<em></em>
Florin Zamfirescu
"Iubesc Teatrul si nu pe mine in teatru"
Nu are nimic din aerul sigur de sine al vedetei ce se crede buricul pamantului. E simplu si firesc, preocupat mai mult de reusita spectacolului decat de cum "da" el in cadru. "Iubesc Teatrul si nu pe mine in teatru", spune si cred ce imi spune, asa cum ii cred personajele carora le da viata, seva, autenticitate. Chiar si atunci cand ele sunt caractere mai ciudate, ajunse in situatii limita - ca Woyzek ori Ion - nebunul din "Napasta", spectacol distins cu Leul de aur la Arezzo - interpretul mizeaza nu pe latura senzationala, patologica, ci pe umanitatea lor, adanc ranita. In cei 26 de ani de cariera, acest campion al realismului psihologic a convins si emotionat sub zeci de chipuri si masti. E la fel de credibil in straie taranesti (ca in "Morometii" ) ori in vesmant somptuos de epoca, cel al inchizitorului terifiant din "Don Carlos" (la televiziune).
<em>"Legenda..." si realitate</em>
- Mostenire de familie acest talent proteic al dvs., d-le Zamfirescu?
- Mama e pasionata de teatru. In satul ei, Serbanesti, de la poalele Coziei, exista un cerc de amatori, condus de un grec, Porfire. Mama ma invata zeci de versuri si eu mai de voie mai de nevoie ma produceam in public. Am prins gustul poeziei si nu m-a mai parasit. Tata, invatator in Calimanesti, a condus si el la un moment dat o casa de cultura, in care se dadeau spectacole. Eu, la 6 ani, obtineam prima diploma de recitare, iar la 16, eram premiat pentru interpretarea "Legendei Mesterului Manole". Se pare ca l-am impresionat si pe maestrul Costache Antoniu, care a spus: "Pe baiatul asta il astept la vara la Bucuresti, la Institut, sa intre fara examen". Eu m-am dus, dar disciplinat cum ma invatase tata, m-am prezentat in fata comisiei si am luat toate probele. Cinstit, asa cum se cuvine intr-o familie de dascali, din tata-n fiu. Dupa ce am terminat Institutul, am jucat doi ani la teatrul din Targu-Mures si apoi, prin concurs, am ajuns in Capitala, la teatrul Giulesti. Tin sa-i multumesc pe aceasta cale minunatei doamne Deleanu, pe atunci directoarea teatrului, ca a avut incredere in mine. Si vreau sa-i urez din suflet, cu ocazia implinirii unei varsta frumoase - 80 de ani - multi ani cu sanatate si cu bucurie!
Spuse de altcineva, aceste cuvinte ar putea parea protocolare. Rostite de Florin Zamfirescu, cu atata caldura, emotioneaza. O intreb pe sotia lui, Catalina Mustata, ce crede ea ca ii defineste personalitatea lui Florin.
- Are o calitate umana extraordinara. Si doua insusiri ce par ca se contrazic, desi in realitate se completeaza: o mare profunzime a gandului si a sentimentului, dar si-o dezarmanta spontaneitate, exuberanta juvenila. Cu noua ani in urma, in ziua in care trebuia sa ne cununam, Florin a tinut sa dam inainte o raita prin oras cu masina. Cand am ajuns in dreptul Arcului de Triumf, ma pomenesc cu el ca intra in viteza pe sub arc si striga cat il tine gura: "Mi-am facut nevasta regina". Asta in timp ce politistul ne fluiera de mama focului. Cu asa o joaca era sa ajungem la Politie, nu la altar.
Nascut primavara, pe 12 aprilie, Florin a implinit anul trecut 50 de ani si i-a sarbatorit cu 50 de invitati. La plecare le-a spus: "Daca v-ati simtit bine mai poftiti la noi si peste 50 de ani, cand voi implini suta. Eu va astept, daca si voua va da mana...".
- De fapt, nu-mi plac aniversarile mele, dar le sarbatoresc cu mare drag pe cele ale Catalinei. Ea e gazda perfecta si acasa, nu numai la emisiunea de televiziune. Oricum, anul asta nu cred ca va fi bairam. Plec in Cehoslovacia, la un festival, cu studentii mei de la Sibiu - e si in provincie mare nevoie si de profesori, nu numai de actori - si nu stiu daca ma intorc la timp. Daca ajung, mai bine o scot pe Catalina undeva la iarba verde, ca tot se plange ea ca face rondul in jurul casei...
E un tip vital si cu haz acest domn nascut in zodia Berbecului, zodie de foc, cu multa energie. Ca si altii din familia lui. Familie in care de vreo zece generatii au fost fie invatatori (din partea tatalui), fie preoti (dinspre mama).
<em></em>
<em>Clanul Zamfirestilor</em>
- Pe langa dragostea de arta, eu mostenesc de la ei si vocatia de dascal, vocatie cu care ma mandresc tot atat de mult ca si cu cea de actor. Profesoratul e o chemare, nu doar o traditie si o catedra. Sunt actor, dar am devenit si dascal de viitori actori si, datorita lor - regizor, chiar scenograf cand e cazul, ma rog, om complet de teatru. Ma pasioneaza munca asta si stau in Institut toata ziua. Mai ales acum, de cand Senatul Academiei de Teatru si Film mi-a facut onoarea sa ma aleaga Rector. De cateva luni vin acasa noaptea tarziu si foarte tarziu cand mai am si spectacol.
- Si Catalina ce zice? Nu divorteaza?
- E fibra de esenta tare nevasta-mea! Daca a rezistat ea langa mine noua ani, mai rabda vreo patru, cat tine mandatu"... Na, ca a iesit si o rima, nu degeaba scriu si poezii - am scris vreo doua volume, dar pentru sufletul meu, nu pentru publicare.
- Aveti si un hobby, cum se obisnuieste in lumea Vip-urilor?
- Daca iti iubesti mult meseria, ce rost are sa te refugiezi in altceva? Doar ca sa mai starnesti curiozitatea publicului? "Refugiul" meu e profesia, ratiunea existentei mele.
<em>Cehov si promotia 2000</em>
Imi vorbeste cu mare entuziasm despre spectacolul "Trei surori", realizat de clasa lui de actorie.
- Trebuie sa-l vedeti neaparat, e un Cehov inedit, vital si "energetic", cum nu se prea obisnuieste. M-am adaptat tinerilor interpreti, cu incarcatura lor formidabila de energie. Il puteti descoperi si dvs. pe George Constantin al anului 2000 - sigur, un fenomen artistic ca George nu s-ar mai putea repeta vreodata - e vorba doar de o asemanare de forta dramatica si chiar fizica a proaspatului nostru absolvent, Marius Chivu, cu marele actor disparut.
- In general, cum vi se par tinerele talente si perspectiva lor?
- Foarte multi sunt foarte talentati, cu totii sunt indrazneti, stiu bine ce vor si tin sa se afirme cat mai repede, nu ca noi. Le dau dreptate, pentru ca epoca asta nu-i mai motiveaza din exterior, nu le mai ofera conditiile pe care le-am avut noi la inceput si atunci ei isi fac curaj, preiau initiativa si lupta sa se impuna. Uneori, sunt foarte comozi in afara scenei, dar cand ajung sus, zbarnaie. Inteleg rapid totul, sunt ageri, iuti si eficienti artistic. O sa va convingeti la spectacol. Eu le inteleg nerabdarea, pentru ca si eu am copii care o pornesc la drum in conditiile astea vitrege pentru arta.
- Sunt doi viitori actori, nu?
- Vlad este deja actor afirmat si tot cu partituri grele: Strindberg ("Pelicanul", in care a debutat la Teatrul "Levant"), apoi Pirandello si Shakespeare (rol important in "Regele Lear"), ambele la Bulandra si un Caragiale la Nottara ("D-ale Carnavalului"). Sunt foarte mandru de el, e un talent puternic si e ambitios. Avea de gand sa debuteze sub alt nume, ca sa nu i se zica Zamfirescu junior. Stefana e studenta anul trei la Actorie, tot frumoasa si cu har, ca maica-sa, actrita Valeria Sitaru. Iar cea mai tanara din clan, Mihaela, sotia lui Vlad, a terminat si ea coregrafia si danseaza in trupa lui Sergiu Anghel. De sotia mea, Catalina, nu mai vorbesc - e actrita celebra.
- Cu atatea talente in familie nu v-ati gandit sa creati o trupa, un teatru de casa?
- De gandit, ne-am gandit noi, ca nu ideile ne lipsesc...
<em>Cursul de viata pentru incepatori</em>
- Credeti ca talentul se mosteneste, gena lui se transmite?
- Sigur ca exista si o mostenire genetica, uneori. Dar eu cred mai ales in ambianta de familie, propice indragirii si insusirii unei meserii. A oricarei meserii. Cred mult in respectul pentru profesia transmisa din tata in fiu, ca in breslele de odinioara. Timpul si eforturile mai multor generatii confera profesiei noblete si blazon, care onoreaza intreaga breasla.
- Ati avut vreme sa va educati copiii in acest spirit nobil?
- Din pacate am stat prea putin langa ei. Vladut era foarte mic cand am plecat eu din Targu-Mures. Copilul a ramas cu mama lui, tanara profesoara de pian. Faceam naveta Bucuresti - Targu-Mures cam la doua saptamani, dar cu copilul trebuie sa stai zi de zi. Ii aduceam eu daruri excentrice, dar nu insemnau prea mult. Cand a intrat la scoala, i-am promis ca daca ia premiul intai ii daruiesc o bicicleta. N-a luat chiar premiul intai, dar eu n-am rezistat si i-am dat bicicleta. Total nepedagogic, recunosc. Dar eram atat de june si nepriceput... Noroc ca Dumnezeu a fost foarte bun cu mine si mi-a daruit doi copii minunati. Vlad are o putere interioara teribila, pe langa talent, iar Stefana e foarte studioasa. Acum e plecata cu o bursa la Paris.
- Daca ati mai avea acum un copil, credeti ca i-ati consacra mai mult din timpul dvs.?
- Daca s-ar intampla minunea asta, cred ca mi-as gasi eu timp. Desi, daca ma gandesc bine, exact cu timpul stam mai prost, decat cu banii. Dar trebuie sa inveti sa alegi bine in viata, sa iti cunosti prioritatile. "Optiunea va caracterizeaza ca om si ca artist", le spun studentilor mei. Acum devin didactic, nu? Uneori, incep sa-mi tin cursul la facultate si ma trezesc ca le vorbesc nu atat despre teatru, cat despre viata. Pentru ca, in definitiv, actoria e tot un mod de a trai si gandi, de a alege, ca si in viata. Studentii mei par interesati. Probabil ca nici parintii lor n-au prea avut timp sa le dezvolte capitolul "viata" din cursul pentru incepatori.
- Parintii dvs. v-au "scolit" mai mult?
- Am trait noi mai mult alaturi de ei si exemplul a contat mai mult decat orice lectie "ex-cathedra".
- Si rudele mamei, preotii, v-au influentat evolutia?
- La bunici alergam in vacante si gaseam o sumedenie de carti bisericesti, scrise in alfabet chirilic. Pe ele am invatat eu slovele. Buchiseam Psaltirea inainte de a cunoaste alfabetul latin. Literele chirilice exercitau asupra mea o mare fascinatie. Asa am citit si basme, "O mie si una de nopti", care mi-au aprins imaginatia. Lectura a devenit o pasiune. Pazeam vacile pe islazul de la Serbanesti si citeam. Citeam texte din ce in ce mai grele, din filosofia greaca. Aveam un var mai mare - astazi e parintele Ghelasie - cu care discutam de pe-atunci chestiuni complicate despre viata si moarte. Ele mi-au pregatit, probabil, acea profunzime despre care vorbea Catalina.
- Va multumesc si va urez "La multi ani!".
Alice Manoiu