Gala UniterUn mare premiu - pentru o mare Actrita
Carmen Stanescu
Enuntat in doar cateva cuvinte - "Premiul pentru intreaga activitate - actorie", titlul acesta de noblete suna sec, daca nu chiar sarac atunci cand el priveste o mare actrita a scenei romanesti: Carmen Stanescu. Dar chiar si asa, in doar cinci cuvinte, premiul acesta inseamna o rasplata pentru cateva decenii in care Carmen Stanescu a imbogatit zeci si zeci si zeci de spectacole, zeci si zeci si zeci de roluri cu frumusetea, cu farmecul si cu marele ei talent. Decenii de teatru, in care scena Nationalului bucurestean - pe care Carmen Stanescu nu l-a parasit niciodata - a stralucit si straluceste cu o raza in plus, datorata prezentei ei de exceptie.
Numai ca acestei mari personalitati teatrale care este Carmen Stanescu ar fi trebuit sa i se inventeze un premiu anume. Un premiu care sa si rasplateasca specia, tot mai rara - daca nu chiar pe cale de disparitie - din care a facut si face parte, cu glorie. Este vorba despre acele aristocrate ale scenei, ce intrau perfect in tiparul stramt, tot mai neglijat, din pacate, care cerea ca artista sa fie neaparat frumoasa, neaparat talentata si, tot neaparat, extrem de feminina. Si - pe cat se poate - voioasa, parca mereu lipsita de griji.
Artiste din astea a tot avut teatrul romanesc - inca de la inceputurile lui. In anii "40, de pilda, pe scenele bucurestene evoluau, cam in acelasi timp, cateva frumoase "de te lua ameteala", zice lumea, si care reprezentau un ideal de frumusete, de comportament social. Femeile le copiau pieptanatura (din viata "civila"), modelul de rochie, de palarie... mersul - cand se plimbau pe Calea Victoriei, gesturile - cand isi faceau aparitia, dupa spectacol, in marile restaurante, in baruri, in "dancing"-uri... Dina Cocea, Tanti Cocea, Marietta Deculescu, Lily Carandino, Marioara Zimniceanu, Irina Rachiteanu, Elvira Godeanu, Silly Popescu, Virginica Popescu, Elisabeta Hentia si, ceva mai incoace, Eugenia Badulescu. Iar si mai incoace Carmen Stanescu. La inmanarea premiului Uniter, ea a ridicat Sala Palatului in picioare. Noi, toti, am aplaudat indelung stralucitoarea ei prezenta, frumusetea nealterata de trecerea timpului, timbrul cald, de o dulce feminitate, simplitatea vorbelor. Si, desigur, dincolo de toate acestea, marele ei talent cu care ne-a bucurat in atatea si atatea stralucite spectacole.
Cuvintele cu care marea actrita a multumit pentru premiu au fost "bine simtite", lipsite de "clisee", ba chiar pline de umor si de usoara autoironie. Dar pentru ca nu toti cititorii nostri au putut urmari - din sala sau de la televizor - acest moment, am rugat-o pe sarbatorita sa ne spuna, pe scurt, ce a insemnat o astfel de rasplata intr-un astfel de moment.
- Ce sa mai zic? Dupa 55 de ani de teatru, in care m-am aflat mereu in linia intai a acestui nobil - dar foarte periculos - "front" - era si firesc ca intr-o zi sa capat si eu acest premiu. Cat despre multumiri... Ele se cuvin, desigur, Uniter-ului. Dar i se cuvin, in primul rand, publicului, care ramane marele meu prieten!
- Cum de-ati reusit, scumpa d-na Carmen Stanescu, sa va pastrati, in ciuda anilor deosebit de grei prin care am trecut cu totii, acest aer tineresc, acest zambet de-a dreptul copilaresc, aceasta frumusete neincruntata, acest aer, as zice... senin? Care e secretul?
- Secretul e ca ma tin departe de tot ceea ce e urat pe lume (si e destul "urat" acum, in lumea noastra!). Evit minciuna, evit filmele pline de crime, de violenta si de nerusinari. Incerc sa duc o viata echilibrata, fara nopti pierdute, fara excese de om prost. Ma simt excelent in refugiul linistit si frumos al casei mele. Ma desfata cantecul pasarelelor ce inca se mai ingramadesc in ramurile unui nuc urias, care vietuieste in spatele casei noastre. Am icoanele mele sfinte, in fata carora ma inchin dimineata si seara. Si prin asta imi capat puterea de a ma bucura de tot ce e frumos si bun. Numai ca nimic din tot ce v-am spus nu s-ar petrece daca nu l-as avea de-o viata intreaga alaturi de mine pe iubitul meu sot, Damian Crasmaru - care ma rasfata si azi, cu toata dragostea, ca pe o fetita... Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti! Silvia Kerim
OperetaS-a mai nascut o Stea...</b><b>Alfredo Pascu in "Liliacul" ...La drept vorbind, titlul acesta s-ar cere modificat. In loc de romanescul "o stea" s-ar cuveni sa asezam cuvantulenglezesc - cu acelasi inteles - dar care e la masculin. Si anume: ...un "star". Si asta pentru ca e vorba de un tanar cantaret - Alfredo Pascu - despre care specialistii si fanii operetei afirma, cu indreptatire, ca ar pasi cu mult har, cu multa energie si cu mult farmec pe urmele acelui - pana acum neegalat - Ion Dacian.
Alfredo Pascu este protagonistul unei premiere - relativ recente - a Teatrului de Opereta din Bucuresti: "Liliacul", nemuritoarea opereta a lui Johann Strauss. Inca de la premiera, spectacolul a manifestat toate "simptomele" unui mare si durabil succes. Desigur, un "at?" de forta este muzica divina a lui Strauss (o muzica pe care nici o "moda" nu a putut-o detrona, nu a putut-o smulge din inima celor ce iubesc - generatii dupa generatii - Marea Muzica). Dar spectacolul acesta - pus in scena cu mult har si umor de Nicolae Ciubuc - mai are un merit important: prezenta in scena a unul "alai" de tineri, foarte frumosi si foarte talentati interpreti de linia intai. Nu-i pot insira in aceste randuri pe toti cei ce ar merita sa fie adusi in atentia publicului meloman. Asa incat, imprumutand titlul unui film celebru - "A star is born", in aceasta nota il vom aplauda pe Alfredo Pascu, interpretul rolului principal masculin din "Liliacul". Si anume - contele Eisenstein.
Alfredo s-a nascut la Timisoara, la 9 iunie in 1971. E Geaman. A absolvit Conservatorul de la Bucuresti - clasa Dan Iordachescu si Ionel Voineag. De la angajarea sa la Opereta din Bucuresti, Alfredo a jucat - pana la contele Eisenstein - vreo 12 roluri. Fizicul de amorez ii vine, poate, si dinspre bunica lui cu nume ca de actrita din piesele lui Pirandello: Iride Giacomini... Iar vocea - cu multe carate - ii vine tot din familie: Alfredo a avut o strabunica soprana. Parintii lui nu practica muzica. Tatal lui Alfredo e inginer, iar mama lui - contabila. De acolo de unde locuiesc - la Timisoara - parintii lui Alfredo urmaresc cu sufletul la gura evolutia fiului lor botezat, tot din dragoste pentru Marea Muzica, dupa personajul principal masculin din "Traviata".
- Lumea spune ca urmati, cu pasi siguri, calea pe care s-a inaltat pe firmamentul Operetei romanesti acel - pana acum neegalat - Ion Dacian. Cum resimtiti aceasta... evaluare? Nu va e teama de o posibila - in timp - comparatie?
- Ba da. Ion Dacian a fost si ramane un mit. O voce ideala, un farmec deosebit, un actor de mana intai, un partener extraordinar. Si cate n-am mai auzit de la cei ce l-au vazut pe scena si au fost subjugati de el! De la cei ce i-au fost - spre fericirea lor - parteneri in atatea si atatea operete. Asa ca... ce sa zic? Incerc sa nu dezamagesc pe nimeni. Incerc sa-mi fac propriul drum. Asta inseamna, in primul rand, foarte multa munca. Inseamna disciplina. Si respect pentru public si pentru colegi. Fiecare actor, fiecare interpret poate aduce cu sine un accent personal in lumea spectacolului. Imi doresc din toata inima acest lucru. Si-mi mai doresc putin noroc.
Ti-l dorim si noi, draga Alfredo Pascu, stiut fiind ca pana si ele, stelele, au nevoie de noroc... S. K. CarteSelectia "Formula As" - Ioana Dragan, "Povestile Monei", Editura "Du Style", 208 pag. In general, adolescentii si oamenii foarte tineri simt nevoia sa isi exprime in scris intensitatea trairilor, revoltele, aspiratiile contrariate de urateniile realitatii, iar sinceritatea si prospetimea viziunii ii face sa para "inspirati". O data cu maturizarea insa, imaginatia compensatoare, sensibilitatea si impetuozitatile se canalizeaza in alte directii, se tocesc, iar ceea ce parea talent se vadeste a fi fost o combustie scurta, un foc de paie. Ideea ca poti scrie literatura asa cum pasarile canta apartine doar veleitarilor, inzestrarea de scriitor presupunand si multa "transpiratie" - o cultura temeinica, rabdare, constructie originala, idei noi, intr-un cuvant munca de un fel cu totul special si fara motivatie materiala. De aceea, abia al doilea volum - se spune - confirma sau infirma vocatia de scriitor. Ioana Dragan (n. 1969) a debutat in 1997 cu volumul de proze scurte "Vietati si femei" despre care s-a vorbit mult si bine in presa culturala si care a fost distins cu cateva premii, dovada ca tanara autoare avea calitati ce o individualizau pregnant. Consacrarea i-o aduce aceasta a doua carte, care nu doar confirma inzestrarea speciala revelata la debut, ci reprezinta o treapta superioara fata de acesta, un "salt calitativ". "Povestile Monei" au in comun cu "Vietati si femei" universul feminin, descris realist, dar pe paliere mai ample si cu o mai rafinata abilitate a transformarii banalului cotidian in semnificatie artistica. Tribulatiile sentimental-sexuale ale unei tinere "fara insusiri", care isi doreste sa evadeze din promiscuitatea lanceda a mediului ei - lumea cartierelor periferice bucurestene, cu gospodine, patroni, mici traficanti de marfuri turcesti, esecul vietii in cuplu, refugiul in amintire, iluzii, uitare, boala - alcatuiesc subiectele celor trei povestiri, care pot fi citite si ca un roman, fiindca traseaza destinul eroinei lor comune, Mona, din adolescenta si pana la moarte. Fragmentele din viata Monei sunt un prilej pentru ochiul-laser al prozatoarei de a diseca pe viu societatea romaneasca din deceniul noua si a recompune din detalii marunte mentalitatile, comportamentele, limbajele, "fiziologia" omului comun de azi. Inzestrata cu o privire cinematografica necrutatoare si o ureche ce inregistreaza veridic oralitatea, dozand dupa o reteta proprie, convingatoare, satira si dramaticul, Ioana Dragan fixeaza cu naturalete adevaruri de viata pe care cititorul le recunoaste, caci si despre el se povesteste in aceasta carte.
- Yannis Katsouris, "Ascensiunea lui Stylianou" (roman), traducere de Christina Christodoulou-Todea si Elena Lazar, Editura "Meronia", 224 pag. Pana in ultimii ani, literatura cipriota era putin cunoscuta la noi. Au aparut insa doua edituri specializate in traduceri din limba greaca, "Omonia" si "Meronia", care, cu subventii de la Ministerul Educatiei si Culturii din Cipru, au infiintat si o colectie de literatura cipriota, ce ne face sa descoperim autori cu un specific marcat in cadrul literaturii neoelene. (In paranteza fie spus, iata un admirabil exemplu de preocupare pentru popularizarea valorilor ei culturale, a unei tari mult, mult mai mici decat Romania. Oare Ministerul Culturii de la noi a subventionat la vreo editura straina traduceri din literatura romana clasica si contemporana? Dupa cate stim, pentru acest foarte eficient mod de propaganda culturala nu s-au gasit niciodata fonduri.) Dupa ce ne-a fost pusa la dispozitie o "Panorama a literaturii cipriote", alcatuita cu profesionalism de Elena Lazar, dupa antologii cuprinzatoare de nuvele si poeme, avem acum ocazia sa cunoastem un prozator contemporan pasionant, din al carui roman aflam o gramada de informatii despre istoria Ciprului in anii 1945-1963, asa cum se reflecta ea in destine individuale. Un grup de baieti dintr-o "gasca de cartier" a Nicosiei sunt urmariti de-a lungul anilor, de la adolescenta la maturitate, fiecare cu optiunile sale existentiale. Roman de formare a unor caractere, in care planurile familial, psihologic, social si politic se intrepatrund cu complexitatea vietii insesi, "Ascensiunea lui Stylianou" are de fapt ca personaj principal insula, trezita din linistea traditionala de confruntari fanatice: intre dreapta si stanga, intre interese economice si dorinta de eliberare de sub stapanirea britanica, de conflicte etnice intre greci si turci. Atmosfera epocii, modul diferit cum gandesc si actioneaza oamenii nu sunt infatisate deloc tezist, ci cu umor, intelegere, compasiune. Derulata in ritm alert, actiunea si tipurile umane bine reliefate poarta amprenta unui foarte bun scriitor. Adriana Bittel