primit doar trei ani - un fleac pe langa pedepsele celorlalti arestati. Sotia mea a facut, insa, recurs si am mai primit trei ani. Indrazneala ei nu putea ramane nepedepsita. Am stat, deci, sase ani la Gherla si Canal pentru o bucata de paine si pentru refuzul de a incalca taina spovedaniei.
- S-a scris mult despre inchisoare, despre cumplitele torturi la care erau supusi detinutii politici. Pe de alta parte, am auzit multi preoti spunand ca abia in stransoarea celulei l-au descoperit cu adevarat pe Iisus, intensitatea si bucuria rugaciunii.
- Asa este. In suferinta il descoperi cu adevarat pe Dumnezeu. Ii simti ajutorul si nesfarsita Lui Mila. In inchisoare, am trait si am vazut savarsindu-se multe minuni. Era sa mor de malarie, dar Dumnezeu a vrut sa fiu trimis la spital, fara a ruga pe nimeni, fara a iesi la raport. La Canal, dr. Munteanu a facut o operatie de apendicita cu o lama doar la lumina lunii. In inchisoare am intalnit ticalosi dar si sfinti, oameni simpli care depaseau in traire pe multi preoti. In inchisoare, eu pot spune ca mi-am implinit studiile teologice. Acolo am slujit Sfanta Liturghie facand proscomidia pe pieptul unui detinut si luand drept altar spinarea unui coleg de celula. Acolo, am vazut gardieni care plangeau ascultand colindele noastre de Craciun si tot acolo mi-am cercetat viata, credinta si taria, intelegand ca cel mai mare pacat din toate este disperarea. Daca disperi, nici nu meriti sa fii liber. Am suferit de frig si de foame, am mancat cir si iarba zile in sir, am muncit la Canal in timp ce gardianul radea zicand: "Banditilor, plata voastra este aerul tras in piept", dar nimic nu se compara cu pedeapsa singuratatii si a despartirii de familie. Mi-am impus sa uit toate umilintele si tot raul celor sase ani de inchisoare, dar nici acum nu reusesc sa dau uitarii momentul cand am revenit in sat si cand, coborandu-ma din autobuz, mi-au aparut in cale doi copii, care au venit la mine si mi-au intins mana. Erau copiii mei si eu nu i-am recunoscut. Ce durere si ce rusine am incercat atunci! Mi s-a parut ca se surpa pamantul sub picioare. Parca nu mai existam. De fata cu ei, m-am aplecat sa-mi leg sireturile la bocanci si am stat asa mult timp, ca sa nu ma vada cum plang.
- Multi din cei inchisi in temnitele comuniste vorbeau cu admiratie despre fagaraseni. De unde venea forta lor? Ce are acest loc in plus fata de alte zone ale tarii?
- Cand spui ca esti din Fagaras, toata lumea stie ca ai drag de tara si de cuvantul tau. Secretul taranului fagarasean sta in faptul ca in saracie s-a otelit, punandu-si nadejdea in Dumnezeu. A tinut la obiceiurile stramosesti, a respectat cu sfintenie toate sarbatorile. Si astfel nu a uitat niciodata cine este, de unde vine si incotro se indreapta. L-a cautat si l-a gasit pe Dumnezeu in toate cate il inconjurau, in frumusetea naturii, in sacralitatea familiei, in graiul stramosesc. Tot timpul graiul fagarasean a fost biblicizat. Nici acum in Fagaras nu se da "buna ziua", ci se zice: "Doamne ajuta!", "Fie voia lui Dumnezeu!", "Dumnezeu sa-ti dea sanatate!". Iar la despartire: "Dumnezeu sa te tie!", "Dumnezeu sa te ajute!". Pentru taran, cultul traditiei facea parte din chiar viata lui. Iata de ce, dintr-un inceput, fagarasenii au refuzat comunismul ca pe ceva strain fiintei nationale si au preferat sa fuga in munti, sa reziste.
- Parinte, astazi sunt alte suferinte si alte incercari. Cum se explica faptul ca tot mai multa lume se indreapta spre biserica si, in acelasi timp, creste rautatea lumii acesteia - violenta, ura si hotiile?
- Se intampla ca intre vorba si fapta punem o distanta prea mare. Nu stim sa ducem lucrurile pana la capat. Cele mai multe rugaciuni ale noastre sunt de cerere. Prea putine sunt rugaciunile de multumire. Chiar si la masa, multi credinciosi uita sa faca multumire. Multe pleaca de la graba, de la nerabdare si necunoastere. Prea putin timp petrece omul ca sa se judece pe sine. Mai lesne ii este sa-i judece pe altii. Intregirea lucrurilor incepe, insa, cu persoana ta. De aceea, nu avem continuitate in savarsirea celor bune. Noi savarsim binele ocazional si acest lucru ne impiedica sa traducem faptic duhul evanghelic.
- Ce trebuie sa facem pentru a nu mai cadea in pacat?
- Traim astazi parca intr-o nebuloasa din care nu mai putem iesi, dar nu trebuie sa ne pierdem nadejdea. Sa nu uitam ca acolo unde e suferinta mai mare e si ajutorul mai puternic. Suferinta ne ajuta sa ne curatim. Prin suferinta ne-a mantuit Hristos si noi trebuie sa-i urmam calea, participand la suferintele altora. Fara mila, fara dragoste, lumea s-ar prabusi intr-o clipa.
Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala