Aurora Cornu"In 1965, cand am ajuns la Paris, anemonele erau rare si la preturi groaznice pentru mine"</b>- Acasa, in Romania, e cunoscuta mai ales ca prima sotie a marelui prozator Marin Preda. Adevarata personalitate artistica a Aurorei Cornu este insa cu mult mai cuprinzatoare decat "legendele" romanesti -<b>Somn dacic, cu vise splendide</b>- Doamna Aurora Cornu, in ultimul timp ati dat o multime de interviuri. Se stie cum l-ati intalnit pe Marin Preda, cum ati descoperit prima varianta a romanului "Morometii" si amintirile din copilarie ale scriitorului. Se mai stie ca ati parasit Romania si v-ati stabilit la Paris. Si, totusi, continua sa ramana in umbra o perioada extrem de interesanta din viata dvs.: primii ani de exil. Ati plecat din tara in 1965, intr-o perioada extrem de dura pentru noi. Ce anume ati gasit la Paris? Mai tineti minte cum aratau orasul, strazile, oamenii? Ce v-a impresionat cel mai mult?
- La o prima vedere, Parisul era asa cum ma asteptam, cum mi-l imaginasem: romantic, plin de poezie. Un oras pe care sa-l descoperi singur si fara graba. Insotitor si ghid de suflet mi-a fost Ely Lothar, fiul neligitim al lui Arghezi; fiul pacatului, facut de marele poet pe vremea cand era calugar. Pe Ely il cunoscusem inca din tara, unde venise pentru cateva zile sa-si vada tatal. De la Ely stiam ca la Paris lumea surade prietenos pe strada, ca floraresele iti ofera la tot pasul anemone, ca acolo este cerul cel mai frumos din lume. Ei bine, in 1965, cand am ajuns la Paris, lumea parea mai indiferenta ca oricand,anemonele erau rare si la niste preturi groaznice pentru mine. Cat priveste frumusetea cerului, dezamagirea a fost totala. In anul acela, printr-o curiozitate meteorologica, am avut parte doar de doua saptamani cu soare, restul anului a plouat intruna. Ceea ce ma interesa, insa, era lumea artistica. Eram dornica sa cunosc, sa ascult, sa fiu contemporana cu cei mai mari scriitori ai lumii. Ajutata din plin de Ely - un om care avea 60 de ani, dar arata de 90, cu maini albe, frumoase si cap de imparat roman decadent - am intrat in boema Parisului, fara nici un ban, fara casa. M-am luat dupa Ely, care nu avea domiciliu si dormea in camere de hotel. Era un fotograf de geniu si, dupa ce facuse niste documentare celebre cu Bunuel si Prevert, acum era bun prieten cu Giacometti. Un an de zile, Ely mi-a aratat Parisul by night, haladuind prin bistrouri si cluburi de jazz, in timp ce Giacometti venea in urma noastra si platea totul. In acea vreme exista o solidaritate a boemei - cand un artist se imbogatea, tot grupul lui de amici profita. Era o lume nebuna si frumoasa, mai ales cartierul St. Germain, unde puteai trai alaturi de toate geniile din lume, cu conditia sa nu fii bogat, ci boem ca ei. De altfel, la Paris se petrece un lucru extrem de curios - a fi sarac si artist e o conditie ca sa reusesti aici.
- Ascultandu-va, pare minunat sa traiesti la Paris sarac, fara nici un ban in buzunar.
- A fi sarac nu e totuna cu a nu avea bani. Eu nu eram saraca. M-a ajuta sotia lui Pierre Emmanuel, care mi-a platit cativa ani chiria. M-a ajutat, de asemenea, doamna Viasnoff, o rusoaica alba - sublima Doamna, care mi-a dat senzatia ca sunt acasa si nu pe drumuri. Dar usor nu mi-a fost. Ani de zile am avut o singura rochie, pe care o spalam seara si ziua o etalam in toata splendoarea ei. Ani de zile nu mi-am permis nici o gripa, nici un guturai, nici un suspin, medicamentele fiind foarte scumpe, inaccesibile mie. M-am descurcat si am trait din plin acesti primi ani de Paris, dar si pretul a fost pe masura. Obosisem. Eram atat de obosita, incat - mutandu-ma la Londra, cu Aurel Cornea, care lucra pentru Televiziunea Franceza - un an de zile am zacut. Dormeam 14-16 ore. Era ca o boala. Am dormit un somn dacic, cu vise splendide. La un moment dat chiar credeam ca o sa trec de la somn direct la moarte, fara sa-mi dau seama. <b>Actrita de cinema</b>- In tot acest timp, nu ati stat degeaba. Ati scris critica de poezie pentru "Europa Libera", ati avut rolul principal intr-un film de acum celebru: "Genunchiul Clarei" de Erich Rohmer.
- Pe Rohmer l-am cunoscut prin Jean Parvulescu, un roman cu o biografie fabuloasa, scriitor cu 15-20 de carti publicate in Franta, aventurier de geniu, care a avut un rol important in inscaunarea lui Moise Chombe, in Congo. Ezoterist, ocultist, avand chiar o miscare filosofica care il urmeaza si astazi ca pe un maestru, Jean Parvulescu facuse Institutul de Cinema cu tinerii regizori: Rohmer, Godar, Truffaut, tot el fiind autorul si teoreticianul celebrei formule: Noul val francez - o miscare estetica protestatara, care a luptat impotriva industriei de cinema si a propus in replica filmul de autor, dispretuind profund succesul comercial. Faptul ca Rohmer - un personaj ascuns si straniu - mi-a oferit rolul principal si, mai ales, ca filmul a ramas in istoria cinematografului, tin de geniul regizorului, dar si de steaua mea norocoasa. Inselati de aparenta facilitate, multi actori din filmele lui Rohmer au regizat la randul lor filme. Asa se face ca si eu, la Londra, am produs si am jucat un film ocult, "Bilocation", cu nume mari, europene, pe generic: Walter Lassaly - cameraman, Henry Colpi - monteur, Rohmer - narator etc. Astfel, am implinit visul lui Rohmer si al Noului val (am avut cam 1000 de spectatori), dar am luat, totusi, premiul de Feature la "Psychic Film Festival - New York - Montreal". Dupa o cumpanire mai adanca, mi-am dat seama canu merita sa doresti meseria altuia. A fi scriitor e mult mai sigur.
- Ca orice roman ajuns la Paris, ati cautat, desigur, sa intalniti alti romani. Cum a decurs intalnirea cu exilul scriitoricesc din Franta?
- A decurs in stilul meu - direct si plin de cucuie. Am frecventat putin cenaclul poetului Mamaliga. Participau Ierunca, Monica Lovinescu, Eliade, Jean Parvulescu, Constantin Tacu si Ion Cusa, dar eram prea rebela si cu gura mare ca sa fiu complet acceptata. Tin minte ca la cenaclu, m-am certat cu Eliade, invitat cu mare fast sa tina o conferinta despre "Miorita". L-am intrerupt si l-am contrazis de fata cu toata lumea, nefiind de acord cu teoria lui despre celebra balada. Unde vedea el actiunea implacabila a destinului? Cum se explica faptul ca ciobanul era prevenit de miorita, ca ciobanul se exprima ipotetic: "Daca o fi sa mor...". Cei prezenti in sala au fost revoltati si au sarit asupra mea ca la sedintele ideologice. Nu aveau cum sa stie ca agresivitatea mea venea din frica - frica de a fi ignorata! Asa se explica de ce si cu alte ocazii cautam cearta tocmai in domeniile in care "victimele" furiei mele erau specialisti recunoscuti. Pana si cu Cioran m-am certat. Il insoteam in obisnuita sa plimbare prin gradina Luxemburg si discutia noastra a inceput in franceza. "Ati fost sotia lui Marin Preda" - a zis el. "Cand a venit la Paris, mi-a spus ca ar fi cel mai mare prozator roman." ..."Pai, este!"... "Asa ceva nu se spune", mi-a replicat el. Atata asteptam. L-am contrazis imediat si fara pic de menajamente: "Cum asa, d-le Cioran? Ce ar fi zis Goethe daca cineva l-ar fi intrebat ce fel de poet este?". Brusc, cearta noastra a continuat pe romaneste, cu mare placere de o parte si de alta, atat de intens, incat Cioran se uita din cand in cand in jur, pentru a verifica daca nu depasim masura. Dupa un timp, epuizat parca, a incheiat cu o ultima insulta, spunandu-mi: "Cu temperamentul dumitale, o sa ai mare succes la Paris". Pentru el, a avea succes la Paris era o grava insulta. Cu Eugen Ionescu am depasit, insa, orice masura. L-am enervat atat de tare, incat la un moment dat, era plin de foc, debitand niste tampenii in care nici el nu credea. Ce sa fac? Eu sunt din rasa cainilor. Daca cineva latra la mine, eu raspund. Singurul cu care nu mi-a mers a fost Stefan Lupascu. Il intrebam, cu o agresivitate incredibila: "Cum puteti fi filosof in epoca asta?". Dar el ma intrerupea, spunand: "Da, stiu ce vreti sa ziceti... Aveti dreptate. Eu sunt filosof de stiinta". Lupascu avea prea mult umor, ca violenta mea verbala sa mai aiba vreun sens. <b>Solutia Romaniei? Rabdarea<b></b>- Ce v-au adus toti acesti ani? Daca v-ar sta in putere, ati schimba ceva in biografia dvs.?
- Nu avem dreptul sa schimbam nimic. Dupa sosirea mea la Paris am trait cei mai frumosi si mai nebuni ani din viata. In St. Germain, am cunoscut o multime de mari artisti, de la Pierre Emanuel la Asturias. Am avut inspiratia sa ma opresc la timp. M-a salvat structura mea taraneasca, vorbele mamei care, atunci cand i-am marturisit ca o sa raman in Franta, mi-a zis: "Vezi ce faci acolo, sa nu ma faci de ras". Pentru ea, Parisul, satul Provita sau Cornu erau acelasi lucru.
- Intre timp, ati revenit in Romania de mai multe ori. Aveti avantajul distantei, dar si al comparatiei. De fapt, ce ne lipseste, ca sa ne castigam normalitatea?
- E o intrebare grea. Cred ca multe din defectele noastre pornesc dintr-o proasta educatie. La noi, educatia se face numai din observatii, corectii si critici - nu face aia, nu face aialalta. Nu e bine sa culpabilizezi copiii. Mult mai productiva este educatia evreiasca, bazata pe lauda si incurajare. Baiatul e genial si fata e printesa. De mici, copiii sunt invatati cu o gandire de invingatori. Trebuie sa oferi copiilor iubire, nu jocuri. De ce trebuie sa controlezi atat de mult viata copilului? Parintii il obliga sa cante la pian, sa viziteze muzee, sa faca sport, televiziune, Internet, scoala, creandu-le mereu o stare de vinovatie. Daca le ocupi tot timpul, cand mai au vreme sa-si adune creierul? Cum se pot dezvolta liberi? Cum se pot descoperi? De fapt, copiii sunt martiri de mici. Din fericire, avem o buna zestre genetica. In toate drumurile mele, am putut constata ca noi, romanii, suntem mai inteligenti decat altii. Am fost tot timpul mandra ca sunt romanca. Mai spontana, mai inventiva si mai directa decat multi altii, nu am lasat pe nimeni sa ma ignore. Avem multa creativitate, talent si cunostinte mai multe decat contemporanii occidentali. Noi stim ce este comunismul, revolutia. Cine sa ne spuna ceva nou? Le-am trait pe toate din plin: razboi, fascism, comunism. Istoria ne-a trecut prin tot felul de experiente. Sa aratam ca am invatat din ele. Una e sa fii sarac si alta e sa nu ai bani. O femeie care refuza sa se casatoreasca cu un miliardar in dolari (si prin refuzul ei a pierdut un miliard) este ea oare saraca? Sa fim seriosi. A fi sarac inseamna sa n-ai maini, sa n-ai picioare, sa n-ai minte. Nu e cazul nostru.
O ducem prost, pentru ca suntem prost condusi politic. Crezi ca intamplator Guvernul american se numeste Administratie? De asta avem nevoie - de o buna administratie. Nu stiu spre ce merge Romania, dar stiu ca singura solutie e sa faci ca tine si nu ca altii. Important e sa avem rabdare. S-ar putea sa fim saracii pamantului (adica, fara bani), dar - la fel de bine - s-ar putea ca Dumnezeu sa iubeasca postura asta si sa ne ajute candva. Modestia si luciditatea nu-mi permit sa dau sfaturi politice. De altfel, cine le urmeaza? Am vazut la televiziunea franceza o emisiune despre Dumnezeu - Pro si contra! In furtuna de argumente "contra" a ateilor de pe platou, un calugar tibetan scotea cand si cand capul, abia apucand sa spuna: "Faceti fapte bune. O sa fie in regula. Slujiti binele!". Sorin Preda